Context
Renaşterea politică a Principatelor Române, consacrată pe baze naţionale de acelaşi tractat din Paris, a contribuit, la rândul său, la deşteptarea solidarităţii etnice dintre acei Români din Turcia şi cei de aici, ce isbutiseră să-şi creeze un aşezământ în condiţiuni de trăinicie şi de desvoltare. /Ministerul afacerilor străine, Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei, Conflictul Greco-Român 1905, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1905/
2 Legitimitatea revendicărilor (a)române
Convinsă de lealismul şi de fidelitatea absolută a Românilor, cari constituie unul din sprijinele cele mai sigure ale Imperiului Otoman, Înalta Poartă, favoriză deşteptarea lor şi consideră totdeauna fără îngrijare ajutorul moral şi material care li se da din România.
Din această parte, deci, acţiunea congenerilor noştri din Turcia nu întâlni decât simpatii şi încurajări, aşa încât, la 12 Septembrie 1878, Savet Paşa, Mare Vizr al Imperiului, ordonă în mod formal autorităţilor vilayetelor Salonic şi Ianina şi sandjakului Trikala de a protegia pe institutorii români:
„Sublima Poartă - zice acest ordin viziral - a fost informată că Românii doresc să se instruiască în propria lor limbă şi să întemeieze şcoale, dar că clerul grec, orbit de ideile sale de intransigenţă, împinge pe autorităţile locale să facă dificultăţi insitutorilor români şi chiar să’i persecute. Având în vedere că în Împărăţie nimeni nu are dreptul de a se opune la liberul exerciţiu al învăţământului şcolar şi al cultului, veţi binevoi a invita pe funcţionarii civili puşi sub ordinele voastre să se abţină de la ori ce presiune asupra locuitorilor şi să nu se opună fără motiv la exerciţiul cultului şi al învăţământului. Din contră, veţi acorda ajutor şi protecţiune institutorilor români, totdeauna când vor avea nevoe.
Conţinutul acestui ordin a fost comunicat printr’o scrisoare vizirală identică, Valilui de Ianina.”
5 Şeval 1295/Septembrie 1878. (s) SAVET.
Această scrisoare vizirală, care face epocă în istoria redeşteptărei Românilor din Turcia, menţionează lămurit greutăţile ridicate în contra lor de clerul grec. Dela început, în adevăr, cum s’a notat mai sus, sforţările pacifice ale Românilor, pentru a-şi câştiga individualitatea lor naţională în sînul marei familii a creştinilor ortodoxi din Împărăţie, s’aŭ isbit de intransigenţa Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. Patriarhii Ecumenici, bizuindu-se pe privilegiile, ce le fuseseră conferite de primii Sultani, după luarea Constantinopolului şi cari îi făceau capi religioşi şi civili ai „poporului ortodox din Turcia,” nu voiră niciodată să-şi dea seama că creştinii, uniţi prin religiune şi prin secole de traiu în comun, se compuneau din mai multe părţi, rase absolut deosebite prin origini tradiţinuni şi limbă. Aceste rase neavând ocaziunea de a se arăta şi de a se afirma fură supuse supremaţiei Elenismului; constituirea însă succesivă a Statelor creştine ortodoxe vecine cu Turcia deşteptă în mod fatal la Români ca şi la Sèrbi şi la Bulgari, sentimentul naţionalităţei lor. Patriarhii făcură atunci greşeala imensă de a se opune schimbărei naturale şi inevitabile ce se anunţa. În loc de a urma curentul, menţinând unitatea religioasă a Bisericei ortodoxe şi recunoscând diversitatea raselor, Patriarhii voiră să impună cu puterea cultura şi sentimentul Elenismului la popoare ce se deşteptau dintr’o lungă letargie şi erau doritoare de a trăi o existenţă a lor proprie. Această intransigenţă aduse mai întâi despărţirea Bulgarilor cari obţinură de a se constitui ca biserică naţională independentă, instituindu-se Exarhatul bulgar prin firmanul din 1870; Sèrbii, la rândul lor cerură cu stăruinţă introducerea limbei slave în bisericele lor şi numirea Arhiepiscopilor de naţionalitatea lor, ceea-ce Patriarhul Ecumenic trebui, în sfârşit, să consimtă, instituindu-se Mitropoliile Sèrbe din Prizerend şi Iuskiub.
