Context
Renaşterea politică a Principatelor Române, consacrată pe baze naţionale de acelaşi tractat din Paris, a contribuit, la rândul său, la deşteptarea solidarităţii etnice dintre acei Români din Turcia şi cei de aici, ce isbutiseră să-şi creeze un aşezământ în condiţiuni de trăinicie şi de desvoltare. /Ministerul afacerilor străine, Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei, Conflictul Greco-Român 1905, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1905/
7 Iradeaua din 1905. Confirmarea eforturilor diplomatice românești
Cu toată teroarea bandelor, în plină activitate încă de la sfârşitul anului 1904, nimic nu mai putea să mai oprească succesul, acum asigurat, a 40 de ani de sforţări paciente şi la 9/22 Maiu, după negocieri, a căror examinare nu intră în cadrul acestei introduceri M.S. Sultanul consacră în mod solemn existenţa naţionalităţei române în Turcia şi-i conferă, prin Iradea Imperială, drepturi civile egale cu acelea de cari se bucură celelalte naţionalităţi creştine din Imperiu.
Iată textul acestei Iradele, aşa cum a fost publicat la 10/23 Maiu 1905 prin comunicat oficial în toate ziarele din Constantinopole:
„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.
Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.”
Afară de aceasta, Iradeaua din 9/22 Maiu ordonează libera întrebuinţare a limbei române în biserici şi în şcoală. (a se vedea, „Teskereaua Ministerului de Justiţie otoman”).
Acest rescript Imperial formează constituţiunea naţionalităţei române din Turcia; dânsul recunoaşte existenţa legală a comunităţilor române şi le investeşte cu toate drepturile, de cari se bucură pe baza legilor Imperiului celelalte comunităţi creştine.
Iradeaua din 9/22 Maiu 1905 ar fi trebuit să fie punctul de plecare a unei schimbări radicale a atitudinei Patriarhului faţă de chestiunea română. În adevăr, recunoaşterea oficială a naţionalităţii române de M.S. Imperială Sultanul creea o nouă stare de lucruri înaintea cărei Patriarhul ar fi trebuit să se încline. Dacă Capul Bisericei din Constntinopole ar fi fost mai bine inspirat; dacă ar fi ţinut seama de adevăratele interese ale ortodoxismului, ar fi înţeles că rezultatele obţinute de români, după o luptă stăruitoare de aproape 40 de ani, însemnau o eră nouă, o eră de înţelegere, de concordie şi de pace. Interpret credincios al adevăratelor precepte ala Sfintei noastre Religiuni care admite şi încurajează pluralitatea limbilor, Patriarhul ar fi trebuit să facă să înceteze o luptă fratricidă, de acum înainte inutilă. Consecinţe cu el însuşi şi cu precedentul creat la Iuskiub în favoarea unei infime minorităţi zise grecească, Patriarhul ar fi trebuit să permită constituirea comunităţilor religioase române după modelul celei create prin hrisovul din 1/14 Decembrie 1902; respectuos al legilor Imperiului Otoman, al cărui unul dintre marii demnitari este, Patriarhul ar fi trebuit să se supue voinţei imperiale şi să admită existenţa comunităţilor române recunoscute prin Iradea.
Prin această atitudine, ar fi preparat căile către o înţelegere din care biserica ortodoxă ar fi eşit pacificată şi întărită.
Dar Patriarhul ecumenic Ioachim III preferă să se inspire de alte idei. Dânsul protestă contra dreptelor măsuri luate în favoare Românilor; dânsul ordonă Mitropoliţilor de a începe o nouă perioadă de teroare, făcu apel la cruzimea bandelor armate, făcu apel la concursul comitetelor panelenice şi al Guvernului grec.
Până în ajunul zilei de 9/22 Maiu 1905, intervenţiunea Greciei oficiale în chestiunea Românilor din Turcia reese destul de lămurit din numeroasele fapte şi documente citate mai sus şi justifică, cel mai puţin, foarte tari presumpţiuni. După 9/22 Maiu ea dă loc la certitudini absolute. Interpelările înaintea Parlamentului grec în ajunul apariţiunei Iradelei, protestările oficioase şi oficiale contra acestui act Imperial, recrutarea şi organizarea bandelor revoluţionare pe teritoriul Greciei, prezenţa numeroşilor ofiţeri greci în capul acestor bande, atitudinea agenţilor greci în Turcia, încurajările date comitetelor revoluţionare panelenice, declaraţiunile categorice făcute reprezentantului României la Atena de Primul-Ministru al Greciei, - numai lasă cea mai mică îndoială în această privinţă. Dealminterea resfoindu-se Cartea Verde, se vor găsi destul probe despre amestecul Greciei în chestiunea Românilor din Turcia.
