Vulturii Pindului

În semn de recunoştinţa, că a scăpat ca prin minune de la moarte, Tina Gamzeli se ducea în fiecare vineri seara şi duminica dimineaţa la o micuţă mănăstire cu hramul Sfintei Fecioare Maria şi aprindea candela de la icoana Maicii Domnului. Miercurea şi vinerea postea. La apusul soarelui lua cu ea pe una din fetele sale, de obicei pe cea mai mică, Eftimia, şi pornea spre mănăstire. Îi era urât să meargă singură, deşi mănăstirea era la marginea satului, la vreo trei sute de metri depăr­tare de la postul de jandarmi. Era o clădire micuţă din piatră, cu pereţii afumaţi de care atârnau câteva icoane afumate şi ele, cu un mic altar şi cu icoana Maicii Domnului aşezată pe un pupitru de lemn. În mănăstire nu slujea nici un călugăr. Era o mănăstire miniaturală. Nu avea nici măcar o chilie pentru adăpostul vreunui even­tual călugăr aciuat întâmplător pe acolo. Era închisă tot anul. Numai de două ori
pe an, de Sfântă Maria Mare şi de Sfânta Maria Mică, făcea slujba întrânsa preotul Papatănase. Icoanele erau pictate de un om ciudat din familia Năstase, cunoscut sub numele de Zugrafu. Dovedind de mic un talent deosebit la desen şi caligrafie, el a fost trimis la Sfântul Munte unde a deprins meşteşugul culorilor şi şi-a desăvârşit arta, devenind un pictor celebru de biserici. Biserica Sfântul Nicolae din sat era pic­tată de el. Stilul lui era o sinteză între stilul bizantin şi cel renascentist romano-catolic. Sfânta Fecioară cu Iisus în braţe era de o frumuseţe umană vie, desăvârşită. De asemenea, Sfinţii Arhangheli, îngerii, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru erau în­făţişaţi ca oameni vii, frumoşi şi puternici, nu întocmai ca­noanelor artei bizantine.
Poate şi din cauză că încălca tradiţia bizantină, Zugrafu a părăsit într-o zi mănăstirea şi s-a stabilit la Veria unde şi-a deschis un atelier într-o casă aşezată chiar pe şoseaua principală. Era o fire ciudată. Lucra singur. Nu-i plăcea să aibă ucenici. Gurile rele vorbeau că zugravul ciudat, fugit de la călugărie, ar fi avut o aventură cu o grecoaică din Salonic, dar el a trăit toată viaţa ca bur1ac, ocupându-se numai cu pictura bisericească şi ducând o viaţă curată de adevărat călugăr, încât gura lumii n-a mai avut ce scorni şi a amuţit definitiv. Numai că zugravul, care picta icoane şi pentru casele oamenilor, cere preţuri cam piperate şi, de obicei, în lire de aur turceşti.
Mănăstirea era aşezată într-o poieniţă înconjurată de stejari înalţi. Pe trunchiul unuia din ei din faţa mănăstirii, Anastasie Zugrafu îndepărtase coaja şi încrustase acolo icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea satului. Coaja copacului îi servea drept ramă. Icoana era încrustată atât de sus încât nu putea fi atinsă de mâna omului.
După ce aprindea candela şi se închina în faţa iconostasului pictat de acelaşi meşter iscusit, murmurând rugăciuni de mulţumire, Tina Gamzeli închidea uşa mănăstirii cu o cheie neagră şi lungă, după care se oprea în faţa stejarului cu icoană şi aprindea la rădăcina lui o lumânare. Făcea trei mătănii, apoi îşi lua fata de mână şi pornea spre casă.
Tina Gamzeli se măritase la şaisprezece ani. Până în ziua nunţii nu şi-a cunoscut soţul cu care avea să întemeieze o casă nouă. Când au venit nuntaşii cu alai, socrul, soacra, naşul, naşa, mirele şi fârtaţii - cavalerii de onoare - au fost primiţi în salonul mare, pentru a sta puţin la taifas. Potrivit obiceiului, mireasa trebuia să-şi cinstească musafirii, oferindu-le filigeana de cafea şi păhărelul de "ţipură", precum şi un vas mic, rotund cu bomboane. La rândul lor musafirii o cin­steau punând pe tavă lire sau bani de argint. Mireasa se apleca şi săruta mâna fiecăruia, cu excepţia mirelui. Sfioasă şi fâstâcită de solemnitatea clipei şi de larma din curte, Tina, cu ochii în jos, s-a aplecat şi a sărutat mai întâi mâna socrului mare, apoi a soacrei, a naşului şi a naşei. Totul a mers bine, aşa cum fusese dăscălită. Când a ajuns în dreptul mirelui, acesta a pus pe tavă o liră. Tina, abia zărindu-1 printre gene, s-a aplecat şi i-a sărutat şi lui mâna. Un hohot de râs, izbucnit deodată, a făcut-o să se roşească până în vârful urechilor. A trebuit să facă sforţări ca să nu-i cadă discul din mâini. Când s-a întors in camera ei, s-a trântit pe pat şi a izbucnit în plâns de ciudă. Îi părea şi mai rău, pentru că, după ce s-a făcut de ruşine, n-a putut măcar să-l vadă mai bine, povestea ea mai târziu, râzând de păţania ei.
