Vulturii Pindului

După grava înfrângere suferită la Bara de la Căstrie, antarţii s-au retras în vizuina lor din Neaguşte să-şi vindece rănile. Armatolii cutreierau munţii, poposind la stânile ciobanilor aromâni şi sărăcăceni. Sărăcăcenii erau un trib aromân grecizat, care păstra în limbă multe cuvinte arhaice aromâne. Astfel, cu toată grecizarea, ei mai păstrau în limbă, ca şi fraţii lor aromâni, cuvântul străvechi mioritic laie (negru) şi spuneau “ta laia provata” – oile negre, în loc de “ta mavra provata”, cum este corect în greceşte. Costumul şi obiceiurile lor erau identice cu cele ale aromânilor din toată Macedonia.
În satele de la munte domnea iarăşi liniştea. Oamenii prinseseră curaj, ştiindu-se apăraţi de haiducii lor. La oraş, celnicul Toli Hagigogu destrăma încet, dar sigur, plasa intrigilor ţesute de episcopul şi preoţii greci. Faima lui creştea şi el avea tot mai mare trecere pe lângă autorităţile turceşti. Din Salonic, profesorul Nicolae Batzaria, cruşovean isteţ şi curajos, din vâna lui Pitu Guli şi Gheorghe Mucitani, trimitea mesaje de încurajare. Oamenii nu se mai temeau de atacurile bandelor, deşi pe alocurea se întâmpla să fie prins şi ucis vreun copil sau vreo femeie. Dar răzbunarea lor din partea armatolilor venea promptă şi cumplită.
La scurt timp după lupta de la Bara de la Căstrie, bardul popular a imortalizat vitejia şi victoria armatolilor printr-o baladă eroică devenită cântec şi joc haiducesc. El s-a răspândit repede în toate satele aromâne şi se juca la hore ca cel mai frumos şi mai mândru “ceamcu” haiducesc. Avea o melodie tărăgănată ca un vuiet prelung de văgăună cu scăpărări de fulgere şi bubuituri de tunete:

“Haide, voi munţi, munţi de la Ilie,
Oi-le-le !
Castani din Custuhori, încă un pic,
un pic să v-aplecaţi ca să se vadă,
să se vadă satul Doleani.

Doleani, sat cu grădini şi flori,
Toţi flăcăii sunt vânători,
Doleani, sat cu tutun şi pruni,
Nu se sperie de garaguni. (poreclă dată grecilor)

Hei, ca să se vadă, să se vadă Doleani,
Oi-bo-bo !
Bara din Xiruvuni, ce mult zgomot,
Ce zgomot se face acolo !

Hei, ce mult zgomot se face acolo,
Oi-bo-bo !
Ce larmă grozavă, Gheorghe Casapu,
Casapu se războia cu vreo zece tineri
şi cu vreo cincizeci de greci răi !

Flăcăi viteji şi aprigi avea în ceata lui,
Flăcăi ce sorb şi norii din fundul cerului.

Armatolii erau puţini, dar nimeni nu cunoştea numărul lor. Comitetul revoluţionar grec îşi închipuia că sunt câteva sute. Ei cunoşteau bine munţii şi se deplasau cu mare iuţeală dintr-un loc în altul, acolo unde era nevoie. Uneori acţionau în cete mici de 4-5 inşi, ţinând legătura între ei prin curieri recrutaţi dintre ciobanii de la stâni.
Ca să afle numărul lor, comitetul grecesc din Veria a hotărât să trimită la Selea două iscoade. A fost ales pentru această misiune preotul călugăr Papastravis de la schitul din Dovra şi un grec din Veria, Zafaras. Aceştia au luat o icoană de la schit şi au pornit pe jos spre Selea. Scopul lor era să culeagă informaţii despre armatoli de la ciobanii din munţi, pe care credeau că-i vor convinge şi-i vor trage de limbă cu ajutorul icoanei de la schit despre care spuneau că e făcătoare de minuni. Cu puţin timp înainte fusese prins şi omorât când mergea la stână un băieţandru de doisprezece ani, fiul unui aromân din Xirulivad, Adamaca.
