Mărturii Cola Nicea
În scopul organizării satelor româneşti, s-au alcătuit două comitete, unul la Bucureşti sub conducerea lui Alex Coşca şi Sterie Milioru, şi altul la Sofia sub conducerea lui Gheorghe Mucitani ajutat de Gachi Todu, Nachi Cişma, Unciu Dimaşi, toţi din satul Gopeşi, şi Costa Dabija şi Tachi al Dimcei din Cruşova. /Scara, revista de oceanografie ortodoxă, București, 2001/
9 Epilog
1912. Miracolul miracolelor în istoria diplomaţiei: cârdăşia de arme greco-bulgară. Vrăjmăşia de veacuri între presupuşii urmaşi ai vechilor eleni şi bulgari pentru moment lua sfârşit.
Pierzând nădejdea grecizării populaţiei eterofone din Macedonia, spre a putea pretinde mai târziu vechea ţară a traco-ilirilor marelui Alexandru Macedon, grecii schimbă armele de luptă. La rândul lor nici bulgarilor nu le convenea o Macedonie autonomă, în care s-ar fi putut dezvolta în mod egal cu bulgarii şi grecii, şi românii şi albanezii. O Macedonie autonomă ar fi atentat la idealul formării unui mare ţarat bulgar la sudul Dunării. Bulgaria avea o experienţă. Ea desfiinţase independenţa Rumeliei, stat cu o populaţie mixtă alcătuită din bulgari, români, greci, macedo-bulgari şi mai ales turci, proclamat independent în urma victoriei de la Plevna. Prin anexarea Rumeliei, Bulgaria se apropia de Baia (franţuzeşte, la baie) tracică a arhipelagului. Cum Macedonia era locuită în cea mai bună parte de bulgari (vezi harta etnografică a epocii respective), populaţie care oscila între o conştiinţa etnică macedo-bulgară (makedonţi) şi panbulgară, visa să ajungă la Salonic. Sârbii, la rândul lor, trăind cu visul ţarului lor, Duşan, a cărui frontieră de sud era la Capu Matapan, deşi nu aveau conaţionali, fără numai foarte puţini în nordul Vardarului, nu avea decât de câştigat de pe urma alianţei interbalcanice. Micul Muntenegru spera şi el să-şi rotunjească graniţa prin ocuparea Sangeacului, coridor creat artificial odată cu formarea statului sârb, spre a despărţi aceste două popoare de acelaşi sânge şi aceeaşi lege. Slăbită şi înfrântă de către Italia în urma războiului purtat în Libia, Turcia nu mai putea să reziste alianţei balcanice. Ce a urmat se ştie. Ţara iliro-tracilor, Macedonia, este hăcuită în patru ciosvârte de către învingători. Pe de altă parte, susţinută de către Italia, care visa să pună piciorul în Balcani şi de către Austro-Ungaria, care visa să ajungă limitrofă cu Marea Egee (şi aşa acest imperiu era un mozaic de popoare, nu ar fi stricat cu nimic peisajul etnic dacă se mai adăugau încă câteva naţiuni), se creează statul albanez. De la răscoala lui Scanderbeg, poporul albanez nu a mai încercat să-şi scuture jugul străin. Închinători la trei religii, despărţit în două triburi ale căror dialecte pot fi foarte uşor considerate limbi proprii (este foarte mare deosebirea între dialectul gheg şi tosc), albanezii n-au fost niciodată uniţi. Nordul catolic năzuia să ajungă într-o zi sub oblăduirea unei ţări catolice, centrul musulman se simţea foarte bine în cadrul statului turc. Pentru acţiunile de jaf ale başibuzucilor, această hoardă modernă, graniţele care ar fi urmat să se impună le-ar fi dat lovitura de graţie. Sudul ortodox era demult grecoman. Albanezii sunt singurul popor din Balcani care nu participă la mişcarea de resurecţie a naţiunilor sud-balcanice.
La dezbaterile de la Londra, care au loc imediat după victorie, punctul de vedere al guvernului român, reprezentat prin ministrul nostru din capitala Angliei, N. Mişu, era să se creeze un stat dualist româno-albanez. Acest punct de vedere este sugerat de delegaţia macedo-română care participă neoficial la dezbateri.
1913. Războiul interbalcanic. Ce a urmat se ştie.
Ca ţară care a contribuit la pacificarea Balcanilor, de data aceasta pacea se încheie la Bucureşti. Arbitru: Titu Maiorescu. În timp ce la Londra cuvântul statului român de a se crea un stat albano-român nu putea avea sorţi mari de izbândă, acum când destinul poporului român din sudul Dunării se hotăra la Bucureşti, patria mamă îşi sacrifica pe fiii cei mai buni, urmaşii regelui, ale cărui iniţiale voievozii munteni le puneau cu mândrie drept titulatură: „Io ......... voievod al ....... etc.” Soarta poporului român din sud este abandonată, şi anume într-un moment când condiţiile de pace le dicta România. Şi iată că s-au adeverit spusele lui Agras: „Marii învinşi veţi fi voi, cuţovlahii, sacrificaţi de însăşi patria voastră mamă, pe care o iubiţi atât şi pentru care luptaţi cu atât abnegaţie.”