Pe vremea aceea logodna o făceau părinţii. Ei erau cei care alegeau şi hotărau
viitorul tinerilor ajunşi la vârsta căsătoriei. De obicei fetele se măritau la vâr­sta de 18-20 de ani. Fetele care depăşeau aceasta vârsta, erau socotite bătrâne şi după 25 de ani riscau să nu se mai mărite sau să se mulţumească, cu vreun bărbat văduv cu copii pe care urma să-i crească, îngrijindu-i ca pe propriii ei copii. Era deci mamă - vitregă, înainte de a fi mamă adevărată. La fel se întâmpla şi cu tinerii. Dacă până la 25 de ani nu-şi găseau perechea, erau consideraţi bătrâni şi riscau să rămână burlaci toată viaţa sau să ia vreo fată bătrână sau vreo văduvă. Divorţul nu se cunoştea. Căsătoria era un act pur religios încheiat cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Nici nu se înregistra undeva. Se înregistrau numai copiii botezaţi şi numele părinţilor într-un registru pe care-1 ţinea preotul la biserică. Văduvele şi văduvii cu mai mulţi copii, unii dintre ei mai mari - mai ales dacă era şi vreo fată care să facă faţă gospodăriei - nici nu se mai căsătoreau. Socoteau că aşa a vrut Dumne­zeu şi se resemnau, acceptând cu seninătate soarta. Moravuri severe, moştenite din ne­gura vremii, din tată în fiu. În această privinţă, aromânii semănau mai mult cu turcii păgâni decât cu popoarele creştine din Balcani. Deşi păgâni, turcii aveau aceleaşi moravuri aspre, poate chiar mai exagerate, căci ei interziceau femeilor să-şi arate faţa în public, ceea ce, după religia lor, constituia un prilej de ispită pentru băr­baţi. De aceea, când turcoaicele ieşeau din casă, umblau acoperite de sus pană jos cu văluri negre - ferigele - ca nişte ciori. Grecii aveau cele mai proaste moravuri, fiind îngâmfaţi şi uşuratici. Bulgarii erau serioşi şi aspri, dar femeile lor, harnice şi
zdravene, erau iubăreţe şi li se scurgeau ochii după flăcăii vlahi ageri şi cu ochii negri şi strălucitori.
Căsătorită la o vârstă atât de fragedă, Tina Gamzeli a născut vreo şapte-opt copii, dar n-a avut norocul să-i trăiască decât două fete: Maria şi Eftimia. Amândouă erau frumoase, cu obrajii alb-roz, cu ochii căprui şi cu părul castaniu împletit în două cozi groase, dar cea mai mare era de o frumuseţe rară. Era cea mai frumoasă fa­tă nu numai din sat, ci din toată regiunea.
Măria împlinise 15 ani când a luat parte pentru prima dată la o horă. În piaţa satului. Conform obiceiului străvechi, fetele nu aveau voie să joace mână-n mână cu flăcăii. De aceea, se formau totdeauna două hore separate: una a bărbaţilor şi alta a femeilor. Acelaşi taraf de lăutari, aşezat în mijloc, cânta acelaşi cântec pentru ambele hore. După un timp, când atmosfera se mai încălzea, horele fuzionau, dar totdeauna legătura între bărbaţi şi femei o făcea o rudă apropiată a fetei, căci ea nu avea voie să prindă mâna unui flăcău la horă. Chiar la şcoala primară fetele aveau clasele lor separate de ale băieţilor şi aveau una sau două învăţătoare. Şi în recreaţii fetele se jucau într-o curte separată. Acesta era obiceiul şi el era lege indiscutabilă. El forma baza educaţiei morale a familiei.
Horele care se ţineau rar şi numai la anumite sărbători, erau un prilej pentru flăcăi şi fete de a se cunoaşte din vedere şi de la distanţă. Tinerii se priveau de la distanţă şi-şi comunicau sentimentele din priviri.
Cu toată autoritatea lor necontestată, părinţii ţineau seama şi de sentimentele copiilor lor şi nu le impuneau cu forţa voinţa lor. Căutau totdeauna soluţia cea mai bună, astfel ca noua familie să fie sănătoasă şi fericită.
Hora aromânească nu este un cerc închis, ci un semicerc în care cel care o conduce îşi arată măiestria jocului comandat de el. Fiecare om prins în horă, când îi vine rândul, comandă lăutarilor jocul preferat. El are toată libertatea mişcărilor prin care îşi poate arăta măiestria, pe când ceilalţi se mişcă în ritmul jocului respectiv, dar fără libertatea de mişcări a celui care conduce hora.
Când i-a venit rândul să “tragă” hora, Maria Gamzeli s-a roşit toată de emoţie. Cel care a comandat renumitul “ceamcu” haiducesc, “Doisprezece furi, doisprezece armatoli viteji”, era Tuli Murnu, un flăcău înalt şi mândru. Avea o constituţie atletică şi o agilitate de acrobat înnăscut. După câţiva paşi solemni şi gravi de o nobleţe mândră şi fastuoasă, i-a făcut semn cu ochii celui care-l ţinea de mâna stângă să-l sprijine tare. Deodată, cum se legăna pe piciorul stâng, iar piciorul drept îl învârtea în aer, a făcut un salt sprinten şi s-a dat peste cap, căzând în picioare şi continuându-şi jocul cu noi figuri măiestre. Toată lumea dimprejur, care asista la horă, a îngheţat de spaimă, cu răsuflarea oprită, aşteptându-se să-l vadă la pământ cu ţeasta sfărâmată. Uimiţi de atâta agilitate, bărbaţii şi bătrânii spectatori nu s-au putut abţine şi au strigat bătând din palme:
- Bravo, Tuli ! Mai dă-te peste cap!