Un curier de la Veria, trimis de Toli Hagigogu, i-a înştiinţat pe armatoli despre intenţiile comitetului grecesc şi despre misiunea încredinţată preotului călugăr de la schitul Dovra.
Gheorghe Mucitani i-a dat lui Cola Nicea sarcina de a se ocupa de preotul călugăr şi de însoţitorul său, iar el cu ceata lui a pornit spre Xirulivad să se lupte cu ucigaşii copilului Adamaca. Aceştia erau nişte greci din oraşul Cojani şi, după comiterea crimei, au fugit, punându-se la adăpost în oraş.
Cola Nicea, împreună cu Muşa Darlaiani, Tolea Apala şi Iancu Pendifunda, au plecat din tabăra lor de la Căstrie şi în scurt timp au ajuns la Maruşa. Acolo s-au aşezat la pândă în pădure lângă drumul care leagă oraşul Veria de satele Cernova, Maruşa, Selea şi Selea de Sus. Atât în Selea cât şi în Selea de Sus erau unele familii grecomane pe sprijinul cărora se bizuiau antarţii şi comitetul revoluţionar grec. Acestea însă se temeau de răzbunarea armatolilor şi stăteau cuminţi, deşi armatolii n-au omorât niciodată vreun aromân grecoman pentru ideile lui rătăcite. Familiile grecomane îşi trimiteau vara copiii să înveţe greceşte la un învăţător vlah plătit de comitetul grecesc. Şcoala funcţiona numai vara în casa unui grecoman, pentru că, după Sfântul Dumitru, când părăseau satul, coborau la iernat pe moşiile unor bei turci unde nu existau şcoli greceşti. Astfel, copiii buchiseau Alfavita în timpul verii, iar iarna zburdau veseli pe lângă turmele de oi. Iarna era vacanţa lor lungă şi fericită. Uneori copiii grecomani, fudui şi arţăgoşi, se încăierau cu copiii aromânilor, bătându-şi joc de ei. Îşi strângeau pumnii şi apoi, cu un gest caracteristic, lovind ritmic pumnul stâng de cel drept, strigau proferând măscări şi înjurături: “Război, bre, aia a mă-tii balie!” Copiii aromâni atâta aşteptau. Se strângeau la repezeală, luau în fugă pietricele bune de azvârlit şi năvăleau peste neruşinaţii provocatori. O grindină de pietre răpăia ca o vijelie stârnită din senin. Războiul se termina aproape totdeauna cu julituri şi vânătăi pe mâini, pe picioare şi pe spate şi nu rareori cu capete sparte, cu lacrimi şi cu plânsete disperate. De fiecare dată obraznicii provocatori erau înfrânţi şi se refugiau în casele lor. Vai de cei care erau prinşi de urmăritori. Erau luaţi ostatici şi nu erau eliberaţi decât după ce erau pedepsiţi. În genunchi, ostaticul primea de la fiecare războinic un “zoc” în cap, adică o lovitură de piatră. Victima plângea, ţipa de durere şi se ruga să fie iertat, promiţând că se va cuminţi. Unii, mai miloşi, îl loveau mai uşor ca să nu curgă sânge. După aplicarea acestei pedepse, ostaticul era eliberat şi fugea ţipând ca din gură de şarpe cu capul plin de răni şi de cucuie şi cu părul zburlit, plin de praf şi năclăit de sânge. Acasă, mama lui îl primea văietându-se. După ce-l spăla şi-l bandaja cu cârpe curate, îi mai trăgea şi ea un perdaf.
- Taci din gură, afurisitule ! să nu te mai prind că iei parte la război cu pietrele şi că-ţi baţi joc de ceilalţi copii, căci şi ei sunt tot vlahi ca şi noi. Puteau să te lovească în ochi şi să rămâi chior sau orb.
Printre sughiţuri şi suspine, cu capul oblojit, ştergându-şi lacrimile cu mâna, copilul promitea:
- Îţi jur, mamă, că nu mai iau parte altădată.
