Context

Din acest moment, opoziţiunea sistematică a Patriarhului în contra aspiraţiunilor Românilor, deveni şi mai tare şi se manifestă prin numeroase persecuţii şi violenţe contra preoţilor Români.

La Monastir, protopopul Teodor Constantin, angajat de Români, este maltratat, insultat, ameninţat cu anatema şi, în fine, excomunicat.

La Gopeş, preotul român Christu Levu avu aceeaşi soartă, şi La Molovişte, preotul Papagheorghe Christu, fu deasemenea excomunicat.

Mitropolitul din Monastir, Ioakimos, pune în lucrare toate mijloacele pentru a excita spiritele în contra cauzei române. Iată ce scrie în această privinţă Consulul României D. Al. Pădeanu (raport din 5/18 Aprilie 1904): „În scopul de a culege cât mai multe semnături posibil – zice acel raport – institutorii şi preoţi greci se duc din casă în casă, din prăvălie în prăvălie, şi sfătuiesc pe locuitori să-şi manifeste sentimentele lor filo-elene. Li se explică că, prin acest mijloc, se va proba Europei că poporul grec este cel mai numeros în Macedonia şi că el merită sprijinul Puterilor; pe când ascultând de alte sentimente, vor atrage asupra lor trăsnetele Marei Bisericii care îi va goni din sînul ei. Un oare care număr de locuitori din Monastir şi din împrejurimi au sfârşit prin a consimţi la aceste solicitaţiuni; dar cum recrutarea aderenţilor nu mergea destul de repede după placul Mitropolitului, Prea Sfinţia Sa a alergat şi la alte mijloace. Eri Duminică, Prea Sfinţia Sa a dat ordin să se închidă în timpul serviciului divin toate intrările catedralei, afară de una, astfel ca să nu poată intra credincioşii decât unul câte unul. La intrarea aceea stau mai mulţi agenţi cari invitau mulţimea să semneze declaraţiuni, ca cele menţionate mai sus. Cei cari refuzau erau împedicaţi de a pătrunde în Biserică ca să-şi facă rugăciunile. În timpul ceremoniei religioase, Mitropolitul a luat cuvântul spunând: Că o parte a populaţiei din Monastir se compune din Cuţovlahi, dar că aceştia nu au nimic comun cu Românii (din România); că limba română este blestemată; că credincioşii trebuie să renunţe a o întrebuinţa şi trebuie să-i prefere limba grecească – limba îngerilor – limbă nobilă şi bogată care a cucerit universul întreg. Pe urmă adresându-se femeilor ce erau de faţă, prelatul le-a îndemnat să nu vorbească în casă decât greceşte, căci astfel îşi vor atrage binecuvântarea Dumnezeiască şi recunoştinţa generaţiunilor viitoare. – Această atitudine a Mitropolitului de Monastir a produs o impresiune din cele mai penibile, chiar printre partizanii causei greceşti.”

Printr’un raport ulterior din 14 Aprilie 1904, D. Pădeanu semnalează că petiţiuni, în sensul de mai sus, în contra introducerii limbei române în biserici, au fost prezentate Valiului de către Mitropolit, dar că Românii contestă valoare iscăliturilor, acestea fiind obţinute prin surprindere sau date de elevii şcoalelor greceşti, pentru care lucru Românii s’au plâns autorităţilor de la Constantinopole.

Mitropolitul din Florina, urmând exemplul colegului său de la Monastir, a ţinut la 21 Maiu 1904 un discurs în biserica sa catedrală, în care a spus: că ortodoxii trebuie să evite ori-ce contact cu propagandiştii români cari tind după părerea sa, să creeze schisma în Biserică. Din ordinul Patriarhului, el a sfătuit pe credincioşi să nu asculte pe partizanii cauzei române şi să nu vorbească în casele lor decât greceşte, de oare-ce va fi silit, în caz contrar să interzică preoţilor de a merge pe la casele lor şi de a celebra acolo serviciul. (Raportul Consulului României la Monastir din 22 Maiu 1904)

Mitropolitul din Caterina – vilayetul Salonic -, Partenius Vardeca, vizită casele credincioşilor, şi chiar pe ale Românilor. Acestora le spuse că ei sunt Greci-Vlahofoni. Îi sfătui să nu-şi trimită copii la şcoalele române şi că acei cari vor îndrăsni a se numi Români vor fi persecutaţi şi excomunicaţi. Preotul român din Caterina, Nicolae Papa-Zisi, refuzând a se numi grec, a fost persecutat în aşa mod, în cât a fost silit să demisioneze. (Raportul Ministrului României la Constantinopole din 17/30 Mai 1904).