Dar Tuli Murnu, fie că obosise, fie că nu se bizuia pe sprijinul susţinătorului său, n-a mai repetat figura acrobatică, dar a executat altele cu o rară măiestrie, încât a stârnit admiraţia tuturor. De atunci el s-a impus ca cel mai renumit jucător al “ceamcului” haiducesc.
Maria Gamzeli era o bună cântăreaţă şi o bună dansatoare. Când Tuli Murnu a comandat “ceamcul”, fata căreia îi venea rândul să conducă hora feminină, a renunţat, spunând că ea nu se pricepe şi aşteaptă să-i vină rândul la alt joc. Cum toate cele care erau în faţă se codeau, Maria Gamzeli şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit în frunte. Roşie de emoţie, Maria a început să se legene în ritmul jocului haiducesc, fluturând în mâna dreaptă batista albă, învârtindu-se, zvealtă şi sprintenă, şi bătând din când în când pământul cu talpa pantofului. Era îmbrăcată într-o rochie vişinie, largă şi lungă până la călcâie, peste care purta un pieptar negru de catifea, brodat cu fir de mătase aurie, încolăcit în arabescuri graţioase cu motive florale. Sub pieptar strălucea o poală galbenă de mătase. De la primele mişcări, ea a stârnit curiozitatea şi admiraţia spectatorilor cuceriţi nu numai de frumuseţea ei, ci şi de graţia şi măiestria cu care interpreta jocul haiducesc. Cunoscând şi versurile baladei populare, vocea ei limpede şi frumoasă gâlgâia acompaniată de muzica tarafului ţigănesc. Clarinetistul, un ţigan scund şi gras, cu faţa rotundă, care se umfla ca o băşică gata-gata să pleznească de câte ori trăgea aer şi sufla, a părăsit taraful, îndreptându-se spre hora fetelor. Balaocheşul bondoc, cu părul creţ şi faţa năduşită, sufla de mama focului, ridicând şi coborând clarineta care revărsa un torent de sunete rostogolite în vârtej ameţitor de la cele mai groase până la cele mai subţiri. Privirile tuturor începură să se mute spre hora fetelor.
De la terasa cafenelei Cionga un tânăr cu ochii negri şi părul dat pe spate o privea tăcut pe Maria Gamzeli. Era Cola Zeana, absolvent al gimnaziului de la Bitolia. Era în doliu după moartea mamei sale. Tatăl îi murise mai de mult, lăsând cinci copii orfani. Mama lui, o femeie frumoasă şi isteaţă, din familia Bura, stabilită la Selea după arderea satului Maruşa, s-a gândit că este mai bine să-şi trimită copiii la şcoala românească decât să-i facă ciobani, meseriaşi sau negustori. A vândut toate oile şi caprele lăsate de soţul ei, celnicul Sterie Zeana, şi şi-a trimis copiii la şcoală. A oprit cincizeci de oi pentru nevoile casei, pe care le-a dat în grija celnicului Dzima care era unchiul soţului ei. Locuia la familia Belciu cu care se încuscrise. Băiatul ei cel mare, Ioan, absolvind liceul din Bitolia, a fost numit învăţător şi director al şcolii primare din Edessa (Vodena). El s-a căsătorit cu Steriana Belciu, o femeie frumoasă, harnică şi bună gospodină. Cel de-al doilea, Cola, şi cel mai mic, Dumitru, erau elevi la liceul din Bitolia.
La câţiva ani de la moartea soţului ei, s-a îmbolnăvit şi ea. Caterina Zeana a chemat-o întâi pe baba Pitu, care i-a dat să bea nişte leacuri băbeşti. Pe vremea aceea nu existau dispensare medicale la sate. Medicina o practicau babele cu descântece şi diverse ceaiuri pregătite din plante medicinale, pe baza unor observaţii empirice milenare. Rareori, când boala se agrava, bolnavul era transportat călare la Veria, unde era consultat şi tratat de un medic. Văzând că leacurile babei Pitu nu au nici un efect, cuscra ei, Vanthia Belciu, a insistat să fie chemată şi Tina Gamzeli, care începuse să se bucure de o frumoasă reputaţie ca mamoşă şi ca “doftoroaie”. Tina Gamzeli i-a dat şi ea nişte leacuri pe care bolnava le-a luat cu regularitate, dar până la urmă fără folos.
De Tina, care era mai tânără ca ea, bolnava s-a simţit de la început mai apropiată. Într-o zi, cuprinsă parcă de presimţiri rele, a simţit nevoia să i se destăinuie.
- Eh, dragă Tina, pe fiul meu cel mai mare, Ioan, l-am aranjat căsătorindu-l cu o fată frumoasă, cuminte şi de familie bună. Vreau să apuc ziua să-l văd la casa lui şi pe Cola.