Din această parte, deci, acţiunea congenerilor noştri din Turcia nu întâlni decât simpatii şi încurajări, aşa încât, la 12 Septembrie 1878, Savet Paşa, Mare Vizr al Imperiului, ordonă în mod formal autorităţilor vilayetelor Salonic şi Ianina şi sandjakului Trikala de a protegia pe institutorii români:
„Sublima Poartă - zice acest ordin viziral - a fost informată că Românii doresc să se instruiască în propria lor limbă şi să întemeieze şcoale, dar că clerul grec, orbit de ideile sale de intransigenţă, împinge pe autorităţile locale să facă dificultăţi insitutorilor români şi chiar să’i persecute. Având în vedere că în Împărăţie nimeni nu are dreptul de a se opune la liberul exerciţiu al învăţământului şcolar şi al cultului, veţi binevoi a invita pe funcţionarii civili puşi sub ordinele voastre să se abţină de la ori ce presiune asupra locuitorilor şi să nu se opună fără motiv la exerciţiul cultului şi al învăţământului. Din contră, veţi acorda ajutor şi protecţiune institutorilor români, totdeauna când vor avea nevoe.
Conţinutul acestui ordin a fost comunicat printr’o scrisoare vizirală identică, Valilui de Ianina.”
5 Şeval 1295/Septembrie 1878. (s) SAVET.
Această scrisoare vizirală, care face epocă în istoria redeşteptărei Românilor din Turcia, menţionează lămurit greutăţile ridicate în contra lor de clerul grec. Dela început, în adevăr, cum s’a notat mai sus, sforţările pacifice ale Românilor, pentru a-şi câştiga individualitatea lor naţională în sînul marei familii a creştinilor ortodoxi din Împărăţie, s’aŭ isbit de intransigenţa Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. Patriarhii Ecumenici, bizuindu-se pe privilegiile, ce le fuseseră conferite de primii Sultani, după luarea Constantinopolului şi cari îi făceau capi religioşi şi civili ai „poporului ortodox din Turcia,” nu voiră niciodată să-şi dea seama că creştinii, uniţi prin religiune şi prin secole de traiu în comun, se compuneau din mai multe părţi, rase absolut deosebite prin origini tradiţinuni şi limbă. Aceste rase neavând ocaziunea de a se arăta şi de a se afirma fură supuse supremaţiei Elenismului; constituirea însă succesivă a Statelor creştine ortodoxe vecine cu Turcia deşteptă în mod fatal la Români ca şi la Sèrbi şi la Bulgari, sentimentul naţionalităţei lor. Patriarhii făcură atunci greşeala imensă de a se opune schimbărei naturale şi inevitabile ce se anunţa. În loc de a urma curentul, menţinând unitatea religioasă a Bisericei ortodoxe şi recunoscând diversitatea raselor, Patriarhii voiră să impună cu puterea cultura şi sentimentul Elenismului la popoare ce se deşteptau dintr’o lungă letargie şi erau doritoare de a trăi o existenţă a lor proprie. Această intransigenţă aduse mai întâi despărţirea Bulgarilor cari obţinură de a se constitui ca biserică naţională independentă, instituindu-se Exarhatul bulgar prin firmanul din 1870; Sèrbii, la rândul lor cerură cu stăruinţă introducerea limbei slave în bisericele lor şi numirea Arhiepiscopilor de naţionalitatea lor, ceea-ce Patriarhul Ecumenic trebui, în sfârşit, să consimtă, instituindu-se Mitropoliile Sèrbe din Prizerend şi Iuskiub.
