Vulturii Pindului

O altă insulă într-o mare de slavi o formau satele aromâne din jurul oraşului Edessa sau Vodena cum îl botezaseră bulgarii: Gramaticova, Cândrova, Paticina, Fetiţa şi Selea de Sus. Ele fuseseră întemeiate de fârşeroţi fugiţi din Epir din cauza lăcomiei şi cruzimii lui Ali Paşa Tepelinul, albanez musuluman după mamă, şi a gheghilor albanezi islamizaţi. Luptându-se mereu cu aceşti renumiţi tâlhari de drumul mare, câţiva celnici aromâni au părăsit meleagurile lor natale din Pleasa, Corcea, Ghirocastru şi altele şi s-au stabilit în munţii de lângă Edessa. Au cumpărat cu lire munţii şi pământurile strămoşilor lor devenite proprietatea beilor turci ocupanţi şi au întemeiat o serie de sate aromâneşti înfloritoare. În afară de Selea de Sus unde celnicul Hrista Vasile era grecoman înfocat, în toate celelalte sate nu exista nici un aromân atins de filoxera grecomaniei. Celnicul Zdru întemeiase Cândrova, celnicul Cuşa, Gramaticova, iar alţii înfiinţaseră Paticina, Fetiţa şi alte cătune. Toate aceste sate fârşeroteşti aveau şcoli primare şi biserici româneşti. O parte din Selea de Sus, unde locuiau fârşeroţii antigrecomani, a fost atacată şi arsă de o bandă de antarţi din ordinul colonelului Acritas, comandantul suprem al antarţilor din Macedonia, predecesorul lui Agras. Celnicul renegat, Hrista Vasile zis Sârbul, a dezbinat satul şi a desfiinţat şcoala şi biserica românească sub influenţa călugărului Papastavris de la schitul din Dovra şi a celui din Maruşa. Fudul, încăpăţânat şi încrezut, îşi trimitea copiii să înveţe carte fără nici o cheltuială la şcolile greceşti din Salonic şi din Atena. O mare parte din săteni l-au urmat, bucurându-se de aceleaşi avantaje. Toate celelalte sate însă s-au împotrivit cu înverşunare. Antarţii greci aveau mare nevoie de sprijinul acestor sate aşezate într-o regiune locuită masiv de populaţie bulgară antigrecească. Prin aceste sate aromâne puteau face legătura cu forţele de antarţi din nordul şi vestul Macedoniei, care acţionau în regiunea Murihova.
Pe la 1903, o bandă de antarţi a încercat mai întâi să distrugă satul Paticina, dar n-a reuşit, fiind respinsă de aromânii conduşi de Hrista Papanicola. La luptă au luat parte cu curaj şi femeile şi fetele. Întâmpinaţi cu focuri de armă şi având câţiva răniţi încă de la început, antarţii, care nu se aşteptau la o asemenea rezistenţă, au fost nevoiţi să se retragă în grabă şi să se întoarcă la Neaguşte.
La scurt timp, celnicul Cuşa din Gramaticova primea scrisori de ameninţare de la acelaşi colonel Costas Acritas, prin care era somat să-l alunge pe tânărul învăţător Gheorghe Celea şi să-l înlocuiască cu învăţător grec. La fel i se cerea să facă şi cu preotul român Bacu. Celnicul Sterie Cuşa nu era omul care să se lase intimidat. Pe de altă parte, învăţătorul Celea era un tânăr inteligent, energic şi curajos şi îl avea alături pe viteazul armatol Adam Gulea, un om înalt şi voinic, care putea doborî şi un urs dacă-l strângea în braţele lui de oţel. Grecii îl ştiau de frică. Îl porecliseră “licanthropos”, omul – lup. Când auzeau de numele lui, antarţii fugeau ca glonţul din puşcă. Dacă l-ar fi prins, l-ar fi jupuit de viu, atât de mult îl urau, dar şi el era necruţător. Spre deosebire de Hali Joga, Chiciu Roşu şi alţii care au intrat în ceata lui Mihali Handuri şi apoi în cea condusă de cruşoveanul Gheorghe Mucitani, Adam Gulea a rămas în sat. Era omul de încredere al celnicului Cuşa şi al învăţătorului Gheorghe Celea. În Gramaticova aveau loc adesea consfătuirile armatolilor şi ale cetnicilor bulgari, la care lua parte totdeauna şi învăţătorul Celea. Cuvântul lui era luat în seamă.
Văzând că toate ameninţările lor rămân zadarnice, grecii s-au hotărât să ardă satul. O bandă de antarţi, condusă de ofiţerii Savas şi Theodosis, cutreiera munţii.
Într-o zi de vară, doi săteni din Gramaticova se întorceau călare de la târgul din Vodena. Unul era Ghiţă Celea, rudă cu învăţătorul, celălalt Hristu Tugearu. Au fost împuşcaţi şi lăsaţi la marginea drumului, cu un bilet deasupra lor. Antarţii au oprit traistele şi desagii cu bunătăţi de la târg, iar cailor le-au dat drumul. Ajungând în sat fără stăpânii lor, oamenii şi-au dat seama de nenorocirea întâmplată. Învăţătorul Gheorghe Celea a trimis imediat un curier la Mihali Handuri. Iar el împreună cu Adam Gulea a organizat apărarea satului. În vremea aceea Mihali Handuri avea cu el încă trei armatoli: Mita Zdru din Cândrova, Hali Joga şi Chiciu Roşu din Gramaticova. Mica lui ceată se afla în munţi între Neaguşte şi Veria. Fusese înştiinţat de celnicul Dinu Bajdechi că antarţii vor să-i atace turmele şi stâna de la Condusula aflată între Neaguşte şi Veria. Dinu Bajdechi era din comuna Livezi de unde era şi Mihali Handuri. Se mutase la Vodena şi era preşedintele comunităţii aromâne din oraş. Îşi trimitea copiii la şcoala primară română condusă de tânărul învăţător Ioan Zeana.
Primind ameninţarea că antarţii îi vor nimici turmele, Dinu Bajdechi s-a întâlnit cu învăţătorul Zeana.
- Domnule învăţător, grecii vor să mă distrugă dacă nu-mi retrag copiii de la şcoala şi biserica românească.
- Aşa fac ei peste tot unde apar şcoli şi biserici româneşti, a răspuns învăţătorul, căutând să-l liniştească.
Dinu Bajdechi a scos o hârtie din buzunar şi i-a întins-o învăţătorului.
- Citeşte şi tu să vezi ce îmi scriu.
Învăţătorul a citit-o şi i-a dat-o înapoi.
- Era de aşteptat, dragă Bajdechi. Vor să ne intimideze ca să renunţăm la românism şi să devenim cu sila greci. Dându-şi seama că sunt foarte puţini în Macedonia, vor să-şi sporească numărul grecizându-i cu forţa pe aromâni şi pe bulgari, care sunt ortodocşi şi cei mai numeroşi dintre toţi ceilalţi locuitori. Şi eu sunt ameninţat, a încheiat învăţătorul, dar nu trebuie să ne pierdem firea.
- Mie nu mi-e teamă de ameninţările lor, a răspuns Bajdechi, dar nu vreau să-mi căsăpească ciobanii şi turmele, cum au făcut cu celnicul vostru din Veria, Toli Hagigogu. De aceea, am venit la tine, fiindcă eşti din părţile acelea şi ai rude la Veria şi în satele de la munte, să-mi dai o mână de ajutor şi să luăm măsuri de apărare împotriva acestor ticăloşi fără pereche. Eu l-am rugat pe Mihali Handuri să se ducă cu mica lui ceată la Condusula unde se află stânele mele. Dar ei sunt puţini: trei – patru armatoli. E nevoie de cel puţin zece inşi înarmaţi ca să poată ţine piept unui atac dat de vreo bandă de antarţi. Suport toate cheltuielile drumului. Nu vrei să vii cu mine şi să mă pui în legătură cu oamenii de acolo?