Pierzând nădejdea grecizării populaţiei eterofone din Macedonia, spre a putea pretinde mai târziu vechea ţară a traco-ilirilor marelui Alexandru Macedon, grecii schimbă armele de luptă. La rândul lor nici bulgarilor nu le convenea o Macedonie autonomă, în care s-ar fi putut dezvolta în mod egal cu bulgarii şi grecii, şi românii şi albanezii. O Macedonie autonomă ar fi atentat la idealul formării unui mare ţarat bulgar la sudul Dunării. Bulgaria avea o experienţă. Ea desfiinţase independenţa Rumeliei, stat cu o populaţie mixtă alcătuită din bulgari, români, greci, macedo-bulgari şi mai ales turci, proclamat independent în urma victoriei de la Plevna. Prin anexarea Rumeliei, Bulgaria se apropia de Baia (franţuzeşte, la baie) tracică a arhipelagului. Cum Macedonia era locuită în cea mai bună parte de bulgari (vezi harta etnografică a epocii respective), populaţie care oscila între o conştiinţa etnică macedo-bulgară (makedonţi) şi panbulgară, visa să ajungă la Salonic. Sârbii, la rândul lor, trăind cu visul ţarului lor, Duşan, a cărui frontieră de sud era la Capu Matapan, deşi nu aveau conaţionali, fără numai foarte puţini în nordul Vardarului, nu avea decât de câştigat de pe urma alianţei interbalcanice. Micul Muntenegru spera şi el să-şi rotunjească graniţa prin ocuparea Sangeacului, coridor creat artificial odată cu formarea statului sârb, spre a despărţi aceste două popoare de acelaşi sânge şi aceeaşi lege. Slăbită şi înfrântă de către Italia în urma războiului purtat în Libia, Turcia nu mai putea să reziste alianţei balcanice. Ce a urmat se ştie. Ţara iliro-tracilor, Macedonia, este hăcuită în patru ciosvârte de către învingători. Pe de altă parte, susţinută de către Italia, care visa să pună piciorul în Balcani şi de către Austro-Ungaria, care visa să ajungă limitrofă cu Marea Egee (şi aşa acest imperiu era un mozaic de popoare, nu ar fi stricat cu nimic peisajul etnic dacă se mai adăugau încă câteva naţiuni), se creează statul albanez. De la răscoala lui Scanderbeg, poporul albanez nu a mai încercat să-şi scuture jugul străin. Închinători la trei religii, despărţit în două triburi ale căror dialecte pot fi foarte uşor considerate limbi proprii (este foarte mare deosebirea între dialectul gheg şi tosc), albanezii n-au fost niciodată uniţi. Nordul catolic năzuia să ajungă într-o zi sub oblăduirea unei ţări catolice, centrul musulman se simţea foarte bine în cadrul statului turc. Pentru acţiunile de jaf ale başibuzucilor, această hoardă modernă, graniţele care ar fi urmat să se impună le-ar fi dat lovitura de graţie. Sudul ortodox era demult grecoman. Albanezii sunt singurul popor din Balcani care nu participă la mişcarea de resurecţie a naţiunilor sud-balcanice.
La dezbaterile de la Londra, care au loc imediat după victorie, punctul de vedere al guvernului român, reprezentat prin ministrul nostru din capitala Angliei, N. Mişu, era să se creeze un stat dualist româno-albanez. Acest punct de vedere este sugerat de delegaţia macedo-română care participă neoficial la dezbateri.
1913. Războiul interbalcanic. Ce a urmat se ştie.
Ca ţară care a contribuit la pacificarea Balcanilor, de data aceasta pacea se încheie la Bucureşti. Arbitru: Titu Maiorescu. În timp ce la Londra cuvântul statului român de a se crea un stat albano-român nu putea avea sorţi mari de izbândă, acum când destinul poporului român din sudul Dunării se hotăra la Bucureşti, patria mamă îşi sacrifica pe fiii cei mai buni, urmaşii regelui, ale cărui iniţiale voievozii munteni le puneau cu mândrie drept titulatură: „Io ......... voievod al ....... etc.” Soarta poporului român din sud este abandonată, şi anume într-un moment când condiţiile de pace le dicta România. Şi iată că s-au adeverit spusele lui Agras: „Marii învinşi veţi fi voi, cuţovlahii, sacrificaţi de însăşi patria voastră mamă, pe care o iubiţi atât şi pentru care luptaţi cu atât abnegaţie.”