- Să-ţi ajute Dumnezeu ! i-a urat Tina.
- Ştii la cine m-am gândit ?
- La cine?
- La fata ta, Maria. Eu cred că ar fi o pereche potrivită. Băiatul meu o să iasă şi el învăţător ca şi Ioan şi va fi numit undeva la o şcoală românească.
Tinei Gamzeli i-a surâs propunerea făcută de Caterina Zeana, dar a ţinut totuşi s-o prevină.
- Mă bucur de ceea ce mi-ai spus, dar trebuie să-ţi spun la rândul meu că fata mea nu are avere. Îşi face singură zestrea pentru măritiş, ţesând şi împletind tot ce este necesar, cum este obiceiul nostru, că nu poate merge cu mâinile goale la mire.
Bolnava, apucându-i mâna, i-a spus:
- Are cea mai mare avere necesară unei fete: frumuseţea, cuminţenia şi hărnicia. Nici eu n-am avut avere, când, după arderea Maruşei, familia mea a sărăcit, dar fiul celnicului Ioan Zeana m-a luat de nevastă pentru că eram frumoasă şi aveam părul galben ca aurul. Simţeam cum se scurgeau ochii tuturor flăcăilor după mine. Părinţii voiau să mă mărite cu alţii, poate mai bogaţi şi mai chipeşi, dar mie mi-a plăcut mai mult el şi le-am spus că vreau să mă mărit cu el. Şi părinţii m-au înţeles şi mi-au împlinit voia. Dumnezeu să-i ierte ! Bietul meu soţ s-a prăpădit şi n-a apucat să-şi vadă măcar pe fiul lui cel mare ajuns învăţător. Poate voi muri şi eu în curând, dar cel puţin am apucat să văd cu ochii o parte din ce am dorit să fac. Înseamnă că n-am greşit trimiţându-mi copiii la şcoală, căci vremurile nu stau pe loc, ci se schimbă. Cred că pe lumea cealaltă, când voi da cu ochii de el, nu mă va dojeni că i-am vândut oile şi caprele, pentru ca feciorii lui să nu mai fie ciobani din moşi strămoşi, ci domni cu ştiinţă de carte.
Tina Gamzeli a încurajat-o cum s-a priceput mai bine şi s-a întors acasă.
La scurt timp bolnava s-a stins şi a fost înmormântată în cimitirul satului alături de soţul ei.

La câteva zile după hora din piaţa satului, Cola Zeana nu avea astâmpăr. Se frământa zi şi noapte şi îşi bătea capul ca să găsească un prilej şi s-o întâlnească pe Maria Gamzeli. Trecea prin faţa casei preocupat, privind în curte sau la fereastra dinspre uliţă, acoperită de o perdea subţire, străvezie, dar n-o zărea. Ca să nu lase impresia că o caută cu tot dinadinsul, îşi continua drumul spre Bată, oprindu-se la umbra unui ulm secular. Aştepta acolo mult timp în speranţa că va ieşi cumva la plimbare cu sora ei mai mică. Unele fete obişnuiau să se legene într-un leagăn improvizat, format dintr-o frânghie lungă şi groasă, legată la ambele capete de o creangă laterală a ulmului. Adolescenţii vorbeau şi glumeau cu codanele dar fetele de măritiş se fereau să stea de vorbă cu flăcăii în văzul lumii ca dracul de tămâie. Ar fi ajuns de râsul satului, le-ar fi scos cântece batjocoritoare şi nu s-ar mai fi măritat în vecii vecilor.
După câteva ore de aşteptare zadarnică, Cola Zeana se înapoia acasă pe acelaşi drum, prefăcându-se grăbit sau indiferent, dar privind pe furiş spre curtea casei Mariei Gamzeli, doar-doar va apuca măcar s-o vadă, ca să-şi potolească dorul care-i ardea în piept. De obicei, aştepta să se lase seara când vacile se întorceau de la păscut şi satul vuia de sunetul tălăngilor şi de mugetul vacilor care mergeau agale, cu ugerele doldora de lapte, îndreptându-se spre curţile unde stăpânii lor le aşteptau cu găleţile pregătite ca să le mulgă. Atunci avea uneori norocul s-o vadă pe Maria în curte, alături de mama ei, pregătindu-se amândouă să mulgă vaca. Privirile lor se întâlneau o clipă, vorbindu-şi tainic. Maria îşi vedea apoi de treaba ei, umezind ţâţele vacii cu apa călduţă dintr-un lighenaş, iar Cola îşi continua drumul fericit până acasă.
Într-o seară Cola a trecut din nou prin faţa casei. Şi-a continuat, ca de obicei, drumul spre Bată. Când să cotească la dreapta spre ulmul bătrân, a auzit un zăngănit de vase de aramă şi un ropot de paşi grăbiţi. A tresărit şi a întors capul curios. Era Maria cu câte o “ghiume” în fiecare mână, îndreptându-se spre şipotul de la Havuzi. Acesta era aproape de şcoala satului şi avea un jgheab de lemn pentru adăpatul vitelor şi o mică baltă unde se colecta apa scursă. Aici se adăpau vitele şi turmele de oi, iar după amiaza se odihneau la umbra unor ulmi seculari.