Învăţătorul a acceptat bucuros propunerea şi a doua zi a plecat cu Bajdechi la Veria. Au intrat în cafeneaua lui Ceani, l-a pus pe Bajdechi în legătură cu oamenii de acolo şi învăţătorul s-a întors singur la Vodena în ziua următoare. Celnicul Bajdechi i-a angajat pe Muşa Darlaiani, pe Iancula Pendifunda şi pe Tolea Mocanu, zis Apala, în schimbul unei simbrii, să stea de veghe înarmaţi la stânile lui. A înarmat pe toţi ciobanii şi a mai angajat doi paznici curajoşi: Cola Ghizari şi Lambru Celea.
Era în vara anului 1904. Primind scrisoarea consăteanului său, celnicul Dinu Bajdechi, Mihali Handuri s-a deplasat în grabă la Condusula. Aici l-a cunoscut pe Muşa Darlaiani şi pe ceilalţi paznici cu care avea să-şi mărească ceata. Au întocmit planul în aşa fel încât să le taie atacatorilor retragerea spre munte şi spre Neaguşte, de unde erau aşteptaţi să vină. Scrisoarea primită de Dinu Bajdechi era semnată de colonelul Costas Acritas. N-a trecut mult şi o ceată de treizeci de antarţi a atacat stâna, împuşcând mai multe oi. Ciobanii i-au primit pe antarţi cu focuri de armă. Potrivit planului, ceata lui Handuri i-a atacat din flanc, încercând să le taie retragerea spre Neaguşte, vizuina lor şi a comitetului revoluţionar. Lupta a durat vreo trei ore. La auzul împuşcăturilor, o patrulă de soldaţi turci s-a dus la faţa locului, deschizând şi ea focul asupra antarţilor care fugeau în debandadă. Văzându-se atacaţi din toate părţile, antarţii s-au împrăştiat, lăsând pe teren treisprezece morţi, mai mulţi răniţi şi câţiva prizonieri.
Ceauşul turc i-a felicitat pe ciobanii şi pe paznicii aromâni:
- Aşcolsun, bre, cardaşim! (Bravo, fraţilor!), le-a spus el vesel. Aţi făcut treabă bună. Pe prizonieri îi vom duce la Veria să răspundă pentru faptele lor.
Au luat prizonierii şi armele părăsite şi au întins-a spre Veria.
Ceata lui Handuri a părăsit Condusula, strecurându-se neobservată pe cărări de munte. La Horopani, sat de fârşeroţi, a făcut un scurt popas în timpul nopţii; acolo a întâlnit-o curierul trimis de învăţătorul Gheorghe Celea.
După lupta de la Condusula, ceata lui Handuri a sporit cu încă patru armatoli: Muşa Darlaiani, Iani Ceara, Hrista Ciomu şi Iancula Pendifunda. A doua zi, pe cărările cele mai scurte ale munţilor Perişori, armatolii au ajuns la ruinele unui sat bulgăresc, Dârjilova, în apropiere de Gramaticova. Au poposit la o fântână unde au băut apă şi s-au spălat, apoi s-au întins pe iarbă la umbra pădurii din apropiere. De acolo drumul duce spre satele româneşti.
- Ne odihnim puţin aici, a spus Handuri, şi pe urmă pornim spre Gramaticova unde suntem aşteptaţi.
Era pe la amiază. Venind dinspre Vodena, o ceată de vreo treizeci de antarţi urca drumul spre fântâna de la Dârjilova. Erau aceiaşi care omorâseră pe cei doi săteni din Gramaticova: Celea şi Tugearu.
Se apropia marea sărbătoare, Sf. Maria Mare de la 15 august. În toate satele aromâneşti această sărbătoare era cinstită în mod deosebit. Era cea mai mare şi mai veselă sărbătoare a sătenilor aromâni. Atunci se făceau nunţile şi logodnele şi toate satele răsunau de pocnete de armă, de cântecele tarafurilor de lăutari, de hore şi de chiote de veselie. Peste două luni, după Sfântul Dumitru, turmele coborau la iernat în Peninsula Calcidică sau în Câmpia Salonicului unde fiecare celnic avusese grijă să închirieze din vreme şi să-şi instaleze “mandra” de iarnă pe moşiile întinse ale beilor turci. Celnicii aromâni erau mulţumiţi de beii turci cu care se înţelegeau foarte bine şi nu le cereau preţuri exagerate. Deşi păgâni ca religie, turcii erau oameni de cuvânt, serioşi şi cinstiţi. Aveau moravuri severe pe care le respectau cu sfinţenie.
În mijlocul cerului, soarele ardea ca o roată de foc. Cum stăteau culcaţi la umbră, unii armatoli aţipiseră. Chiciu Roşu, care avea un auz de câine, şi-a ciulit urechile, tresărind şi adulmecând aerul ca o fiară. Un zgomot de voci învălmăşite a năvălit brusc în pâlnia urechilor lui. Vocea lui aspră a dat alarma, în timp ce, luându-şi puşca, se aşeza la pândă în dosul unui copac gros.
- Repede după arbori! a strigat el.
Cu iuţeala fulgerului, fiecare armatol şi-a căutat un adăpost, ascunzându-se prin gropi, după arbori sau după stânci.
Deodată, de după spinarea unui dâmb, a năvălit la şipot banda de antarţi condusă de ofiţerii Savas şi Theodosis. Veseli şi gălăgioşi, antarţii s-au repezit la şipot ca să se spele şi să bea apă. Erau obosiţi şi năduşiţi de atâta drum şi sperau să se odihnească aici câteva ore înainte de a porni să pârjolească la noapte Gramaticova. Nu bănuiau primejdia care-i pândea. Poieniţa părea pustie. Amiaza de vară ardea ca un ţest înroşit. Nici o adiere nu clătina frunzişul pădurii. Doar murmurul monoton al şipotului gâlgâia îmbietor în liniştea încremenită.
Armatolii tăceau în aşteptare. Deodată arma lui Mihali Handuri a detunat, nimerind în plin şi spârcuind pâlcul îngrămădit la şipot. Într-o clipă a răbufnit un răpăit vijelios de gloanţe din puştile celorlalţi armatoli. Cuprinşi de panică, grecii au luat-o la fugă pe drumul pe care veniseră. Pe câmpul de luptă zăceau cadavrele a nouă antarţi în frunte cu şefii lor.
Gramaticova a scăpat teafără. Seara armatolii au ajuns în sat. Învăţătorul Celea i-a îmbrăţişat şi sărutat pe toţi.
- Fraţilor, le-a spus el, astăseară sunteţi oaspeţii mei. Vom bea şi vom petrece toată noaptea să sărbătorim victoria noastră. Le-aţi dat o lecţie caţaonilor să n-o uite toată viaţa!
- Ne-am întâlnit întâmplător cu ei la şipotul de la Dârjilova, a explicat Mihali Handuri. Ne întorceam de la Condusula unde am respins o ceată mare de antarţi care voiau să distrugă stânile şi să măcelărească oile celnicului Bajdechi. Le-am dat o “papară” bună şi ne-am retras la Horopani, unde ne-a găsit curierul vostru. Am pornit cu noaptea în cap şi am ajuns la Dârjilova unde am făcut un scurt popas, că eram rupţi de oboseală. Noroc că după lupta de la Condusula ceata mea s-a mărit cu încă patru armatoli din părţile Veriei, patru tineri zvelţi şi viteji: Muşa Darlaiani, Iani Ceara, Hrista Ciomu şi Iancula Pendifunda.