Mai periculoase erau praştiile. Acestea erau învârtite în aer şi azvârleau piatra la o distanţă mult mai mare decât cu mâna. Ele scoteau un vâjâit înfricoşător. Nu aveau precizie, dar când nimereau în plin, sângerau şi oasele, încât la auzul vâjâitului lor, copiii fugeau îngroziţi.
Când prindeau la timp de veste, părinţii ambelor tabere interveneau energic, zbierând şi războiul era înăbuşit în faşă. De altfel, familiile din Selea, indiferent de tabăra în care se aflau, erau înrudite între ele, de aceea nu se duşmăneau de moarte.

Era pe la amiază când preotul Papastavris cu icoana în traista atârnată de umăr şi psaltul său improvizat, Zafaras, urcau încet coasta muntelui de la Ilie. Ajunseseră până la Maruşa, după ce străbătuseră de-a curmezişul pădurea de castani din Cernova. Erau obosiţi după vreo două ore de mers. Erau năduşiţi leoarcă şi gâfâiau. S-au oprit puţin să-şi tragă sufletul. Preotul Papastavris şi-a dat jos traista, şi-a scos potcapul negru, înalt şi cilindric şi şi-a şters fruntea şi faţa de sudoare. Anteriul atârna şi el parcă mai greu ca oricând. S-ar fi dezbrăcat şi ar fi umblat numai în cămaşă şi izmene, dar nu se cuvenea pentru o faţă cuvioasă ca a lui. De când urcau pe cărările muntelui, nu întâlniră nici un călător. Mai aveau puţin şi ajungeau pe podişul din Maruşa, de unde drumul, urmând firul unei văi între două coaste stâncoase cu fagi şi stejari bătrâni, era mai uşor. La capătul lui era Selea şi Maruşa Nouă lipită de Selea, faţă de care alcătuia un fel de mahala.
Preotul Papastavris cunoştea drumul, căci îl mai făcuse şi-n vremuri liniştite. Trăgându-şi răsuflarea, i-a spus însoţitorului său Zafaras, care urca pentru prima dată la munte pe cărărui întortocheate trecând peste văi şi pripoare:
- Am făcut de multe ori drumul ăsta când eram tânăr, dar acum am obosit. Afurisiţii ăştia de cuţovlahi mi-au dat mult de furcă. Dacă treceau cu toţii la noi, aşa cum au făcut bulgarii din Cernova, astăzi stăteam liniştit la schitul meu. Mi-au dat multă bătaie de cap, dar până la urmă am reuşit să atrag de partea noastră câteva familii. Sper că ciobanii la care ne ducem vor fi impresionaţi de icoana din traistă şi ne vor da multe informaţii preţioase despre armatolii ăştia barbari, care ne-au ucis atâţia căpitani faimoşi veniţi din “patrida” noastră scumpă să pregătească eliberarea Macedoniei de sub jugul turcului păgân.
- Sunt şi eu frânt de oboseală, părinte, a răspuns falsul psalt Zafaras. Dacă aş fi ştiut că drumul e aşa de lung şi de greu, îţi mărturisesc sincer că aş fi renunţat la lirele pe care mi le plăteşte comitetul.
- Mai avem puţin şi scăpăm de urcuşul ăsta prăpăstios, l-a încurajat Papastavris, aplecându-se să-şi ia traista cu icoana şi cu ceva merinde în ea.
Deodată patru capete bărboase cu puşti în mână au ţâşnit din hăţişurile pădurii şi i-au înconjurat. Cola Nicea l-a prins pe călugărul Papastavris de barbă, zgâlţâindu-l şi vorbindu-i în greceşte:
- Vasăzică, din ăştia îmi eşti, părinte! Umbli cu icoana în traistă ca să prosteşti lumea şi să-i ispiteşti pe ciobani ca să ne vândă. Eşti o iudă spurcată şi iată pedeapsa pe care o meriţi.