Maria a mers pe drumul drept care trecea pe lângă casa lui Pitu. Cola Zeana, ca să nu fie observat de cineva că merge pe urmele ei, a ocolit grădina lui Pitu, cultivată mai mult cu cartofi, ceapă şi usturoi, şi s-a îndreptat oblic spre Havuzi. Soarele apusese demult spre Gavana şi Căstrie. Umbrele nopţii se îngânau cu ultimele licăriri de lumină. Grăbind paşii, Cola a ajuns-o din urmă tocmai când Maria punea sub caucul şipotului primul vas de apă. Fiind târziu, la şipot nu mai era nimeni afară de ei. Tăceau amândoi emoţionaţi. Vrând s-o ajute, Cola a pus mâna pe mânerul vasului umplut ca să-l dea la o parte. Maria i-a smuls vasul din mână, roşie de emoţie, dar fremătând de o dulce bucurie lăuntrică la atingerea mâinii lui. Cu un aer de prefăcută mânie s-a răstit la el:
- Dă-te la o parte! Vrei să ne vadă cineva, vreo surată invidioasă sau vreun fârtat de-al tău răutăcios şi să-mi scoată mâine un cântec de pomină?
- Şi ce dacă-ţi scoate ?! Eu tot am să te iau de nevastă, i-a răspuns Cola, uitându-se vrăjit în ochii ei mari şi căprui şi ţinând-o strâns de mână.
- Du-te odată şi lasă-mă în pace, l-a rugat ea pe un ton mai blând.
- Mă duc imediat şi nu te mai supăr cu nimic, dar vreau să-ţi spun un lucru important şi să-mi dai un răspuns clar.
- Ce anume? l-a întrebat ea.
- Dragă Maria, mi-eşti tare dragă şi vreau să fii soţia mea. Zilele acestea, împreună cu fratele meu Gheorghe şi cu un grup de prieteni din sat, voi pleca în America. Nu vreau să mă fac învăţător, aşa cum visa mama. Vreau să ştiu dacă eşti dispusă să mă aştepţi cinci ani, după care mă voi întoarce şi ne vom căsători. Voi veni cu dolarii câştigaţi acolo şi voi putea încropi aici un negoţ din care să putem trăi mai bine.
Maria îl privea gânditoare, ca omul care se află într-o grea cumpănă. Privind-o stăruitor în ochi, cu sufletul atârnat parcă de un fir de aţă, Cola a întrebat-o:
- Ei, ce zici? Îţi jur pe tot ce am mai sfânt că mă voi întoarce după cinci ani. Mă aştepţi?
- Te aştept, a răspuns ea hotărâtă.
- Bine, iubito! Mă bazez pe cuvântul tău şi sunt fericit. Tot aşa să ai şi tu încredere neclintită în mine. Du-te acum acasă. Mâine îţi voi trimite prin maia Belciu inelul de logodnă, iar poimâine vom pleca la Salonic. De acolo vom merge cu trenul în Germania de unde vom lua vaporul spre America.
S-au despărţit. Cola Zeana s-a îndreptat spre şcoală de unde a apucat pe uliţa care urca coasta drept până la casa lui Belciu din apropierea pieţei satului. Era fericit. Putea pleca liniştit şi plin de încredere în străinătate. Logodnica lui îl va aştepta în mod absolut sigur.
Ajungând acasă, Maria Gamzeli a lăsat “ghiumile” în bucătărie şi apoi a intrat în odaie încă roşie de emoţie. A povestit mamei şi surorii sale cu deamănuntul toată întâmplarea de la şipotul de la Havuzi. Mama surâdea mulţumită, iar sora ei, aşezată pe pat alături de ea, o mângâia pe braţ plină de bucurie.
Într-un târziu, sculându-se de pe scaun, Tina Gamzeli a spus:
- Vasăzică, mâine avem logodnă. Să dea Dumnezeu să fie cu noroc. În cinci ani ai şi tu tot timpul să-ţi pregăteşti zestrea. Haideţi acum la bucătărie să mâncăm ceva şi apoi să ne culcăm.
A doua zi era duminică. Toată lumea, cu mic cu mare, îmbrăcată în straie curate, mergea la biserică. Biserica Sfântul Nicolae, prin planul ei arhitectonic, reflecta concepţia morală severă a comunităţii creştine a satului. Era o clădire dreptunghiulară, simplă şi austeră, fără turlă, acoperită cu olane. Pe acoperiş, deasupra altarului, strălucea o cruce mare. Afară, lângă altar, se afla clopotniţa de care atârna un clopot mare de bronz, al cărui dangăt puternic se pierdea în depărtări. De-a lungul peretelui din faţă, biserica avea o tindă pavată cu lespezi mari de piatră şi cu stâlpi de lemn din loc în loc pentru susţinerea acoperişului. Tinda acoperită, prevăzută cu bănci lungi, servea ca adăpost pentru oameni în timpul ninsorilor sau al ploilor de toamnă. Biserica avea două uşi de intrare din tindă: una pentru bărbaţi în faţă, alta pentru femei în spate. Acestea asistau la slujbă în pronaos, privind prin ochiurile unui paravan făcut din şipci de lemn care separa naosul de pronaos. De acolo ele vedeau desfăşurarea întregului ceremonial al slujbei religioase, fără a fi zărite de bărbaţii din naos. O mică intrare fără uşă, aşezată între zid şi paravanul de lemn, permitea intrarea preotului cu cădelniţa şi cu Cinstitele Daruri în pronaos. Numai femeile bătrâne, “moaşi” cum li se spunea, aveau voie să stea în naos la un loc cu bărbaţii. Numai ele se bucurau de această favoare şi, eventual, fetiţele ţinute de mână de tatăl sau de bunicul lor.
