Mărturii  Cola Nicea

Stareţul Mănăstirii Sfântul Ilie, ofiţerul antart în rasă călugărească Ioakimos, îşi făcuse un prozelit în satul Oşani, pe băcanul Ita Domuzi.

Domuzi, omul de legătură între banda lui Avgheros şi comitetul grec din Ghevgheli, era mereu pe drumuri. În lipsa lui, stareţul se ducea la băcănie, până când, într-o zi, îi făcuse anumite propuneri soţiei băcanului. Cum româncele din Macedonia sunt renumite pentru fidelitatea lor conjugală, precum şi pentru castitatea fecioarelor, adulterul fiind necunoscut, soţia îşi înştiinţează soţul.

Domuzi face rost de o cantitate de stricnină de la un farmacist român din Salonic şi îşi sfătuieşte femeia să-l otrăvească pe „sfântul stareţ.” Într-o zi, pe când Domuzi era plecat după cumpărături la Ghevgheli, vizitată fiind de stareţ, ea îl invită la masă şi îl lasă singur, scuzânduse că posteşte şi că trebuie să stea în prăvălie.

Stareţul a mâncat cu poftă, însă după câtva timp, stricnina făcându-şi efectul, cuviosul părinte a început să se zvârcolească şi apoi a murit. Moartea lui Ioakimos a produs mare zarvă în sânul comitetului grecesc din Ghevgheli. Constatându-se la disecţie că era otrăvit cu stricnină, Domuzi este arestat, dar el a demonstrat că în ziua respectivă nu era acasă, ci la Ghevgheli. De teamă să nu-l piardă pe Domuzi, prozelit zelos pentru cauza grecească, comitetul grecesc nu a mai făcut pâră împotriva soţiei băcanului.

Epilogul: românii au scăpat de „sfântul stareţ,” fostul ofiţer grec Paraskevopulos şi fostul antart.

Din cele relatate mai sus, guvernul turc era un complice faţă de formarea şi acţiunea bandelor greceşti.

Raţiunea? În timp ce bulgarii şi românii luptau pentru autonomia Macedoniei (înţeleg independenţă), prin urmare ei atentau la integritatea frontierelor imperiului otoman, grecii erau mai de preferat. Deocamdată ei se rezumau la grecizarea elementelor alogene. Am putea spune că militau chiar oarecum şi pentru menţinerea statu quo-ului în Macedonia. O Macedonie autonomă (adică independentă) ar fi însemnat mormântul cauzei greceşti la nord de Olimp, întrucât nu numai la nord de Olimp, ci chiar mult mai spre sud, adică la nord de munţii Oeta şi Agrafa, până la schimbul de populaţie intervenit după primul război mondial între Grecia şi Turcia, urmaşii lui Socrate şi Pericle au fost într-o înspăimântătoare minoritate.

Or, până la grecizarea Macedoniei trebuia să treacă mult, foarte mult timp, dată fiind rezistenţa naţionalităţilor eterogene. Astfel, pentru guvernul turc iridenta10 grecească era mai de preferat.

De această supleţe diplomatică a grecilor şi-au dat seama şi românii, însă cu mult mai târziu. Fruntaşii iridentei române au izbutit să convingă oficialităţile turceşti că, dintre toate naţionalităţile conlocuitoare în Macedonia, românii sunt cei mai interesaţi pentru menţinerea dominaţiei turceşti la sud de Balcani. Românii, ne putând aspira la o unire a lor cu Ţara Românească, dată fiind interpunerea între aceste două grupuri româneşti a unor alte state suverane, menţinerea a viaţă naţională a românilor numai în cadrul Imperiului otoman putea avea loc. Convins de acest lucru, sultanul dă în cele din urmă cunoscutul firman prin care se recunoştea de drept existenţa minorităţii române în Turcia. (Până aci, pentru statisticienii turci nu exista rubrică de apartenenţă etnică, tot ce era creştin ortodox fiind considerat grec şi lăsat sub autoritatea spirituală a Patriarhiei din Constantinopole – Rum Patriki). Socot că în cele din urmă între români şi bulgari, dacă nu ar fi fost alungată Turcia din Balcani, ar fi izbucnit un conflict tot atât de înverşunat ca acela dintre greci şi români. Renunţând la autonomia Macedoniei, românii ar fi atentat la viitorul macedo-bulgarilor. Cred că aceasta a fost şi raţiunea pentru care Ştefan Mihăileanu a fost asasinat de agenţii organizaţiei bulgare.