Tremurând din toate încheieturile, cu ochii holbaţi de groază, călugărul n-a mai putut îngăima nimic. Cola Nicea a tras paloşul şi i-a retezat capul. Aproape în aceeaşi clipă cădea şi capul lui Zafaras, retezat de paloşul lui Muşa Darlaiani. Pe pieptul călugărului Cola Nicea a lipit o hârtie scrisă în greceşte cu formula obişnuită, semnată de el şi de Muşa Darlaiani, după care mica ceată a luat drumul muntelui, urcând sprinten pe cărăruia care urma vadul aproape sec al văii de la Bugazi. După o jumătate de oră au traversat pădurea de castani a satului Doleani, au urcat pieptiş o coastă pietroasă cu hăţişuri de ceroaică şi au ajuns la şipotul lui Zarosi de lângă Mas, un tăpşan neted unde poposeau oile şi vitele. S-au spălat şi şi-au potolit setea, s-au odihnit câteva minute, apoi au ajuns mai sus, la Izvorul Rece, cu apă atât de rece că-ţi îngheţau şi dinţii în gură. Aici au făcut un popas mai lung. S-au întins la umbra unor arbori şi s-au odihnit mai bine de o oră. La apusul soarelui au ajuns la Căstrie. Mihali Handuri i-a întâmpinat întrebându-i:
- Aţi făcut ceva ?
- Am scurtat capetele a două iscoade: un călugăr Iuda şi un psalt fals. Băiatul lui Adamaca a fost răzbunat, a răspuns Cola Nicea.
În tabăra lor de la Căstrie, armatolii aşteptau întoarcerea lui Gheorghe Mucitani. Acesta a plecat cu o ceată de vreo zece armatoli spre satul Xirulivad.
Se apropia sărbătoarea Sfântul Ilie, cea mai mare sărbătoare a satului a cărui biserică purta hramul sfântului purtător de fulgere şi de ploaie. Biserica strălucea albă pe spinarea unei culmi pietroase, aride, plină de stânci şi bolovani printre care se târau greu arbuşti şi jnepeni jegoşi cu coaja arămie. Casele albe şi ele ca cele din Selea, acoperite cu plăci de ardezie, păreau de departe o turmă de oi păscând domol pe plai.
Ceata armatolilor a ajuns în pădurea Flambura şi a poposit la stâna celnicului Bucuvala. Câinii au dat alarma. Ciobanii au tresărit speriaţi, crezând că sunt antarţii greci, poate cei care l-au ucis pe fiul lui Adamaca. Haita de dulăi şi căţelandri s-a năpustit asupra lor cu lătrături înverşunate pe toate glasurile. Din pădure o voce a strigat puternic:
- Potoleşte câinii, bre, că suntem armatoli!
Bacii celnicului Bucuvala s-au liniştit, răstindu-se la câini să nu mai latre. I-au primit bucuroşi la stână şi i-au ospătat cu “căciumac” – o mămăligă vârtoasă, fiartă într-un căzănel rotund – cu lapte dulce, cu lapte bătut, cu caş şi cu alte brânzeturi.
După ce s-au odihnit, căpitanul Mucitani, dornic să afle mai multe amănunte despre autorii crimei şi despre atmosfera din sat, s-a adresat ciobanilor:
- Vă mulţumesc pentru ospeţia voastră, dar aş vrea să stau de vorbă cu un fruntaş al satului care să-mi dea unele lămuriri asupra celor întâmplate. Se poate repezi unul din voi în sat şi să-mi aducă pe cineva aici?
- Căpitane, nu e nevoie să meargă un cioban în sat, a intervenit Iorgula Cutova. Mă duc eu, căci familia mea locuieşte vara aici şi cunosc satul ca-n palmă. Ştiu eu pe cine trebuie să aduc ca să stai de vorbă şi să te lămurească deplin.
- Bine zici, Cutova, a aprobat căpitanul. Du-te imediat şi întoarce-te cu cine ştii tu.