După slujbă, grupuri, grupuri de tineri mergeau în vizită pe la anumite familii care aveau fete de măritat, conduşi de vreo rudă sau prieten al acestora. Acesta era prilejul cel mai important ca flăcăii şi fetele să se cunoască mai de aproape, dar numai din priviri, căci nu aveau voie să vorbească între ei. Fetele apăreau cu discul în mână, sfioase şi mai mult cu ochii aplecaţi, îi serveau cu cafea, cu un păhărel de “ţipură” sau “arăchie”, o bucată de rahat sau o dulceaţă de trandafiri făcută de ele şi apoi se retrăgeau în iatacul lor. Vizitatorii continuau discuţia banală cu părinţii şi apoi, la scurt timp, plecau în vizită la altă familie. Şi acolo vizita se desfăşura după acelaşi tipic, după care fiecare se îndrepta spre casa lui unde îl aştepta masa de prânz.
La masă, mama curioasă îşi întreba, grijulie, feciorul, sfios şi el ca o fecioară, descosându-l asupra vizitelor făcute:
- Ţi-a plăcut vreuna, dragul mamei? Nu te ruşina şi spune-mi care fată ţi-a plăcut şi eu o voi trimite pe văduva Maria Mahera s-o peţească.
Tânărul îşi destăinuia sufletul mamei sale, apoi aceasta se ocupa de peţit, lucrând fie singură, fie, când situaţia era mai delicată, făcând apel la serviciile unei peţitoare de meserie. Maria Mahera era cea mai renumită peţitoare nu numai din sat, ci din toată regiunea. Ea susţinea cauza flăcăului sau a fetei pentru care era angajată cu atâta pasiune, insistenţă şi putere de convingere că rareori eşua. Îi umbla gura ca unui avocat. Bineînţeles că pentru munca depusă, care, uneori, era destul de lungă şi anevoioasă, mai ales când era vorba de pretenţii mari la zestre, se alegea şi ea cu o bună răsplată din amândouă părţile. În cazurile mai uşoare însă, când tinerii se plăceau şi nu erau la mijloc probleme de familie sau de avere, lumea se dispensa de serviciile ei. Atunci, cineva din familia flăcăului, luând în buzunar un inel de argint – mai rar de aur – mergea seara în peţit la familia fetei. Gazda, care bănuia scopul vizitei, o primea pe peţitoare cu toată cinstea şi cu toată bucuria şi căldura sufletească. Fata de măritat apărea cu ochii aplecaţi în jos şi cu obrajii rumeniţi de emoţie, îi servea bătrânei cafeaua, apoi aşeza discul cu dulceaţă şi cu un pahar cu apă pe masă şi se retrăgea în camera ei, aşteptând înfrigurată rezultatul vizitei.
După o scurtă introducere banală despre sănătate, despre vreme, despre turme şi despre vite, precum şi despre întâmplările mai importante, peţitoarea trecea la scopul vizitei sale neaşteptate. Scotea din buzunar inelul de logodnă, părinţii fetei îi dădeau şi ei un inel pregătit din timp, apoi strigau după fată, căreia îi aduceau la cunoştinţă că din clipa aceea este logodită. Fata îmbujorată se apleca şi săruta mâna bătrânei care-i punea în deget inelul de logodnă. După aceea lua tava de pe masă şi se retrăgea fericită. Acesta era tot ritualul logodnei. Simplu şi auster, constând în schimbul a două inele de argint menite să lege pe veci două destine, două vieţi tinere abia înflorite.
Dacă erau amândoi din acelaşi sat, cum se întâmpla adesea, logodnicul putea să-şi viziteze din când în când logodnica, dar numai în prezenţa părinţilor sau de faţă cu membrii de familie ai logodnicei. Dacă voiau să iasă seara la plimbare pe la marginea satului, era neapărat nevoie să fie însoţiţi de cineva din familia logodnicei. Până la nuntă logodnica nu călca pragul casei viitorului ei soţ, chiar dacă erau vecini. Abia ca mireasă, binecuvântată şi legată de preot în faţa lui Dumnezeu, intra în casa socrilor şi a mirelui ei.