- Să trăiască şi să trăiţi cu toţii, fraţilor, că altfel ne stârpesc grecii, au strigat mai multe voci.
Adresându-se lui Handuri, învăţătorul Celea i-a spus:
- Un cioban de la stânile celnicului Cuşa a auzit împuşcăturile voastre şi a alergat în sat ca să ne aducă vestea. Noi am dat alarma şi eram gata de luptă. Ne-am dat seama că sunteţi voi în luptă cu antarţii greci sau cu vreo poteră turcească. Adam Gulea voia să vină la voi. Cu mare greutate l-am oprit, căci nu ştiam care este situaţia şi aveam nevoie de el aici. El este braţul de oţel al apărării satului.
Adam Gulea a scrâşnit din dinţi. Plesnea de necaz. Oftând adânc, i-a reproşat:
- Vezi, învăţătorule, ce greşeală ai făcut că nu m-ai lăsat să mă duc? Le-aş fi căzut în spate, când nu se aşteptau şi aş fi muşcat cu dinţii din ei să mă ţină minte şi să le piară pofta pentru totdeauna de a se mai atinge de noi aromânii... mama lor de capre râioase!
- Lasă, Adame, nu mai fi necăjit, a căutat să-l potolească învăţătorul. Până ajungeai tu acolo, lupta s-a şi terminat. Primiţi cum se cuvine şi cum nu se aşteptau, au plătit scump ticăloşia lor. Morţii noştri, vărul meu Ghiţă Celea şi Xristu Tugearu sunt răzbunaţi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pentru sângele lor nevionovat vărsat pentru Fara noastră aromânească! Acum ocupă-te, te rog, de cele necesare unui ospăţ de pomină ca la noi, în cinstea armatolilor noştri.
Satul tot vuia de cântece şi de veselie. Gheorghe Celea era un tânăr înalt, zvelt şi frumos. Avea o voce frumoasă şi-i plăcea să cânte mai ales cântece vechi, fârşeroteşti. Spre deosebire de grămoşteni şi de pindeni, fârşeroţii au o muzică aparte, specifică lor. Ca toţi aromânii, ei cântă în horă, dar nu toţi uniform. Ei au o muzică polifonică, în care două voci se urmăresc una pe alta armonios şi în contrapunct, pe fundalul unui ison monoton îngânat de restul corului. Duetul vocal cu suişuri şi coborâşuri, pe fundalul monoton, evocă parcă fenomenul transhumanţei cu întreg vuietul turmelor de oi revărsat din străfundul neguros al vremii peste plaiuri mioritice. Şi cântecele de dragoste şi cele de dor sau de jale, şi baladele haiduceşti, toate au un iz străvechi, misterios şi fermecător. Instrumentul lor muzical preferat este cimpoiul sau “gaida”, cum îi spun ei, moştenit de la strămoşii lor macedoneni.
Cu fripturi aromitoare pe masă, cu “arăchie” şi cu vin, petrecerea s-a încins repede. Secundat de Nasi Nastu, un bărbat mai în vârstă, cu ochii negri şi mari sub nişte sprâncene stufoase, arcuite, cu vocea mai groasă, învăţătorul Celea a început să cânte. Era un cântec de dragoste în care sentimentul curgea lin, nostalgic, învăluit într-o rară discreţie:
Hei, cu părul despletit, aşa,
Cu care te vei mărita
La mugurii de primăvară !
Vocile cântăreţilor gâlgâiau, rostogolindu-se şi înălţându-se împreună cu modulaţii calde şi rotunde, de la tonurile cele mai grave până la cele mai înalte, ca clinchetele unei turme de mioare albe revărsată domol pe pajiştea verde a unui plai însorit. Toţi mesenii ţineau isonul împreună cu armatolii fârşeroţi. Numai grămoşteanul Mihali Handuri şi armatolii din Veria ascultau uimiţi în tăcere. Unii dintre ei auzeau pentru prima oară asemenea melodii străvechi.
- Bravo Celea! l-a felicitat Handuri. Nu ştiam că ai voce aşa de frumoasă. Ia, mai cântă-ne ceva, l-a îndemnat el.
Vocea învăţătorului a atacat un alt cântec parcă şi mai arhaic: “Tumbe, tumbe”.
Hei, picurar la oi eram.
Oile tatii le păşteam!
Hei, tumbe, tumbe, hei, tumbe, tumbe,
Hei, tumbe, tumbe, tumbe, tumbe!

Nu erau atât de multe,
Doar o mie şi cinci sute.
Hei, tumbe, tumbe, hei, tumbe, tumbe,
Hei , tumbe, tumbe, tumbe, tumbe!...

- Aşa învăţătorule, au strigat Chiciu Roşu şi Hali Joga. Amândoi, scoţând pistoalele de la brâu, s-au dus la fereastra cu drugi de fier şi le-au descărcat în aer, chiuind şi săltând voiniceşte.
- De-acum înainte, cu ajutorul fraţilor noştri din Veria, le vom arăta noi cine suntem.
Petrecerea a ţinut până după miezul nopţii cu cântece, cu chiote, cu joc şi cu pocnete de armă ca la nuntă. A doua zi pe la amiază a sosit la Gramaticova un curier bulgar. Era din satul Arsen de lângă Vodena. A tras direct la casa învăţătorului Gheorghe Celea pe care o cunoştea, căci mai fusese şi alte ori.
- Ce s-a întâmplat? l-a întrebat învăţătorul.
Scoţând din brâu o hârtie mototolită, curierul i-a întins-o răspunzând:
- M-a trimis cu ea Vani Manafi.
Gheorghe Celea a luat hârtia, a despăturit-o şi a început s-o citească. Era de la Ivan Manafi, şeful cetnicilor bulgari din regiunea Vodena. Acesta îl anunţa pe învăţătorul aromân că este împreună cu cetnicul megleno-român Traian Cucuda şi vrea să vină la Gramaticova la o consfătuire.
Împăturind scrisoarea şi punând-o în buzunar, învăţătorul a strigat cu vocea lui baritonală:
- Mamă, ai grijă de curierul bulgar şi dă-i să mănânce bine, căci pleacă imediat.
- Să vină jos la bucătărie, a răspuns mama, o femeie de vreo cincizeci de ani îmbrăcată în negru, cu părul acoperit de o broboadă tot neagră, sub care strălucea o placă de alamă, aşezată pe frunte ca o coroană princiară.
Era aşa-zisa “ciceroană”, piesă specifică portului feminin fârşerotesc. De unde venea numele latin al acestei piese ornamentale, din ce milenii şi ce glorii apuse evoca ea? Misterul ei solemn era sacralizat de o cruce albastră, subţire, tatuată între sprâncenele negre, arcuite fin pe o faţă ovală şi albă ca neaua munţilor. Bătrâna Celea nu prididea cu gătitul la bucătărie, ajutată de mai multe femei rude şi vecine din sat. Soţul ei, celnicul Celea, lipsea de acasă, fiind plecat după treburi. Era aşteptat să vină de Sfânta Maria, când toată lumea era prezentă în sat la nunţi şi la logodne. Toate femeile lucrau cu drag şi cu voie bună, dorind ca oaspeţii lor să fie mulţumiţi şi să se bucure şi ei, în viaţa lor aspră, de câteva zile fericite. Fetele erau mândre de prezenţa armatolilor în sat şi-i urmăreau curioase şi fremătând de emoţie după perdele. Cu imaginaţia aprinsă, sufletul vreuneia din ele se legăna unduit de dor şi la scurt timp izvora un nou cântec de dragoste sau o baladă haiducească cu feţi frumoşi şi viteji ca-n basme.
