Context
Renaşterea politică a Principatelor Române, consacrată pe baze naţionale de acelaşi tractat din Paris, a contribuit, la rândul său, la deşteptarea solidarităţii etnice dintre acei Români din Turcia şi cei de aici, ce isbutiseră să-şi creeze un aşezământ în condiţiuni de trăinicie şi de desvoltare. /Ministerul afacerilor străine, Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei, Conflictul Greco-Român 1905, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1905/
5 Guvernul român în dialog cu Patriarhia Ecumenică
Nu era nici în intenţiunile Porţei nici în spiritul Românilor de a împinge lucrurile prea departe şi de a face din constituirea naţionalităţei române punctul de plecare al unei schisme religioase. Din contră, scopul urmărit trebuia să fie numai d’a asigura populaţiunii române un loc deosebit în sînul Marei Biserici, biserici şi preoţi români, ceea ce Sârbii obţinuseră în vilayetul Cosovo; într’un cuvânt, era vorba să se facă a se admite de Patriarh prin demersuri amicale, principiul unităţei în diversitatea care forma de la început chiar esenţa însăşi a Bisericii Ecumenice.
Cum, deosebit de gruparea principală a lor pe vârfurile şi coastele Pindului dinspre Epir, Macedonia şi Tesalia, Românii formează grupuri importante dar separate, în vilayetele Salonic, Monastir, Cosovo, Ianina şi Scutari, ar fi fost uşor de a li se realiza dorinţele, recunoscându-li-se bisericele şi preoţii, sau permiţând în centrele mixte serviciul alternativ în greceşte şi româneşte.
Guvernul român secunda, în acest scop, prin demersurile conciliante ale reprezentantului său la Constantinopole, intervenţiunile Sublimei Porţi pe lângă Patriarh, pentru regularea în bună înţelegere a revendicării Românilor.
La început, negocierile păreau că vor ajunge la un bun sfârşit. D. Al. Em. Lahovary scrie, în adevăr, la 28 Decembrie 1902: „ni s’a părut că Prea Sfinţia Sa Patriarhul m’ascultă cu mult interes şi mi-a promis de a studia El Însuşi întreaga chestiune cu speranţa de a putea găsi termenul unei înţelegeri deopotrivă profitabilă Românilor şi Grecilor.”
Câteva luni în urmă, la 2/15 Iunie1903, Ministrul României constat din nou bunele dispoziţiuni ale Patriarhului, cu ocaziunea unei note verbale adresat de Prea Sfinţia Sa, legaţiunei române şi în care se făcea aluziune la „grabnicul concurs moral şi material pe care Înaltele Guverne al Rusiei, Serbiei şi Greciei îl oferă voios Bisericei de la Constantinopole cu scopul de a O ajuta,” cu reflexiunea finală următoare: „Regatul României nu ar putea să arate şi dânsul asemenea dispoziţiuni pentru Sfânta Biserică Ecumenică?”
Cât va timp în urmă, la 11/24 Septembrie, D-nul Al. Em. Lahovary transmite Guvernului Regal un memorandum adresat Porţei şi Puterilor de către Patriarhul Ecumenic, ca răspuns unui memoriu al Guvernului bulgar. Ministrul României semnalează cu această ocaziune: „un fapt cu totul nou, care a cauzat în lumea grecească din Constantinopole o vie senzaţie; faptul că într’un document oficial emanând de la Patriarhat şi semnat de Episcopii tuturor Dioceselor din Turcia Europeană, elementul român este citat pe aceeaşi treaptă cu elementul turc şi grec, printre naţionalităţile cari formează majoritatea populaţiuni în Macedonia.”
Se citeşte, în adevăr, la pagina 12 a acestui document, aliniatul III: „Macedonia nu este slavă...; după toate datele geografice, Macedonia este locuită de numeroşi musulmani şi de aglomeraţiuni şi mai numeroase încă de Greci, de Albanezi, de Valahi, şi de Bulgari ortodoxi,” şi la pagina 14, aliniatul II: „Macedonia nu este slavă, ea este mai curând o provincie Elino-turco-valahă.” (Vezi actul de protestarea al Mitropoliţilor ce atârnă de Scaunul Patriarhal Ecumenic. Constantinopole, 10 August 1903).
Publicarea acestei broşuri, e adevărat că a ridicat protestaţiuni în cercurile greceşti şi exemplarele nedistribuite au fost imediat distruse.
„Discuţiuni vii au avut loc în sînul Sinodului – scrie D-nul Lahovary – şi Patriarhul, faţă cu asprele critici ce i s’au făcut în scopul de a-l da jos de pe tronul Patriarhal, a ajuns până să spună unui membru al Consiliului mixt, care îşi exprima nemulţumirea pentru menţiunea Valahilor: nu mă împingeţi prea departe căci voiu sfârşi prin a spune sus şi tare că la Monastir nu este un singur grec adevărat.”