Când logodnicul era din alt sat, mergea călare la logodnica lui, ducându-i unele daruri. Dar nici atunci nu avea voie să stea mai mult de 2-3 zile. Ajunsese de pomină cazul unui sătean, Darda, bun gospodar, harnic şi bogat, care locuia pe aceeaşi uliţă cu Tina Gamzeli. Erau doi fraţi care locuiau în aceeaşi casă, unul la parter şi altul la etaj. Curtea pavată cu lespezi era umbrită de o boltă de viţă întinsă de la un capăt la altul al casei. În grădina de alături cultivau zarzavaturi, porumb, cartofi, iar pe margini străjuiau încărcaţi de poame meri, peri, cireşi, pruni, corcoduşi, nuci şi gutui. Lângă casa lor curgea un şipot cu apă rece. Având şipotul aproape, fraţii Darda stropeau grădina dimineaţa şi seara, ajutaţi de băieţii şi de fetele lor. Gospodăria lor era ca o mică oază verde aşezată la marginea unui tăpşan gol, plin de pietre. Fratele cel mare care locuia la parter îşi logodise una din fete cu un tânăr negustor din Veria. Într-o zi, călare pe un cal roşu, încărcat cu traiste şi desagi, logodnicul, care nici măcar nu-şi cunoscuse logodnica, a intrat mândru în sat, întrebând câţiva copii care se jucau pe uliţă despre casa familiei Darda. Vizita logodnicului a stârnit mare bucurie la început. El a fost primit şi ospătat cu deosebită cinste. Seara logodnicul ieşea la plimbare cu logodnica însoţită permanent de sora ei mai mică. Mergeau agale până la Havuzi priviţi şi admiraţi de cei întâlniţi pe drum sau de fetele ascunse după perdelele date discret la o parte. Alteori mergeau pe padina întinsă de la marginea satului până la Măgura împădurită, plină de castani. Părinţii şi fraţii logodnicei nu pridideau stropind grădina dimineaţa şi seara. Logodnicul se simţea minunat. Îi plăcea logodnica şi nu-i venea să plece. Au trecut trei zile frumoase ca un vis fericit, dar prea scurt. Tatăl fetei a început să dea semne de nelinişte. Îi plăcea viitorul ginere, dar i se părea cam neserios, deşi era un băiat deştept şi priceput în afaceri. Au mai trecut două zile şi veselul ginerică nu dădea semne de plecare. A doua zi era sâmbătă. În seara din ajun, după cină, socrul, care stătea ca pe ghimpi, l-a condus pe logodnic în camera rezervată lui şi i-a vorbit îmbufnat:
- Bine, măi băiatule, n-ai de gând să pleci odată la tine acasă? Tu nu ai de lucru? Au trecut cinci zile şi-mi faci fata şi familia de ruşine cu vizita ta nesfârşită. Peste un an o să vă căsătoriţi şi atunci va fi tot timpul a ta. Te rog, mâine dis-de-dimineaţă să-ţi iei calul şi să pleci. Dacă cumva te superi, ia-ţi inelul înapoi şi du-te. Iar dacă vrei să mai vii, atunci să nu stai mai mult ca trei zile.
Ruşinat, logodnicul a răspuns:
- Am înţeles. Te rog să mă ierţi. Recunosc că am greşit. Am să fac aşa cum mi-ai spus şi cum e obiceiul.
După acest perdaf, logodnicul venea la trei-patru luni să-şi vadă logodnica, dar nu şedea mai mult de două-trei zile.
Vestea a răsuflat, răspândindu-se în tot satul, ba chiar şi mai departe. Tinerii făceau haz de păţania logodnicului, dar moşnegii şi babele care respectau cu sfinţenie obiceiurile străvechi, îl aprobau pe bătrânul Darda.
- Bine i-a făcut, spuneau ei, vărsându-şi năduful. Să-nveţe minte măgarul şi să nu facă de ruşine o fată. Auzi tu? Să stea în vizită la logodnică o săptămână! Unde s-a mai pomenit aşa ceva?


Duminică seara maia Belciu a părăsit casa ei din centrul satului şi pe o uliţă îngustă, lăsând casa familiei Tanoşca la dreapta, a mers o bucată de drum în jos, apoi, ocolind casa familiei Darda, a luat-o drept înainte până la capătul uliţei unde, pe partea stângă, era casa Tinei Gamzeli. A deschis poarta şi a urcat treptele scării de piatră. A bătut cu degetul în uşă, după care i-a deschis Tina care se aştepta la vizita ei.
- Bine ai venit! i-a spus Tina, poftind-o în casă.
- Bine te-am găsit! i-a întors urarea vizitatoarea care-i călca pragul pentru întâia oară.
Maia Belciu a fost poftită în camera unde, după puţin timp, a fost servită cu tradiţionala cafea şi dulceaţă. A scos şi ea din buzunar o punguţă cu bomboane cumpărate de la băcănia lui Culicea Caranica şi a dăruit-o fetelor. Acestea i-au sărutat mâna şi s-au retras la bucătărie, îndulcindu-şi gura cu bomboanele primite.
Convorbirea s-a încheiat repede. Schimbul de inele s-a făcut şi înainte de a se întuneca, maia Belciu urca pe uliţa îngustă spre casa ei. A intrat în odaia unde fraţii Cola şi Gheorghe Zeana se pregăteau de drum lung peste ocean. Maia a scos din buzunar inelul de logodnă şi i l-a pus lui Cola în deget spunându-i:
- Te-am logodit aşa cum ţi-a fost voia, cu fata pe care o iubeşti. Să vă ajute Dumnezeu! În America, unde te-ai hotărât să te duci la lucru, vei trăi în oraşe mari cu multe fete. Vezi să nu mă faci de ruşine, încurcându-te cu vreuna de acolo şi să nu te mai întorci după cinci ani aşa cum ai promis. Sunt femeie bătrână şi să ştii că dacă-mi faci ruşinea asta, te voi blestema şi blestemele oamenilor curaţi se împlinesc. Biata cuscra, mama voastră, mi-a lăsat cu limbă de moarte să am grijă de voi ca o mamă...