La Veles, clerul local a refuzat românilor cari veneau în mare număr la biserică în ziua de Rusalii - 16 Mai 1904 – obicinuita slujbă pentru morţi.

Credincioşii indignaţi – mai cu seamă femeile – cu eşit din biserică furioşi în contra preoţilor şi a Patriarhului. (Raportul D-l Ghika, Consul General la Salonic, din 24 Maiu 1904).

La Monastir, cu ocaziunea morţei românului Hristu Dimitrie, celibatar, Mitropolitul Ioakimos a venit în casa mortuară şi a voit cu forţa să celebreze serviciul în greceşte şi să înmormânteze pe defunct în cimitirul grec, contrar voinţei exprese a fratelui şi a surorei defunctului, prezenţi, ocazionând astfel un mare scandal. (Raportul Consulului la Monastir din 13 Iunie 1904).

La Veles, în Iulie 1904, preotul grec refuză să înmormânteze pe fiica românului Costi Nastu, de oare-ce acesta nu a voit să semneze o declaraţiune că el şi familia lui sunt greci. În lipsa unui preot român, Costi Nastu s’a văzut silit să înmormânteze pe fiica sa in afară de cimitir şi fără asistenţa preotului grec. Numai în urma ordinului Caimacamului şi cu asistenţa autorităţilor, un preot român Cosma, din Moscopole, a putut să pătrundă cu forţa în cimitirul grec şi să înmormânteze religios pe moartă. (Raportul Legaţiunii din Constantinopole din 21 Iulie 1904).

Acelaşi refuz a fost făcut de clerul grec din Veles în August 1904 la înmormântarea românului Dogramagi, fapt care a dus la înfiinţarea unui cimitir român în acel oraş. (Raportul Consulului de la Bitolia din 30 August 1904).

Tot la Veles, clerul grec a refuzat să celebreze căsătoria D-lui Grigore Buzdura, român, agent de comerciu, până când nu va iscăli actul de rigoare de adesiune la elenism. Căsătoria a fost celebrată de preotul român Cosma, care se afla în trecere prin acel oraş. (Raportul Consulului General la Salonic, 6 august 1904).

La Monastir, D.M. Şunda, membru al comunităţii române, a fost excomunicat, el şi familia sa, pentru că consimţise ca protoiereul român, Theodor Constantin şi diaconul Profirescu să-i celebreze căsătoria. (Raportul Consulului la Monastir din 20 Septembrie 1904).

Tot la Monastir, Mitropolitul Ioakimos a excomunicat pe D. Zdrula, pentru că-şi îngropase copilul în cimitirul român. (Raport al Consulatului din Monastir, din 24 Octombrie 1904).

La Pleasa, Mitropolitul grec de Coriţa, însoţit de o bandă de grecomani, au intrat cu forţa în biserica română, spărgând uşile şi s’a declara stăpân al locului, fapt care a fost blamat de autorităţile otomane. (Raportul legaţiunii din Constantinopole din 9/22 Noiembrie 1904).

Numeroasele încercări de conciliaţiune şi de înţelegere amicală cu Patriarhatul nedând nici un rezultat, a trebuit ca românii să urmărească realizarea dorinţelor, adresându-se, ca în trecut, numai bunăvoinţei şi protecţiunii Guvernului otoman.

Această bunăvoinţă nu le-a lipsit şi demersurile lor au avut ca rezultat progrese regulate şi vădite.

Încă de la 13 Septembrie 1903, o Iradea Imperială numi un delegat român în Comisiunea consultativă de pe lângă Inspectorul general al reformelor cu acelaşi titlu ca delegaţii bulgar, grec şi sărb. Aceasta era deja o recunoaştere implicită a existenţei naţionalităţii române ca naţionalitate deosebită.

În cursul anului 1904, numeroase ordine s’au dat în favoarea protecţiunei Românilor. Aceştia se organizează repede în Comunităţi şi adresară cereri pentru numirea primarilor (Muhtar). Constituirea comunităţilor române deosebite împlinea o simţitoare lipsă; ea era în totul conformă cu legile Imperiului şi favoriza considerabil deşteptarea Românilor şi întruparea lor. În Turcia, comunitatea creştină nu se consideră în fapt decât ca comunitate religioasă şi, ca atare, sub dependenţa preotului şi a episcopului, dependenţi, la rândul lor, de Patriarhat. Nimic însă nu împiedica pe Români de a se constitui în comunităţi civile, dependente numai de legile Imperiului. Ceea-ce şi dânşii aplicară, şi până la sfârşitul anului 1904 s-au constituit 76 de comunităţi.