Curierul bulgar, ospătat bine, a părăsit satul în grabă. A doua zi pe la prânz şi-au făcut apariţia trei oameni înarmaţi. Purtau bărbi şi mustăţi şi urcau drumeagul de pe coastă, îndreptându-se spre casa învăţătorului. Acesta stătea de vorbă cu armatolii. Când străinii s-au apropiat ce casă, dulăul de la poartă a scos un lătrat ameninţător. Auzindu-l, învăţătorul s-a uitat pe fereastră şi i-a recunoscut pe vizitatori. Erau cei aşteptaţi. Coborând în fugă treptele scării, învăţătorul i-a poruncit câinelui să nu mai latre.
- Taci din gură, Hector, că sunt oameni de-ai noştri.
Dulăul a înţeles şi, înghiţindu-şi hămăitul gros cu tonalităţi de bas profund, puţin răguşit, s-a potolit, gudurându-se pe lângă stăpânul său. Celea a dat mâna cu toţi trei şi i-a poftit sus la etaj. De pe treptele scării a strigat spre bucătărie unde forfoteau femeile.
- Mamă, vezi că mai avem trei oaspeţi. Până la masă, dă-le câte o cafea, că sunt obosiţi de atâta drum.
- Bine, bine! Du-te sus cu ei, că ştie mama ce are de făcut, a răspuns ea, care pregătea la bucătărie mâncarea de prânz.
Vesel, învăţătorul a intrat cu oaspeţii în odaia mare şi i-a prezentat armatolilor. Erau Ivan Manafi, şeful cetnicilor bulgari din sectorul Vodena, aghiotantul său Carageata şi megleno-românul Traian Cucuda. Oaspeţii au dat mâna cu toţi cei prezenţi şi apoi au luat loc la masă.
Învăţătorul Celea i-a povestit pe scurt lui Manafi lupta de la Dârjilova dintre armatoli şi antarţi, încheiată cu nouă greci morţi.
- Au primit o lecţie usturătoare, încât de acum înainte nu cred că vor îndrăzni să ne mai atace, a încheiat învăţătorul.
- Nu fii chiar aşa de optimist, gospodin învăţător! a răspuns sceptic Ivan Manafi. Grecii nu renunţă aşa de uşor la pretenţiile lor. Ei vor să refacă imperiul bizantin sub forma Greciei Mari cu înghiţirea tuturor popoarelor creştine din Macedonia despre care spun că sunt greci bulgarofoni, vlahofoni şi albanofoni. I-au convins pe turci că ei nu urmăresc destrămarea imperiului otoman în Balcani, ci luptă numai pentru readucerea “ereticilor” şi “schismaticilor” sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol, pe care sultanii au recunoscut-o ca singura autoritate supremă creştină încă de la cucerirea Constantinopolei. Şi proştii de turci îi cred sau se prefac că-i cred, fiindcă, în loc să se războiască şi cu ei, îi folosesc împotriva noastră, care luptăm făţiş pentru o Macedonie liberă şi independentă, nesupusă nici Turciei, nici Greciei şi nici Bulgariei sau altui stat balcanic. Primim ajutor de la ruşi şi de la bulgari – este adevărat – căci fără ajutor străin nu putem lupta numai cu braţele goale. Dar şi grecii primesc de la anglo-francezi. Fără ajutorul lor, de mult ar fi fost azvârliţi în mare de turci. Nu vedeţi că toate bandele lor, înfrânte şi decimate, se refac repede şi, în loc să lupte împreună cu noi împotriva păgânului asupritor, lucrează mână în mână cu el, ucigându-ne fraţii şi arzându-ne satele?
Ivan Manafi avea perfectă dreptate. Vorbea clar şi convingător. Toţi au fost de acord cu cele spuse de el. După el a luat cuvântul Traian Cucuda. Acesta era meglenit, dar a vorbit în graiul aromânesc pe care-l cunoştea bine de la Şcoala Comercială Română din Salonic. Megleno-românii vorbesc o limbă şi mai apropiată de limba română. Convieţuind cu slavii secole de-a rândul, ai au împrumutat de la aceştia multe cuvinte slave, spre deosebire de aromâni care au împrumutat cuvinte greceşti, astfel încât un megleno-român se înţelege greu cu un aromân, deşi amândoi vorbesc o limbă romanică. Această simplă constatare arată limpede, fără argumente ştiinţifice savante şi dispute acerbe, că ambele idiomuri derivă dintr-o limbă arhaică comună: străromâna. Separate de matca lor, datorită vitregiilor istorice, au rămas de izbelişte, ca un câmp necultivat, năpădit de bălării.
Aflându-se într-o casă aromânească în care numai doi dintre oaspeţi erau bulgari, Traian Cucuda a socotit că se cuvine să vorbească în graiul celor mai mulţi.
- Mă bucur din tot sufletul că mă aflu între fraţii mei armâni. Pe viteazul şi înţeleptul Mihali Handuri, care a intrat deja în legendă, îl cunosc de la Salonic unde am fost colegi de şcoală. Pe ceilalţi nu v-am cunoscut decât acum. Sunt încântat şi sunt mândru că sunteţi fraţi de-ai mei şi că luptăm împreună pentru aceeaşi cauză mare şi sfântă. Poate unii dintre noi vom cădea în lupte, dar vom muri liniştiţi, cu sufletul împăcat că ne-am făcut datoria faţă de fraţii noştri atacaţi şi ucişi mişeleşte, pentru că nu vor altceva decât să-şi păstreze limba şi obiceiurile strămoşeşti. Eu cu o ceată de fraţi de-ai mei lupt în organizaţia revoluţionară condusă de voievodul Apostol. Sunt bucuros că v-am cunoscut şi că de-acum înainte vom colabora frăţeşte şi împotriva bandelor greceşti creştine şi împotriva turcilor păgâni care ne asupresc de veacuri.
Proaspeţii armatoli din Veria tăceau şi ascultau emoţionaţi. Erau oameni simpli, fără multă carte. Nu se pricepeau să ţină cuvântări înflăcărate ca domnii cu carte. Ei vorbeau puţin şi discursul lor cel mai elocvent era fapta. Totuşi tăcerea lor, la acest ceas de taină, părea stingheritoare.
Muşa Darlaiani, o namilă de om, aspru şi zbârlit ca o jivină, a rupt tăcerea grăind simplu:
- Eu cu Iani Ceara din Xirulivad, cu Hrista Ciomu şi cu Iancula Pendifunda din Selea, am pus mâna pe armă ca să apărăm satele noastre atacate de bandele greceşti şi să ne răzbunăm fraţii ucişi la drumul mare. Şi jurăm că nu le vom lăsa din mâini până nu-i vom cuminţi pe toţi duşmanii noştri haini!
Traian Cucuda i-a strâns mâna, felicitându-l călduros:
- Bravo Darlaiani! Ai spus scurt şi clar tot ce ai pe suflet, mai frumos decât noi toţi.
Traian Cucuda i-a tradus lui Ivan Manafi cele spuse de Muşa Darlaiani. Cetnicul bulgar i-a scuturat mâna cât o labă de urs cu amândouă mâinile sale, apoi, adresându-se tuturor, le-a spus:
- Fraţilor, am fost trimis aici de şeful regional, Coliman, să vă anunţ că mâine sunteţi aşteptaţi la Gorno Rodivo pentru instrucţiuni şi întocmirea unui nou plan de luptă. După aceea vom merge la Zborsko unde se află depozitul nostru de muniţii ca să ne aprovizionăm. Toată lumea trebuie să aibă acelaşi tip de armă cu gloanţe de oţel. Puşca Gras folosită de bandele de antarţi scoate fum şi descoperă ţinta.