(În această privinţă, afară de circulara de mai sus a Ministrului Greciei la Constantinopole din 5 Noembre 1904, de participarea ofiţerilor greci în capul bandelor, precum şi a indivizilor îmbrăcaţi în uniformă grecească, despre cari s’a vorbit mai sus, a se vedea mai cu seamă piesele 8 din partea I, 2, 3, 10, 14, 15, 24, 25 din partea II). (de pus linkuri la butonul Teroarea grecească)
Deci atitudinea Guvernului român apare lămurită şi naturală: dânsul făcu mai multe tentative amicale, în scop de a obţine de la Guvernul grecesc o schimbare de proceduri, însărcină în două rânduri pe reprezentantul său la Atena să facă în acest scop un nou demers pe lângă Primul Ministru al Greciei şi, numai când rezultatul negativ al acestor demersuri a fost neîndoios stabilit, aviză la alte mijloace, spre a apăra o populaţiune de origine română şi în acelaşi timp demnitatea Statului Român.
Din expunerea ce precede rezultă: că România se interesează de vreo 40 de ani de soarta Românilor din Turcia; că ea urmăreşte în această acţiune un scop absolut corect şi natural; că sacrificiile anuale ce-şi impune Statul Român nu alimentează nici o lucrare secretă; că aceste subvenţiuni sunt înscrise în bugetul român şi distribuite ca ajutor şcoalelor şi bisericilor cu ştirea guvernului otoman, care, departe de a protesta, a încurajat totdeauna această lucrare pacifică şi numai culturală; că, cu un astfel d trecut, Guvernul român e dator faţă cu sine însuşi să nu abandoneze nici un moment populaţiunile de aceeaşi origină cu noi. Cuvântul de ordine al României a fost, este şi va fi totdeauna: libertatea limbei, libertatea cultului, egalitatea perfectă între toţi creştinii din Turcia, pentru cel mai mare bine al păcei şi al civilaţiunei.
Prin ordinul circular din 22 Iulie ( 4 August), 15/28 Septembrie, 3/16. 18/31 Octombrie, 29 Octombrie (11 Noembrie), 3/16 şi 7/20 Noembrie 1905, s’a adus treptat la cunoştinţă Miniştrilor noştri din străinătate crimele comise de Greci în contra Românilor din Turcia, ale căror detalii se află în actele ce compun partea II a „Cărţei Verzi.”
Li s’au prescris totodată a aduce aceste crime la cunoştinţa Miniştrilor Secretari de Stat ale Guvernelor pe lângă cari sunt acreditaţi spre a le cere intervenţiunea.
Reprezentanţii noştri în străinătate, prin rapoartele lor, relatează conversaţiunile ce au avut loc cu Miniştrii Secretari de Stat ai diferitelor ţări, cari toate arată primirea binevoitoare cu care au fost ascultate plângerile şi cererile noastre.
Iată textul acestei Iradele, aşa cum a fost publicat la 10/23 Maiu 1905 prin comunicat oficial în toate ziarele din Constantinopole:
„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.
Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.”
Afară de aceasta, Iradeaua din 9/22 Maiu ordonează libera întrebuinţare a limbei române în biserici şi în şcoală. (a se vedea, „Teskereaua Ministerului de Justiţie otoman”).
Acest rescript Imperial formează constituţiunea naţionalităţei române din Turcia; dânsul recunoaşte existenţa legală a comunităţilor române şi le investeşte cu toate drepturile, de cari se bucură pe baza legilor Imperiului celelalte comunităţi creştine.
Iradeaua din 9/22 Maiu 1905 ar fi trebuit să fie punctul de plecare a unei schimbări radicale a atitudinei Patriarhului faţă de chestiunea română. În adevăr, recunoaşterea oficială a naţionalităţii române de M.S. Imperială Sultanul creea o nouă stare de lucruri înaintea cărei Patriarhul ar fi trebuit să se încline. Dacă Capul Bisericei din Constntinopole ar fi fost mai bine inspirat; dacă ar fi ţinut seama de adevăratele interese ale ortodoxismului, ar fi înţeles că rezultatele obţinute de români, după o luptă stăruitoare de aproape 40 de ani, însemnau o eră nouă, o eră de înţelegere, de concordie şi de pace. Interpret credincios al adevăratelor precepte ala Sfintei noastre Religiuni care admite şi încurajează pluralitatea limbilor, Patriarhul ar fi trebuit să facă să înceteze o luptă fratricidă, de acum înainte inutilă. Consecinţe cu el însuşi şi cu precedentul creat la Iuskiub în favoarea unei infime minorităţi zise grecească, Patriarhul ar fi trebuit să permită constituirea comunităţilor religioase române după modelul celei create prin hrisovul din 1/14 Decembrie 1902; respectuos al legilor Imperiului Otoman, al cărui unul dintre marii demnitari este, Patriarhul ar fi trebuit să se supue voinţei imperiale şi să admită existenţa comunităţilor române recunoscute prin Iradea.