Iorgula Cutova, sprinten ca un ied, a pornit la vale pe cărarea şerpuitoare de pe coasta muntelui, scurtând drumul pe alocurea şi într-un sfert de oră a ajuns într-o padină imensă, netedă ca oglinda, la capătul căreia spre Cojani, strălucea în lumina incandescentă a soarelui ochiul limpede al unui lac de munte. Era Bara din Xirulivad unde se adăpau turmele, cirezile şi hergheliile sătenilor. De acolo, în câteva minute de mers obişnuit, intra în sat. La capătul satului, în plină câmpie, sclipea mândru palatul celnicului Bucuvala împodobit cu două balcoane, unul îndreptat spre Veria, celălalt spre Cojani. În partea opusă satului, la intrarea drumului dinspre Veria, se afla, aşezată pe câmpie, casa celnicului Caprini, cu câţiva pruni şi corcoduşi în curte. În tot satul doar vreo trei-patru case aveau etaj şi balcon şi erau acoperite cu ţiglă roşie sau cu olane. Restul era fără etaj şi erau acoperite cu plăci sure de ardezie, care le dădeau un farmec arhaic.
Numele satului Xirulivad însemna Livada seacă. Fusese întemeiat de aromânii fugiţi din Avdela, sub conducerea celnicului Badralexi, pe la începutul secolului al XIX-lea. I s-a dat acest nume, pentru că era aşezat într-un loc sterp, fără nici un izvor. Un râu de munte din apropierea lui secase complet şi servea ca drum spre satul Doleani. De la curmătura dâmbului spintecat lângă casa lui Bucuvala, ca spinarea unui bivol prăbuşit cu coarnele în ţărână într-o uriaşă luptă mitologică, drumul se ramifica în două, unul de-a lungul vadului sec spre Doleani, celălalt urcând munţii spre satele Selea şi Selea de Sus. Numai Bara era singurul ochi de apă. Dar era mereu tulbure din cauza animalelor care se adăpau în ea. Din această cauză oamenii au săpat mai multe puţuri pe câmpie, dând de apă la mică adâncime.
Intrând în sat, Iorgula Cutova s-a dus drept la casa învăţătorului Sterie Duliu. Acesta locuia într-o casă aşezată pe coastă nu departe de biserică. Pe uliţe înguste şi întortocheate, printre bolovani unde se jucau unii copii care se uitau miraţi la el, a intrat în curtea casei învăţătorului, unde a dat peste două fetiţe care se jucau. Văzându-l cu barbă şi mustăţi, cu părul vâlvoi şi îmbrăcat fureşte, fetiţele au încremenit speriate.
Mângâind-o pe obraji pe cea mai mare, a întrebat-o blând;
- Tatăl tău e acasă?
- Da, a îngăimat fetiţa, venindu-şi în fire.
- Du-te şi spune-i că vrea să-i vorbească cineva.
Fetiţa a intrat în casă şi, adresându-se tatălui său, i-a spus:
- Tată, a venit un om cu barbă ca un fur şi vrea să-ţi vorbească. Este în curte cu Tasa.
Sterie Duli a ieşit repede urmat de fetiţă, în timp ce soţia lui, Tana, se uita la el nedumerită cu mâinile încremenite pe undrelele cu care împletea ciorapi. Şi-a reluat lucrul după câteva clipe, fiind sigură că vizita neaşteptată la acea oră de după-amiază nu e primejdioasă.
Ieşind în curte, învăţătorul l-a recunoscut imediat pe vizitator.
- Pofteşte în casă, dragă Iorgula. De ce stai în curte ? Te-a văzut cineva? a întrebat îngrijorat învăţătorul, privind în toate părţile. În toropeala după-amiezei însă toate casele erau scufundate în tăcere şi în somnolenţă.
- Nu te speria, că nu m-au văzut decât nişte copii care se jucau şi fetiţele tale, l-a liniştit Iorgula Cutova. Moşnegii trag un pui de somn la ora asta, iar babele lucrează de zor la vârtelniţă în umbra odăilor lor. Doar seara pe răcoare ies în curte şi sporovăiesc, culegând şi răspândind zvonuri.
- Aşa e cum spui, dar trebuia să intri imediat, căci e mai bine să nu te vadă nimeni, a spus prudentul învăţător. Ştii zicala bătrânească: “Paza bună trece primejdia rea.”
- Ai dreptate, a spus Cutova. Altă dată aşa voi face.