- Ai mei au toţi arme Manlicher, a precizat Handuri.
- Foarte bine, a încuviinţat Manafi. Atunci vor primi cartuşiere şi gloanţe cei care nu au.
Şedinţa s-a încheiat. După puţin timp au intrat în odaie şi femeile cu mâncarea. Au prânzit în linişte şi apoi armatolii şi cetnicii şi-au luat rămas bun de la gazdă şi au pornit, însoţiţi o bucată de drum de învăţătorul Celea şi de Adam Gulea. Acesta ar fi mers şi el bucuros cu ceata de armatoli, dar învăţătorul îl ţinea în sat ca un câine de pază. El asigura prima linie de apărare a satului până la sosirea armatolilor şi a cetnicilor bulgari din satele vecine.
La marginea satului s-au despărţit. Pentru a nu se întâlni cu cineva, armatolii şi cetnicii au ocolit drumul principal şi s-au pierdut în pădure, mergând pe cărări lăturalnice.
În drum spre casă, învăţătorul Celea l-a întrebat pe Adam:
- Ce zici, Adame? Nu-i aşa că după catastrofa de ieri, grecii se vor lecui şi nu se vor mai atinge de noi?
Celea era un om curajos, dar dorea linişte şi pace între toţi creştinii.
- Ca şi cetnicul Ivan Manafi, eu nu cred că antarţii se vor lecui definitiv, a răspuns Adam Gulea. Ne vor lăsa în pace un timp, dar după aceea vor veni cu forţe noi ca să ne distrugă. De aceea noi trebuie să stăm mereu cu ochii în patru.
- Ai dreptate, a încuviinţat învăţătorul. Vor veni mânaţi şi de setea de a-şi răzbuna morţii. Nu uită aşa de uşor fanaticii ăştia, deşi nu noi i-am provocat, ci ei sunt cei care caută ceartă cu lumânarea. Dar s-au prăjit şi se vor mai prăji dacă nu-şi bagă minţile în cap. De aceea noi trebuie să fim mereu gata de luptă. Avem arme şi muniţii de la cetnicii bulgari. Tu ocupă-te de instrucţia băieţilor.
- Mă ocup eu de ei, dar ce să mă fac că unele fete de-ale noastre îmi cer să le învăţ şi pe ele să tragă cu arma.
- O, lua-le-ar ... să le ia! a exclamat vesel, dar şi indignat învăţătorul. Nu avem destui bărbaţi şi flăcăi pentru treaba asta? Vor să ne facă de ruşine? Nebunele! Treaba lor e să stea acasă la furcă şi la război. Mânuirea armelor e treaba bărbaţilor. Te rog să nu primeşti pe nici una la trageri, că ne vom pomeni cu vreun cântec scos de vreo şugubeaţă şi ne vom face de ruşine, rămânând mărturie în timp că noi fârşeroţii din Gramaticova suntem fricoşi ca iepurii şi numai femeile ne-au salvat de la prăpăd. Ai înţeles? a rostit apăsat învăţătorul.
- Am înţeles. Să nu ai nici o grijă! l-a asigurat Adam Gulea.

Seara ceata de armatoli condusă de Ivan Manafi a ajuns la Gugova, un sat bulgăresc de lângă Paticina. În sat erau vreo zece familii de bulgari grecomani. Grecomania lor se datora preotului bulgar din satul Nisia, un sat mixt locuit de clăcaşi greci şi de bulgari. Preotul bulgar, exarhist înfocat la început, a trădat cauza exarhatului şi s-a pus în slujba episcopului grec din Edessa pe care îl însoţea în vizitele sale canonice. Cu ajutorul acestuia, episcopul grec a reuşit să facă anumiţi prozeliţi printre bulgarii din satele vecine.
La căderea nopţii, ceata lui Manafi a intrat pe furiş în sat. Dar a fost zărită de câţiva bulgari grecomani. Aceştia au trimis imediat un curier la şeful unui detaşament turcesc care se afla la Corniţelova, o mare comună bulgărească de lângă Vodena.
Armatolii au fost repartizaţi la câteva familii de încredere unde au fost ospătaţi şi au dormit liniştiţi noaptea. A doua zi dis-de-dimineaţă urma să pornească spre Gorno Rodivo. Un tânăr bulgar din sat a alergat cu noaptea în cap şi a intrat gâfâind la Ivan Manafi. Făcea parte din comitetul revoluţionar local. Îngrijorat, i-a raportat şefului că satul este împresurat de un detaşament turcesc şi de un pluton de jandarmi din Corniţelova.
La auzul veştii, Ivan Manafi, fără să-şi piardă cumpătul, i-a poruncit, privindu-l în ochi:
- Du-te şi spune cetnicilor din sat să stea liniştiţi. Nu e nevoie să se demaşte şi să sufere familiile lor. Ne vom descurca noi.
Tânărul a salutat şi a plecat în fugă să transmită cetnicilor săteni porunca şefului. După câteva minute, armatolii anunţaţi s-au furişat în locuinţa unde erau găzduiţi Manafi, aghiotantul său Carageata, Handuri şi Traian Cucuda. S-au împărţit în două cete şi s-au hotărât să străpungă cercul. Tânărul bulgar din sat s-a întors odată cu armatolii.
Văzându-l, Manafi l-a întrebat nedumerit:
- Ce-i cu tine aici? Ai transmis cetnicilor din sat porunca mea?
- Da, am transmis-o.
- Bine. Acum du-te acasă, i-a poruncit Manafi.
- Voievodule, vreau să lupt şi să mor alături de tine. Fă-mi, te rog, această cinste.
Înduioşat, Manafi şi-a descreţit fruntea şi, îmbrăţişându-l, l-a sărutat pe obraji:
- Bine, frate. Dacă ţii atât de mult, facă-se voia ta!
Şi-au luat rămas bun de la gazdă şi au sărit câteva garduri prin grădini şi livezi. Cercul trebuia străpuns cu orice preţ. Altminteri, ar fi fost toţi capturaţi şi numărul victimelor ar fi fost şi mai mare, căci ar fi căzut mulţi săteni cu familiile lor. Punctul de întâlnire pentru supravieţuitori era Gorno Rodivo, unde aştepta Coliman cu o ceată de vreo cincizeci de cetnici.
La marginea satului a început lupta. Ambele cete au fost întâmpinate cu o vijelie de gloanţe. Satul tot vuia de pocnetul puştilor, de şuieratul gloanţelor şi de hămăitul câinilor. O larmă infernală. Parcă toţi demonii infernului se dezlănţuiseră asupra satului. Toată lumea stătea închisă în casă. Femeile se rugau înfricoşate şi îşi făceau cruci murmurând: “Boje, boje”! Doar bărbaţii şi băieţandrii mai curajoşi ieşeau prin curţi şi prin grădini să vadă lupta, blestemând şi înjurând pe trădători şi pe turci.
Lupta a durat mai bine de două ore. Adăpostiţi la marginea pădurii, turcii erau siguri că-i vor prinde pe toţi. Târându-se pe burtă, Mihali Handuri cu o parte din armatoli a reuşit să străpungă cercul, după ce a împuşcat câţiva soldaţi turci. Trei armatoli: Muşa Darlaiani, Hrista Ciomu şi Iancula Pendifunda luptau în ceata lui Manafi. Descoperindu-l pe ofiţerul turc, Ivan Manafi s-a târât pe burtă cu o iuţeală şi agerime de jivină, apropiindu-se de el tiptil prin hârtoapele acoperite, pline de tufişuri şi de bălării, fără să fie observat. După el se târa Carageata, aghiotantul, tot atât de agil ca şi şeful său. Cum cetnicii nu mai trăgeau, căutând să se apropie târâş şi să străpungă cercul de foc printr-o luptă corp la corp, ofiţerul turc a crezut că au epuizat muniţia, iar alţii sunt morţi şi răniţi. Fudul şi bucuros că a ieşit învingător, s-a sculat în picioare şi i-a somat să se predea, strigând în gura mare:
- Teslim ghiaur ! – adică: predaţi-vă, ghiaurilor!