Prea Sfinţia Sa Patriarhul simţind atunci că tendinţa pentru o înţelegere în privinţa chestiunii române, venea în sprijinul acuzaţiunilor adversarilor săi, cari formau majoritatea printre membrii Sinodului, crezu mai prudent să amâne examinarea acestei chestiuni.
În adevăr, la 11/24 Ianuarie 1904, D-nul Lahovary constată că „încăpăţânarea Patriarhului a devenit mai puternică şi refuză ori-ce transacţiune cu toate motivele cari ar fi trebuit să-l determine a adopta faţă de populaţiunile române o atitudine mai conciliantă.”
Cum, deosebit de gruparea principală a lor pe vârfurile şi coastele Pindului dinspre Epir, Macedonia şi Tesalia, Românii formează grupuri importante dar separate, în vilayetele Salonic, Monastir, Cosovo, Ianina şi Scutari, ar fi fost uşor de a li se realiza dorinţele, recunoscându-li-se bisericele şi preoţii, sau permiţând în centrele mixte serviciul alternativ în greceşte şi româneşte.
Guvernul român secunda, în acest scop, prin demersurile conciliante ale reprezentantului său la Constantinopole, intervenţiunile Sublimei Porţi pe lângă Patriarh, pentru regularea în bună înţelegere a revendicării Românilor.
La început, negocierile păreau că vor ajunge la un bun sfârşit. D. Al. Em. Lahovary scrie, în adevăr, la 28 Decembrie 1902: „ni s’a părut că Prea Sfinţia Sa Patriarhul m’ascultă cu mult interes şi mi-a promis de a studia El Însuşi întreaga chestiune cu speranţa de a putea găsi termenul unei înţelegeri deopotrivă profitabilă Românilor şi Grecilor.”
Câteva luni în urmă, la 2/15 Iunie1903, Ministrul României constat din nou bunele dispoziţiuni ale Patriarhului, cu ocaziunea unei note verbale adresat de Prea Sfinţia Sa, legaţiunei române şi în care se făcea aluziune la „grabnicul concurs moral şi material pe care Înaltele Guverne al Rusiei, Serbiei şi Greciei îl oferă voios Bisericei de la Constantinopole cu scopul de a O ajuta,” cu reflexiunea finală următoare: „Regatul României nu ar putea să arate şi dânsul asemenea dispoziţiuni pentru Sfânta Biserică Ecumenică?”
Cât va timp în urmă, la 11/24 Septembrie, D-nul Al. Em. Lahovary transmite Guvernului Regal un memorandum adresat Porţei şi Puterilor de către Patriarhul Ecumenic, ca răspuns unui memoriu al Guvernului bulgar. Ministrul României semnalează cu această ocaziune: „un fapt cu totul nou, care a cauzat în lumea grecească din Constantinopole o vie senzaţie; faptul că într’un document oficial emanând de la Patriarhat şi semnat de Episcopii tuturor Dioceselor din Turcia Europeană, elementul român este citat pe aceeaşi treaptă cu elementul turc şi grec, printre naţionalităţile cari formează majoritatea populaţiuni în Macedonia.”
Se citeşte, în adevăr, la pagina 12 a acestui document, aliniatul III: „Macedonia nu este slavă...; după toate datele geografice, Macedonia este locuită de numeroşi musulmani şi de aglomeraţiuni şi mai numeroase încă de Greci, de Albanezi, de Valahi, şi de Bulgari ortodoxi,” şi la pagina 14, aliniatul II: „Macedonia nu este slavă, ea este mai curând o provincie Elino-turco-valahă.” (Vezi actul de protestarea al Mitropoliţilor ce atârnă de Scaunul Patriarhal Ecumenic. Constantinopole, 10 August 1903).
Publicarea acestei broşuri, e adevărat că a ridicat protestaţiuni în cercurile greceşti şi exemplarele nedistribuite au fost imediat distruse.
„Discuţiuni vii au avut loc în sînul Sinodului – scrie D-nul Lahovary – şi Patriarhul, faţă cu asprele critici ce i s’au făcut în scopul de a-l da jos de pe tronul Patriarhal, a ajuns până să spună unui membru al Consiliului mixt, care îşi exprima nemulţumirea pentru menţiunea Valahilor: nu mă împingeţi prea departe căci voiu sfârşi prin a spune sus şi tare că la Monastir nu este un singur grec adevărat.”
Prea Sfinţia Sa Patriarhul simţind atunci că tendinţa pentru o înţelegere în privinţa chestiunii române, venea în sprijinul acuzaţiunilor adversarilor săi, cari formau majoritatea printre membrii Sinodului, crezu mai prudent să amâne examinarea acestei chestiuni.
În adevăr, la 11/24 Ianuarie 1904, D-nul Lahovary constată că „încăpăţânarea Patriarhului a devenit mai puternică şi refuză ori-ce transacţiune cu toate motivele cari ar fi trebuit să-l determine a adopta faţă de populaţiunile române o atitudine mai conciliantă.”