Auzind şoapte în tindă, soţia învăţătorului şi-a pus împletitura pe pervazul ferestrei şi s-a sculat să întâmpine musafirul. Învăţătorul a deschis uşa şi, intrând în cameră, i-a spus soţiei sale:
- Dragă Tana, este Iorgula Cutova pe care-l cunoşti. Arată fioros ca un fur de codru de când s-a făcut armatol. Pregăteşte-i o cafea până stăm noi de vorbă.
Tana s-a dus la bucătărie, a pregătit două cafele şi două dulceţuri şi cu tava în mâini a intrat în cameră şi a aşezat-o pe masă. Apoi s-a retras în cealaltă cameră. Fetiţele ei, Hrisa şi Tasa, au întrerupt brusc joaca şi au dat buzna peste ea, trăgând-o de poală şi rugând-o smiorcăindu-se:
- Mamă, dă-ne şi nouă o dulceaţă.
Reluându-şi împletitura, Tana s-a aşezat pe scaun, încercând să le alunge şi vorbindu-le îmbufnată:
- Voi toată ziua numai dulceaţă aţi mânca până o să vi se aplece. Jucaţi-vă în curte şi lăsaţi-mă să vă împletesc ciorapi, că-i rupeţi cum îi puneţi în picioare de atâta alergătură şi joacă cu pietrele voastre. N-aveţi deloc astâmpăr ca dracii care scormonesc iadul...
Fetiţele însă se ţineau scai de poala ei, smiorcăindu-se cu alintări în glasul lor subţire şi implorând-o necontenit:
- Hai, mamă, dă-ne şi nouă câte o dulceaţă şi apoi te vom lăsa în pace şi ne vom juca afară până deseară.
Neputând-o răbda inima, Tana le-a servit dulceaţa mult dorită. Fetiţele au mâncat-o lacome. Cea mai mică, Tasa, îşi lingea degetele întingite pe ambele farfurioare. Mama ei a plesnit-o la funduleţ, dojenind-o:
- Hai să te spăl pe mânuţe, nesătulo, că-şi năclăieşti fustiţa nou-nouţă şi mă scoţi din răbdări. Uf, Doamne ! Nu mai prididesc toată ziua să cos nasturii rupţi şi să spăl rufele voastre murdare.
Lingându-se mulţumite pe buze, fetiţele au ieşit vesele în curte, reluându-şi joaca. Liniştită, Tana s-a aşezat pe scaun şi şi-a văzut de împletitul ciorapilor. În odaia alăturată cei doi bărbaţi discutau în taină. Iorgula Cutova i-a povestit învăţătorului Duli că Gheorghe Mucitani, cu o ceată de armatoli, se află la stâna lui Bucuvala şi că doreşte să stea de vorbă cu el şi cu vreun alt fruntaş al satului.
- Mă gândesc să-l iau şi pe profesorul Tulliu Carafoli, a propus învăţătorul. Ce zici? E bine?
- Foarte bine, a aprobat Iorgula Cutova. Eu vă aştept în tufişuri mai sus de curmătura drumului spre Doleani.
Iorgula Cutova a plecat singur prin spatele bisericii Sfântul Ilie şi s-a afundat în tufişurile de dincolo de curmătură. Învăţătorul s-a îndreptat spre casa profesorului Tulliu Carafoli. Acesta s-a bucurat de vestea dată de învăţător. După puţin timp s-au întâlnit cu Iorgula Cutova şi toţi trei au ajuns la stâna lui Bucuvala. Gheorghe Mucitani îi cunoştea pe amândoi de la liceul din Bitolia.
Întinşi la umbră lângă stână, în pădurea Flamura, armatolii ascultau roată ştirile aduse de dascălul şi de profesorul din sat. Ei le-au spus că ucigaşii copilului Doni Adamaca erau câţiva terorişti din oraşul Cojani. În centrul acestui oraş a mai fost împuşcat în plină zi un negustor aromân din Avdela care venea din România cu un chirigiu. O bandă de vreo cincizeci de antarţi, sub conducerea unui ofiţer Amalis, poposise în satul Castania la colibele sărăcăceanilor, cu scopul de a da foc satului Xirulivad.