Deodată, a ţâşnit ca din pământ Ivan Manafi cu paloşul în mână sclipind ca un fulger în lumina soarelui. Într-o clipită capul ofiţerului, care încremenise cu ochii holbaţi, s-a rostogolit în ţărână. Îngroziţi, soldaţii turci au luat-o la fugă, strigând: “Allah, Allah!”
Văzându-i cum fug în debandadă, cetnicii au răsuflat uşuraţi. S-au strâns la un loc la umbră şi au început să-şi şteargă sudoarea de pe faţă. Au scăpat cu bine. Erau toţi teferi, afară de Hrista Ciomu care era uşor rănit, dar putea merge. Au pornit liniştiţi prin pădure spre Gorno Rodivo. Deodată în liniştea pădurii a răsunat un scurt răpăit de gloanţe. Două din ele au nimerit în plin. Neînfricatul Vani Manafi şi aghiotantul său Carageata au murit pe loc. Au fost împuşcaţi de plutonierul turc Iciu Ceauş, şeful postului de jandarmi din Corniţelova.
După ce căpitanul Handuri a străpuns cercul, Iciu Ceauş a renunţat să-l urmărească în hăţişurile pădurii plină de capcane şi a stat pe loc, ascunzându-se după arbori. O parte din jandarmii lui au dat bir cu fugiţii înaintea soldaţilor din plutonul ofiţerului turc. Văzând că lupta continuă, el a stat ascuns la pândă. Aşteptarea nu i-a fost zadarnică. Bun ţintaş, gloanţele trase de el, când cetnicii nu se aşteptau, şi-au atins ţinta. Fericit, Iciu Ceauş spera o bună recompensă materială şi chiar un grad de ofiţer pentru bravura de care a dat dovadă.
Pe câmpul de luptă de la Gugova zăceau morţi nouă soldaţi şi un ofiţer turc.
Umblând toată noaptea, cele două cete, despărţite la Gugova, s-au întâlnit a doua zi la Gorno Rodivo. Acolo, în locul numit Ţârven Camen, în apropiere de Paticina, s-au întâlnit cu Coliman, şeful regiunii Vodena. Handuri cunoştea bine locul. Armatolii din ceata lui Manafi nu cunoşteau regiunea şi s-ar fi descurcat mai greu dacă nu i-ar fi călăuzit tânărul cetnic bulgar Mihalceto.
Mihalceto şi armatolii i-au povestit lui Coliman cu deamănuntul toate peripeţiile luptei. Coliman era un om tot atât de calm şi de stăpân pe sine ca şi Vani Manafi. Moartea lui Manafi l-a durut adânc. Sufletul său clocotea de furie şi ardea de setea răzbunării. Pierduse în Manafi un prieten devotat şi un mare luptător pentru cauza Macedoniei. Moartea lui trebuia răzbunată neîntârziat. Avea cu el vreo patruzeci de cetnici bulgari, iar Traian Cucuda încă vreo douăzeci în ceata lui Coliman. Tot atâţia megleno-români luptau în cetele conduse de voievodul Apostol. La ceata lui Coliman se adăugau acum şi primii zece armatoli aromâni. Din satele bulgăreşti putea recruta la nevoie oricând noi cetnici. Decât să muncească robi pe moşiile beilor turci, mulţi tineri preferau să devină cetnici liberi prin păduri, înarmaţi până-n dinţi şi trăind din ajutoare şi din capturi. Viaţa lor era aspră, dar nu mai aspră decât cea a clăcaşilor. De altfel, nu duceau lipsă de nimic. Oricând întâlneau vreun negustoraş turc sau grec şi chiar bulgar grecoman pe care-l jefuiau de marfă. Păgubaşul era fericit că a scăpat nevătămat. Înghiţea în sec şi se văita când ajungea acasă. Dar se resemna repede şi nu mai umbla cu reclamaţii pe la autorităţi. Şi dacă se plângea, tot nu se alegea cu nimic. Turcii îşi vedeau de huzurul lor şi nu se prăpădeau să prindă hoţii şi tâlharii de drumul mare, mai ales că unii turci mai săraci se nărăviseră şi trăiau din pradă, atacând prin văgăuni convoaiele de negustori care se întorceau acasă de la bâlciuri cu lirele ascunse în desagi. Lovit cu patul puştii şi dat jos de pe cal, tremurând de frică, negustorul spunea imediat locul unde ţine ascunse lirele. Unii mai experimentaţi ţineau asupra lor o sumă mică, iar restul îl ascundeau în căptuşeala samarelor, aşa că dacă se întâmpla să fie prinşi pe drum, scăpau cu o pagubă mai mică, fără să piardă totul. Viaţa grea îi silea pe oameni să recurgă la tot felul de şiretlicuri ca să-şi salveze agoniseala. Hoţia şi tâlhăria erau la ordinea zilei. Toată lumea era obişnuită cu ele şi ofta resemnată ca în faţa unui rău inevitabil, preferabil morţii. Oamenii îşi făceau cruce şi se rugau în şoaptă, convinşi că nu măreţul Sultan de la Istanbul îi va mântui, ci numai Dumnezeu din cer când va hotărî El.
În faţa celor şaptezeci de cetnici adunaţi într-o poiană la Ţârven Camen, Coliman a luat cuvântul:
- Fraţi cetnici, ieri, în lupta de la Gugova, am pierdut doi luptători de elită: Vani Manafi, bunul meu prieten, şi Carageata. Un armatol vlah a fost rănit. Cetnicii noştri au fost trădaţi de câţiva nemernici grecomani bulgari. La momentul potrivit, trădătorii îşi vor primi pedeapsa cuvenită. Principalul vinovat însă este preotul bulgar din Nisia care a părăsit exarhatul şi s-a pus în slujba patriarhiei din Constantinopol, făcând propagandă grecească în satele noastre. Acest trădător ticălos trebuie pedepsit. Al doilea duşman, care trebuie de asemenea pedepsit, este şeful postului de jandarmi din Corniţelova, plutonierul Iciu Ceauş. De acesta mă ocup eu personal. De primul se va ocupa o echipă de 10-12 cetnici. Cine se oferă?
Doisprezece inşi au ridicat mâna.
- Şi unul şi altul – a continuat Coliman – merg sâmbăta la Vodena, unul la episcopie, altul la jandarmerie. Prindeţi-l şi executaţi-l cât mai departe de satul Nisia, pentru ca autorităţile să nu se răzbune pe ai noştri crezând că este victima lor. La fel voi face şi eu cu şeful de post din Corniţelova. Locul de întâlnire va fi tot aici. În cazul în care veţi fi descoperiţi şi urmăriţi, trimiteţi curieri în satele noastre şi ale vlahilor ca să ştim unde să ne întâlnim.
Echipele s-au format repede şi seara au pornit la drum. În zorii zilei au poposit într-o pădure, una lângă Vodena, cealaltă lângă Nisia.