- Nu te gândi la aşa ceva, maie Belciu, a asigurat-o Cola. Eu o iubesc pe Maria şi ştiu că şi mamei mele îi plăcea. La împlinirea sorocului mă voi întoarce neapărat şi mă voi căsători cu ea. Îţi jur.
- Bine, dragul meu, aşa să faci, căci aşa e drept şi cinstit şi plăcut lui Dumnezeu.
Le-a spus la amândoi noapte bună şi s-a retras în camera ei unde era aşteptată de o droaie de nepoţi.
A doua zi dimineaţa, fraţii Zeana, după ce şi-au luat rămas bun de la familia Belciu şi de la rudele lor din familiile Dzima şi Tache, s-au îndreptat spre dugheana lui Culicea Caranica. Unul din băieţii acestuia, Costa, s-a hotărât să plece şi el în America. Rămânea acasă fratele său mai mic, Tuli, care ar fi dorit să plece şi el, atras de mirajul Americii, dar tatăl lor nu concepea să rămână singur. S-a opus cu vehemenţă şi bietul Tuli, înghiţindu-şi lacrimile, s-a supus.
La dugheana lui Culicea Caranica s-a strâns ceata celor care plecau departe plini de voie bună, de avânt şi de speranţe. Cele care sufereau cu adevărat erau mamele. Ele vărsau lacrimi amare şi se văitau bătute de presimţiri că fiii lor nu se vor mai întoarce în sat niciodată. Ei însă erau tineri, dornici să ia viaţa în piept, urmându-şi fiecare chemarea destinului său.
Plecau din sat şase tineri până la douăzeci de ani: fraţii Zeana, fraţii Buşulenga, Costa Caranica şi Nacu Fulina. Cola Zeana şi Costa Caranica împliniseră douăzeci de ani. Ceilalţi erau mai mici. Erau tineri isteţi şi îndrăzneţi care clocoteau de viaţă şi nu se temeau de necunoscut. Atâta timp cât aveau două braţe vânjoase gata să spargă şi piatra, erau siguri că vor găsi de lucru şi nu vor muri de foame. L-au ales ca şef pe Cola Zeana. El era absolvent al gimnaziului de la Bitolia şi rupea ceva franţuzeşte şi nemţeşte. De altfel, el avea o mare uşurinţă în învăţatul limbilor străine. Vorbea curent turceşte, greceşte, bulgăreşte şi sârbeşte. La Veria urma să li se alăture tot atâţia tineri. De la Salonic plecau cu trenul până la Hamburg în Germania, de unde un transatlantic avea să-i ducă, înghesuiţi ca sardelele pe o punte murdară, în Eldorado-ul visat.
Ajungând la marginea satului, ceata s-a oprit câteva minute. Cola Zeana a urcat în fugă treptele scării şi a intrat ca o furtună în casă. De altfel, era aşteptat cu nerăbdare. L-a întâmpinat în tindă Maria.
- Marie, am venit să-mi iau rămas bun. Sunt grăbit şi nu pot să stau. Lasă-mă să te sărut, căci acum eşti logodnica mea.
A sărutat-o pe amândoi obrajii, în timp ce Maria îl privea fâstâcită, încercând o slabă rezistenţă. A putut îngăima doar atât:
- Vezi că-mi dai jos basmaua de pe cap !
În acel moment a sunat clanţa de la uşă şi a apărut în tindă Tina urmată de fiica ei mai mică, Eftimia.
- De ce nu-l pofteşti, dragă, în odaie să-i faci o cafea şi să stăm de vorbă ca oamenii?
- Nu pot, a răspuns în locul ei Cola. Mă aşteaptă afară prietenii şi trebuie să plecăm numaidecât. Am urcat numai ca să-mi iau rămas bun. Ne grăbim să ajungem mai repede la Veria.
- Dacă-i aşa, atunci drum bun şi să ne scrii din când în când ca să ştim şi noi cum te-ai aranjat.
- Desigur că o să vă scriu mereu. Nu duceţi nici o grijă...
- Când ajungi la Salonic, treci pe la fratele meu Gheorghe Iorganda şi spune-i că eşti logodnicul fetei mele Maria. El vă poate ajuta pe toţi cu tot ce aveţi nevoie, l-a îndemnat Tina.
- Am să trec neapărat, a asigurat-o Cola, şi dacă vom avea nevoie de ceva, vom apela la ajutorul lui.
De afară au răzbit în tindă câteva strigăte de la tovarăşii grăbiţi.
- Hai, Cola, că ne apucă soarele şi vom ajunge leoarcă de sudoare la Veria.
Cola şi-a luat rămas bun şi a coborât în fugă scările. Tina şi fetele ei au ieşit pe verandă, urându-le tuturor drum bun. Unii dintre ei mergeau călare, însoţiţi de vreun frate până la Veria. Cei mai mulţi mergeau pe jos.
Maria i-a urmărit de pe verandă, fluturând batista până când au intrat în pădurea de stejar din Bată.