Şi în această împrejurare, Patriarhul dete dovadă de acelaşi spirit de intransigenţă: dânsul protestă contra înfiinţărei comunităţilor române, pe când tot dânsul crease însuşi un precedent la Iuskiub, întrupând câteva familii zise greceşti, ce locuiesc în acest oraş, în comunitate deosebită.

Oraşul Iuskiub este locuit, afară de Musulmani, de o numeroasă populaţiune sărbească şi de o minoritate zisă grecească (60-70 case).
Capul comunităţei ortodoxe trebuia fireşte să fie Mitropolitul Sărb din Iuskiub. Totuşi Patriarhatul, după stăruinţele aşa zişilor greci de acolo, dete, la 1/14 Decembrie 1902, un hrisov care constituie minoritatea greco-ortodoxă din Iuskiub, ca comunitate deosebită. Iată principalele dispoziţiuni ale acestui hrisov, care formează un precedent solemn, pe care Românii îl invocă şi îl vor invoca mereu în sprijinul revendicărilor lor:

„Art. 1. – Comunitatea greco-ortodoxă din Iuskiub, după regulă formând o parohie a Mitropoliei din Iuskiub, se constituie ca o comunitate independentă, adminstrându’şi ea însăşi interesele sale, având dreptul să organiseze şi să dirigeze toate afacerile prin organele legalmente alese de dânsa, adică: Consiliul bătrânilor, Comitetul bisericei, Eforia Şcoalelor etc.

Art. 2. – Ca comunitate parohială independentă şi care se guvernează prin ea însăşi, dânsa va poseda biserica ei proprie...

Art. 3. – Comunitatea se va ocupa cu alegerea ca preot a unui cleric instruit şi venerabil. Mitropolitul va trebui să primească părinteşte pe preoţii aleşi de comunitatea greco-ortodoxă, fără să i se opună, afară doar în cazuri excepţionale, privitoare la bunele moravuri.”

Pe temeiul acestei concesiuni făcute comunităţei greco-ortodoxe din Iuskiub, s’a cerut, prin mijlocirea Mitropolitului din Efes, membru al Sfântului Sinod, concesiuni similare în favoarea Românilor. Patriarhul şi Sinodul însă le refuzară.

Astfel favoarea pe care Patriarhatul o acorda aşa-zişilor Greci din Iuskiub a fost tăgăduită Românilor stabiliţi în oraşele şi comunele Turciei, în cari dânşii formează grupuri mult mai compacte şi mai importante de cât acea minoritate greco-ortodoxă din Iuskiub.

Dar ceea ce Patriarhatul refuză pe cale religioasă, Sublima Poartă acordă pe cale civilă. De la începutul anului 1905, comunităţile române începură a funcţiona în mai multe localităţi sub ochiul binevoitor al autorităţilor otomane. La Monastir, comunitatea obţinu autorizaţia, mai întâi pentru deschiderea unui cimitir propriu, şi nu mult după aceea pentru o capelă în oraş, în care, la 5 ianuarie 1905, s’a celebrat un serviciu solemn înaintea a numeroşi credincioşi.

În acelaşi timp, Românii au făcut demersuri pentru deschiderea unor noui şcoale în mai multe localităţi ca: Florin, Negovani, Pisuderi etc.

Astfel fu starea exactă a chestiunei românilor în momentul în care se iviră primele fapte, care arată că, opunerea clerului grecesc ia o nouă formă, căutând un nou sprijin afară din Biserică, în teroare şi omor şi în sprijinul direct şi imediat al Greciei.

Din toamna anului 1904, rapoartele consulilor României din Salonic, Monastir şi Ianina, anunţă numeroase trupe de bandiţi armaţi numiţi armatoli sau antarţi (insurgenţi), cari se strecurau în Turcia prin fruntaria vecină cu Epirul. Aceste bande, a căror organizare est descrisă în diferitele documente de mai la vale, nu se îndreptează numai contra Bulgarilor; ele se opresc şi în regiunile de miază-zi locuite numai de Români, unde se poartă în aşa mod în cât îngrijesc serios această pacinică populaţiune. (...)