Era vară, într-o zi de sâmbătă. Preotul Boiciu din Nisia urca pe cărarea muntelui care ducea la Vodena. Mergea domol călare pe un măgar negru cu ochii încercuiţi de nişte cearcăne mari, alburii, care-i făceau ochii blânzi şi mai mari, dându-i un aer de animal biblic ce poartă în cârcă o făptură sfântă. Fost cetnic înfocat cu vreo zece ani în urmă, se preoţise, devenind un fanatic adept al cauzei panelene. Condamnat la 20 de ani închisoare ca terorist, el a fost graţiat la intervenţia episcopului grec din Vodena care avea nevoie de serviciile şi de zelul lui deosebit.
Preotul Boiciu se legăna călare cu potcapul cilindric sub care părul negru îi atârna la ceafă împletit într-o codiţă după obiceiul călugăresc. Era însoţit de vreo şase soldaţi turci, căci se ştia ameninţat cu moartea. Cetnicii bulgari pândeau ascunşi la marginea unei păduri. Când s-a apropiat, o ploaie de gloanţe a zburat din tufişuri ca o vijelie asupra lui. Potcapul a zburat în aer, iar preotul s-a rostogolit de pe măgar, trântindu-se cu burta la pământ. Ca fost cetnic, cunoştea anumite secrete de luptă. Fusese rănit la umăr, dar nu simţea nici o durere. Cu barba în ţărână, se prefăcea că e mort. De la prima rafală, doi soldaţi turci au fost împuşcaţi mortal, iar al treilea rănit. Soldaţii turci s-au trântit pe burtă şi au început să tragă în direcţia pădurii. Crezând că l-au împuşcat mortal pe preot, cetnicii se pregăteau să se retragă. Socoteau că şi-au îndeplinit misiunea, ţinta lor fiind pedepsirea preotului trădător, nu împuşcarea soldaţilor turci care îl escortau. Tocmai când se opreau din loc în loc şi trăgeau câte un glonţ ca să-i ţină pe loc pe soldaţi, l-au zărit pe preot lepădându-şi anteriul şi fugind la vale cât îl ţineau picioarele, în cămaşa albă însângerată. Au tras după el mai multe gloanţe, dar nu l-au nimerit.
- Ne-a scăpat, afurisitul, a oftat amărât şeful cetnicilor bulgari. Dar până la urmă nu scapă el de pedeapsa noastră, de s-ar ascunde şi-n gaură de şarpe. Şi pedeapsa va fi şi mai cumplită.
S-au afundat în desişul pădurii şi s-au întâlnit mai sus, îndreptându-se spre Ţârven Camen.
Coliman a fost mai norocos. Cu câteva zile înainte venise la el la Gorno Rodivo o delegaţie de ţărani din Corniţelova.
- Voievodule, i-au spus ei, noi suntem clăcaşi pe moşia beiului din Corniţelova. Muncim de ne spetim şi abia câştigăm o bucată de pâine amară pentru noi şi pentru copiii noştri. Dar necazul nostru nu este că muncim din greu, căci cu munca suntem obişnuiţi, şi nu ne dăm în lături, oricât de grea ar fi. Necazul nostru este că nu suntem lăsaţi să muncim tocmai când trebuie şi ni se prăpădesc semănăturile şi recolta, încât riscăm să ajungem muritori de foame.
- Cine vă opreşte să munciţi? a întrebat Coliman nedumerit.
- Şeful de post, au răspuns delegaţii.
- De ce? s-a încruntat Coliman.
- Spune că îi ajutăm pe cetnici şi că-i aprovizionăm cu toate cele necesare. Se poartă ca un zbir cu noi, ne înjură, ne bate şi ne ameninţă că ne împuşcă, dacă aude că mai vine vreun cetnic pe la noi. Nu-i lasă să iasă la câmp decât numai pe bulgarii grecomani.
Coliman se plimba agitat, gândindu-se la răspunsul ce trebuia să-l dea delegaţilor. Aceştia s-au privit o clipă în ochi, apoi cel mai în vârstă i s-a adresat.
- Gospodin Voievod, nu vrem să te supărăm, dar vrem să înţelegi că ne-a ajuns cuţitul la os. De aceea îţi vorbim pe şleau: ori ne scapi de Ceauş, ori ia-ţi cetnicii şi du-te în alte părţi..., că nu mai putem răbda, a adăugat ţăranul după o clipă de şovăială, speriat el însuşi de îndrăzneala cu care i-a vorbit.
Pe faţa încruntată a lui Coliman a apărut un zâmbet luminos ca soarele printre norii risipiţi. i-a plăcut şi lui îndrăzneala delegaţilor. Le-a întins mâna, spunându-le:
- Bine, fraţilor. Am înţeles. Vă scap de Ceauş cât mai curând.
- Asta vrem şi noi, au spus delegaţii, mulţumiţi de hotărârea lui Coliman. Suntem bulgari exarhişti şi ţinem la cetnicii revoluţionari care sunt fraţii noştri şi de la care aşteptăm izbăvirea.
- Mă bucur că gândiţi şi simţiţi aşa, dar înainte de a ne despărţi, vreau să stabilim nişte lucruri ca treaba să nu dea greş.
- Ce anume? au întrebat delegaţii.
- Iată ce, a răspuns Coliman, explicându-le planul. Eu voi veni cu o ceată de cetnici şi ne vom ascunde în pădure, la marginea drumului lângă ultimul vostru ogor. Când va trece pe drum ceauşul spre Vodena, voi să ne faceţi semn cu o batistă roşie.
Delegaţii i-au spus că ceauşul se duce în fiecare sâmbătă la oraş pentru aprovizionarea plutonului de soldaţi pe care îl conduce. Trimite mai întâi o căruţă însoţită de o patrulă militară, să ridice proviziile necesare, iar el porneşte mai târziu călare, însoţit doar de doi soldaţi. De când a omorât doi cetnici fruntaşi la Gugova, se laudă că nu se mai teme de ei şi că de-abia aşteaptă să-i iasă în cale ca să le facă de petrecanie.
Într-adevăr, după succesul de la Gugova, ceauşul Iciu devenise foarte fudul şi nechibzuit de imprudent. Se credea invulnerabil, ocrotit de Allah.
N-a trecut mult şi a sosit şi sâmbăta fatidică. Coliman cu o ceată de cetnici pândea ascuns în pădurea de lângă Corniţelova. Şi-a împărţit ceata în două, rânduind-o pe ambele laturi ale drumului. După vreo oră de la trecerea căruţei cu patrula de soldaţi, o batistă roşie fâlfâia la marginea ogorului ca o aripă însângerată deasupra frunzelor verzi ale porumbului. Ceauşul se legăna călare, însoţit de doi soldaţi. Până la Vodena era drum lung şi anevoios, mai bine de patru ore de mers. Ca să nu moţăie, sau să se plictisească, privind absent acelaşi peisaj verde şi monoton, ceauşul tăifăsuia cu cei doi soldaţi, fudulindu-se cu isprăvile sale militare. Soldaţii îl ascultau şi se minunau de vitejia lui, privindu-l cu ochi plini de admiraţie subliniată din când în când de câte o batjocură sau înjurătură la adresa ghiaurilor. Deodată şase cetnici au năvălit ca o furtună asupra lor. Unul a apucat frâul calului, altul l-a înşfăcat pe ceauş, trântindu-l la pământ şi legându-i mâinile. Soldaţii au fost imobilizaţi imediat şi, cu mâinile legate, au fost îmbrânciţi să se afunde în pădure. Coliman a ordonat unui cetnic să ia calul şi să aibă grijă de el. Fusese rugat de delegaţia de ţărani să nu-l omoare lângă satul lor, ci cât mai departe, pentru ca populaţia satului să nu fie bănuită de autorităţi că are vreun amestec pentru care să fie supusă la represalii sângeroase.