Prin această atitudine, ar fi preparat căile către o înţelegere din care biserica ortodoxă ar fi eşit pacificată şi întărită.
Dar Patriarhul ecumenic Ioachim III preferă să se inspire de alte idei. Dânsul protestă contra dreptelor măsuri luate în favoare Românilor; dânsul ordonă Mitropoliţilor de a începe o nouă perioadă de teroare, făcu apel la cruzimea bandelor armate, făcu apel la concursul comitetelor panelenice şi al Guvernului grec.
Până în ajunul zilei de 9/22 Maiu 1905, intervenţiunea Greciei oficiale în chestiunea Românilor din Turcia reese destul de lămurit din numeroasele fapte şi documente citate mai sus şi justifică, cel mai puţin, foarte tari presumpţiuni. După 9/22 Maiu ea dă loc la certitudini absolute. Interpelările înaintea Parlamentului grec în ajunul apariţiunei Iradelei, protestările oficioase şi oficiale contra acestui act Imperial, recrutarea şi organizarea bandelor revoluţionare pe teritoriul Greciei, prezenţa numeroşilor ofiţeri greci în capul acestor bande, atitudinea agenţilor greci în Turcia, încurajările date comitetelor revoluţionare panelenice, declaraţiunile categorice făcute reprezentantului României la Atena de Primul-Ministru al Greciei, - numai lasă cea mai mică îndoială în această privinţă. Dealminterea resfoindu-se Cartea Verde, se vor găsi destul probe despre amestecul Greciei în chestiunea Românilor din Turcia.
(În această privinţă, afară de circulara de mai sus a Ministrului Greciei la Constantinopole din 5 Noembre 1904, de participarea ofiţerilor greci în capul bandelor, precum şi a indivizilor îmbrăcaţi în uniformă grecească, despre cari s’a vorbit mai sus, a se vedea mai cu seamă piesele 8 din partea I, 2, 3, 10, 14, 15, 24, 25 din partea II). (de pus linkuri la butonul Teroarea grecească)
Deci atitudinea Guvernului român apare lămurită şi naturală: dânsul făcu mai multe tentative amicale, în scop de a obţine de la Guvernul grecesc o schimbare de proceduri, însărcină în două rânduri pe reprezentantul său la Atena să facă în acest scop un nou demers pe lângă Primul Ministru al Greciei şi, numai când rezultatul negativ al acestor demersuri a fost neîndoios stabilit, aviză la alte mijloace, spre a apăra o populaţiune de origine română şi în acelaşi timp demnitatea Statului Român.
Din expunerea ce precede rezultă: că România se interesează de vreo 40 de ani de soarta Românilor din Turcia; că ea urmăreşte în această acţiune un scop absolut corect şi natural; că sacrificiile anuale ce-şi impune Statul Român nu alimentează nici o lucrare secretă; că aceste subvenţiuni sunt înscrise în bugetul român şi distribuite ca ajutor şcoalelor şi bisericilor cu ştirea guvernului otoman, care, departe de a protesta, a încurajat totdeauna această lucrare pacifică şi numai culturală; că, cu un astfel d trecut, Guvernul român e dator faţă cu sine însuşi să nu abandoneze nici un moment populaţiunile de aceeaşi origină cu noi. Cuvântul de ordine al României a fost, este şi va fi totdeauna: libertatea limbei, libertatea cultului, egalitatea perfectă între toţi creştinii din Turcia, pentru cel mai mare bine al păcei şi al civilaţiunei.
Prin ordinul circular din 22 Iulie ( 4 August), 15/28 Septembrie, 3/16. 18/31 Octombrie, 29 Octombrie (11 Noembrie), 3/16 şi 7/20 Noembrie 1905, s’a adus treptat la cunoştinţă Miniştrilor noştri din străinătate crimele comise de Greci în contra Românilor din Turcia, ale căror detalii se află în actele ce compun partea II a „Cărţei Verzi.”
Li s’au prescris totodată a aduce aceste crime la cunoştinţa Miniştrilor Secretari de Stat ale Guvernelor pe lângă cari sunt acreditaţi spre a le cere intervenţiunea.
Reprezentanţii noştri în străinătate, prin rapoartele lor, relatează conversaţiunile ce au avut loc cu Miniştrii Secretari de Stat ai diferitelor ţări, cari toate arată primirea binevoitoare cu care au fost ascultate plângerile şi cererile noastre.
