Noutăți
Recurs la clasicitate
„Ioan Neniţescu, inspector şcolar, deputat şi prefect, în timpul unei călătorii făcute la sfârşitul secolului trecut în Macedonia, a avut ocazia să vorbească faţă în faţă cu brigandul Coconeş. Acesta i-a spus: „Vezi puşca asta? Este o puşcă soldăţească, e grozavă, n-are nimeni voie s-o poarte. E numai pentru militari. Eu am luat-o, ştiu eu cum, şi mă plimb cu ea prin mijlocul Pogradeţului fără să dau seamă cuiva. Nu sunt numai eu aşa, suntem tot neamul Coconeş. Nu plătesc nici bir. Fezu Feta nu mi-a pus bir, ştie cum sunt Coconeşii. Pentru că dacă m-ar vătăma pe mine i-o trage frate-miu un glonţ şi de-l vatămă şi pe el trage alt frate, suntem mulţi şi toţi suntem făcuţi pe puşcă". Mă încântă ambiguitatea celor două situaţii, cum ambiguă pare să fi fost treaba şi la Missolonghi, unde Lordul Byron admira nu luptători greci, aşa cum credea, ci armatoli aromâni. Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena şi să păşeşti în sălile tapetate cu portrete de mustăcioşi ca să constaţi, citind numele de sub pictura înduioşător de stângace, că foarte puţini luptători erau altceva decât aromâni. Adică acei luptători despre care Fauriel spune că se antrenau sărind peste 7 cai sau peste 3 carete încărcate cu spini şi care se întreceau cu caii cei mai iuţi în fugă... După 1848 au urmat anii sângeroşi ai renaşterii naţionale când, pentru vina de a voi să audă în biserică şi şcoală cuvânt românesc, aromânii erau înjunghiaţi ca mielul de Gurban. Masacrele iniţiate de mişcarea panelenistă au durat până la începutul secolului XX, când, printr-o iradia, sultanul a decis că aromânii sunt liberi să-şi aleagă limba din şcoală şi biserică, după cum le este vorba."
Irina Nicolau
„Ioan Neniţescu, inspector şcolar, deputat şi prefect, în timpul unei călătorii făcute la sfârşitul secolului trecut în Macedonia, a avut ocazia să vorbească faţă în faţă cu brigandul Coconeş. Acesta i-a spus: „Vezi puşca asta? Este o puşcă soldăţească, e grozavă, n-are nimeni voie s-o poarte. E numai pentru militari. Eu am luat-o, ştiu eu cum, şi mă plimb cu ea prin mijlocul Pogradeţului fără să dau seamă cuiva. Nu sunt numai eu aşa, suntem tot neamul Coconeş. Nu plătesc nici bir. Fezu Feta nu mi-a pus bir, ştie cum sunt Coconeşii. Pentru că dacă m-ar vătăma pe mine i-o trage frate-miu un glonţ şi de-l vatămă şi pe el trage alt frate, suntem mulţi şi toţi suntem făcuţi pe puşcă". Mă încântă ambiguitatea celor două situaţii, cum ambiguă pare să fi fost treaba şi la Missolonghi, unde Lordul Byron admira nu luptători greci, aşa cum credea, ci armatoli aromâni. Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena şi să păşeşti în sălile tapetate cu portrete de mustăcioşi ca să constaţi, citind numele de sub pictura înduioşător de stângace, că foarte puţini luptători erau altceva decât aromâni. Adică acei luptători despre care Fauriel spune că se antrenau sărind peste 7 cai sau peste 3 carete încărcate cu spini şi care se întreceau cu caii cei mai iuţi în fugă... După 1848 au urmat anii sângeroşi ai renaşterii naţionale când, pentru vina de a voi să audă în biserică şi şcoală cuvânt românesc, aromânii erau înjunghiaţi ca mielul de Gurban. Masacrele iniţiate de mişcarea panelenistă au durat până la începutul secolului XX, când, printr-o iradia, sultanul a decis că aromânii sunt liberi să-şi aleagă limba din şcoală şi biserică, după cum le este vorba."
Irina Nicolau
Irina Nicolau