Înconjuraţi de cetnici, ceauşul şi cei doi soldaţi cu mâinile legate la spate, urcau plini de spaimă şi de năduşeală pe cărări întortocheate de munte. Târziu spre seară au ajuns în satul bulgăresc Pociup, aproape de Vodena. Acolo ceata a poposit. S-a constituit un tribunal de judecată prezidat de Coliman. Mihali Handuri, care cunoştea bine limba turcă, îndeplinea funcţia de interpret. Ca acuzat figura numai ceauşul. Soldaţii asistau la judecată ca simpli spectatori. Toată lumea şedea întinsă pe iarbă. Coliman a deschis şedinţa.
- Hei, ceauşule, uite că te-am prins şi acum te judecăm noi după legea noastră. Cu soldaţii nu avem nimic şi le vom da drumul, fiindcă nu ne-au făcut nici un rău sau, dacă ne-au făcut vreunul, asta o ştiu numai ei. Chiar dacă au luptat la Gugova contra noastră, ei şi-au făcut datoria de soldaţi, executând ordinele superiorilor lor. De aceea, sunt iertaţi şi vor fi lăsaţi liberi. Tu însă vei fi judecat şi pedepsit pentru tot răul pe care l-ai făcut oamenilor în calitatea ta de om al legii şi de apărător al ei, nu de zbir care calcă totul în picioare după placul său.
Soldaţii turci au holbat ochii, aiuriţi, nevenindu-le să creadă. Oare au auzit bine cele spuse de translator în limba turcă? Oare visau un vis ireal de frumos, sau îşi băteau joc de ei ghiaurii afurisiţi? Tâmplele îi strângeau ca într-un cleşte de foc, urechile le vuiau, bătăile inimii cădeau iuţi şi grele ca nişte lovituri sinistre de ciocan pe nicovala sorţii. Le pierise şi graiul şi sângele din obrajii albi ca varul sub fesurile roşii ca sângele. Doar în gând murmurau disperaţi: “Allah, Allah!” Dar îi mai auzea Allah la ora aceea cumplită? Vocea translatorului ghiaur i-a readus la realitate.
Calm, grav şi aspru, Coliman a început să înşire acuzaţiile:
- Este adevărat că te porţi rău cu cea mai mare parte a populaţiei din sat şi favorizezi numai cele 10-15 familii grecomane?
Ceauşul tăcea. Îl privea numai năucit. Coliman a continuat:
- Este adevărat că-i împiedici pe oameni de la munca câmpului, în toiul muncilor agricole, sub pretextul că-i aprovizionează pe cetnici şi-i laşi numai pe clăcaşii grecomani?
Nici un răspuns. Ceauşul tăcea, nu pentru că sfida legalitatea şi autoritatea acestui tribunal de circumstanţă, ci pentru că se afla într-o stare de prostraţie mai adâncă decât cea a subalternilor săi.
- De ce taci? Vorbeşte! Ai dreptul să te aperi, a strigat la el Coliman. Dacă îmi aduci fapte şi argumente că eşti nevinovat, vei fi graţiat. Noi nu suntem bandiţi şi criminali şi nu ucidem oameni nevinovaţi. Noi luptăm pentru un ideal pentru care am jurat că suntem gata oricând să murim. Aşadar, te previn că orice tăcere la întrebările mele e considerată ca o recunoaştere a vinovăţiei tale şi, prin urmare, pasibilă de pedeapsa cu moartea.
Deodată, din străfundul coşmarului în care zăcea, un licăr de speranţă a pâlpâit fugitiv în privirile înviorate ale ceauşului. În definitv, tot este pierdut. De ce să nu încerce să se apere, dacă i se permite? Cu un efort uriaş şi-a recăpătat cumpătul.
Coliman l-a întrebat din nou:
- Este adevărat că ai printre bulgarii grecomani agenţi informatori sau pârâtori de profesie de care te foloseşti şi trimiţi informaţiile şi pârele lor la şefii superiori?
- Eu sunt slujbaş şi datoria mea mă obligă sa-mi informez superiorii cu tot ce se întâmplă în sectorul meu.
- Datoria unui slujbaş este să-şi informeze corect superiorii, nu să-i inducă în eroare cu pâri mincinoase de pe urma cărora să sufere lume nevinovată.
Ceauşul a tăcut, ştiindu-se cu musca pe căciulă. Coliman a continuat:
- Este adevărat că primeşti dispoziţii scrise sau verbale să favorizezi populaţia greacă şi să persecuţi populaţia bulgară?
- Eu sunt obligat să execut, nu să discut ordinele primite, indiferent contra cui sunt îndreptate.
- Răspunsul este abil, dar ocoleşte întrebarea. Este adevărat că ai participat cu jandarmii tăi la percheziţionarea celor zece case ale fruntaşilor bulgari din satul Pojarsco, care au fost arse apoi de antarţii greci ziua în amiaza mare, fără să interveniţi ca să-i opriţi de la acest masacru?
- Eu am primit ordin să iau parte la percheziţionarea caselor. Era datoria şefului de post local să intervină şi să-i aresteze pe făptaşi. Eu mi-am îndeplinit misiunea şi m-am întors la postul meu, a încercat ceauşul să se apere.
- Te-ai întors după ce antarţii greci şi-au “îndeplinit” şi ei “misiunea”, în văzul şi cu complicitatea voastră, a precizat Coliman, spulberându-i orice iluzie.
I-a pus o ultimă întrebare:
- Recunoşti că ai luat parte la lupta de la Gugova şi că ai împuşcat doi cetnici fruntaşi, în mod laş, pe la spate, când practic lupta se terminase şi puteai să te retragi la postul tău, aşa cum ai spus că te-ai retras de la Pojarsco, după ce ţi-ai îndeplinit misiunea?
- Recunosc. Dar lupta nu se terminase. Dacă mă descopereau, mă împuşcau ei...
Coliman l-a privit rânjind. Ceauşul nu era prost. Dar era un duşman rău şi viclean. Sângele celor doi prieteni împuşcaţi la Gugova cerea răzbunare.
Ceauşul a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Cei doi soldaţi au fost eliberaţi. Calul, fără frâu şi fără şea, a fost slobozit departe de satul Pociup pe drumul care duce la Vodena. Patrula militară ajunsă în oraş, văzând că ceauşul nu mai vine, a dat alarma anunţând autorităţile. Au fost trimise potere în satele vecine, dar ceauşul n-a fost găsit. A fost găsit numai calul rătăcit în locuri necunoscute. Prin soldaţii eliberaţi, Coliman a trimis caimacamului din Vodena un bilet scris în turceşte cu următorul conţinut : “Ceauşul, comandantul detaşamentului din Corniţelova, a plecat în lumea cealaltă să ducă salutări şi să ceară iertare lui Vani Manafi şi Carageata pe care el i-a împuşcat pe la spate în lupta de la Gugova.”
După executarea ceauşului şi eliberarea soldaţilor, Coliman a părăsit regiunea, îndeptându-se spre Sborsco unde se afla depozitul de arme şi câte două cartuşiere cu gloanţe pe care şi le-au pus cruciş pe piept. Cu bărbi şi cu cartuşierele pe piept ca nişte platoşe, cu opinci în picioare, cu sabie şi puşcă, păreau fioroşi ca nişte arătări năzdrăvane. Pentru uşurinţa aprovizionării cu hrana zilnică şi acţionarea rapidă, Coliman şi-a împărţit unitatea în cete mai mici, repartizate pe sectoare. De la Sborsco, fiecare ceată, sub conducerea unui şef, s-a îndreptat spre sectorul stabilit. Armatolii, sub conducerea lui Mihali Handuri, s-au îndreptat spre satele aromâne din Regiunea Veria.