În drum spre colibele sărăcăceanilor, antarţii lui Amalias au capturat un cioban din Xirulivad şi l-au legat de un copac, iar ei s-au repezit la stână ca să-şi astâmpere setea şi foamea. În timp ce mâncau, vorbind cu sărăcăceanii, ciobanul prins de ei a reuşit să se dezlege, rupând funia şi fugind în pădure. Antarţii au tras după el mai multe gloanţe, dar nu l-au nimerit. Fugarul a ajuns în sat şi a anunţat lumea. Cu câteva zile mai înainte trecuse pe acolo, fără să se oprească, şi ceata lui Gheorghe Mucitani. Sărăcăceanii i-au zărit pe armatoli, dar, neavând chef de musafiri, s-au prefăcut că nu-i văd. Neavând chef de taifas, armatolii şi-au văzut şi ei de drumul lor.
Din vorbă în vorbă baciul sărăcăcean le-a spus antarţilor că trecuseră pe acolo şi armatolii vlahi.
- Cam câţi erau? a întrebat Amalias.
- Nu i-am putut număra, dar cred că erau vreo cincizeci, dacă nu mai mulţi, a răspuns baciul.
Sărăcăceanul a exagerat înadins numărul ca să-i sperie pe antarţi şi să-i detemine să părăsească grabnic stâna.
Frământat de gânduri şi descumpănit, Amalias şi-a spus: “Dacă a scăpat şi afurisitul de cioban vlah, înseamnă că putem fi încercuiţi şi nimiciţi de aceşti sălbatici cuţovlahi care ne-au omorât atâţia oameni de elită?...”
- Toată lumea în picioare şi direcţia Cojani! a strigat el.
La ordinul căpitanului, antarţii, care sperau să aibă parte de un popas odihnitor, s-au sculat înjurând supăraţi şi au părăsit în grabă stâna.
- Bine că am scăpat de lihniţii ăştia care vor să li se dea totul pe veresie! a răsuflat uşurat bătrânul baci sărăcăcean, în greceasca lui vulgară presărată cu multe cuvinte de obârşie valahă. Dacă le spuneam că sunt mai puţini, nu mai scăpam de ei zile întregi. S-ar fi ciocnit cu armatolii, că sunt fudui şi ţâfnoşi, şi ne-am fi ales şi noi cu cine ştie ce necazuri şi pagube grele.
- Le-ai făcut-o, baciule Calogheros! a izbucnit în râs un tânăr şugubăţ, care a observat nervozitatea şi frica şefului antarţilor. Când a auzit că armatolii vlahi sunt tot atât de mulţi ca şi ei, era să-l apuce cufureala şi şi-a luat repede tălpăşiţa. Aşa trebuie să facem de acum înainte cu vitejii noştri clefţi, dacă vrem să scăpăm uşor de ei, căci armatolii vlahi nu ne turbură cu nimic şi nu poposesc la stânile noastre, mâncând şi bând pe degeaba, ca antarţii care îşi închipuie că noi suntem obligaţi să-i hrănim, pentru că ei ne apără. De cine ne apără? Că vlahii n-au nimic de împărţit cu noi şi nu ne fac nici un rău. De hoţii turci ne apărăm noi singuri cu armele. Aşa că, să se ducă dracului şi să ne lase în pace!
Ciobanul fugit a dat alarma şi sătenii din Xirulivad şi-au luat măsuri de apărare. Căpitanul Amalias s-a refugiat la Cojani unde ceata lui, formată mai mult din adunături şi din câţiva musulmani mercenari, s-a risipit. Astfel, planul lui de jefuire şi incendiere a satului Xirulivad a eşuat.
Târziu noaptea, învăţătorul Dului şi profesorul Carafoli au părăsit tabăra armatolilor şi s-au întors la casele lor. La despărţire, căpitanul Mucitani le-a spus:
- Să ştiţi că suntem hotărâţi. Nu uităm şi nu iertăm nimic. Băiatul lui Adamaca şi negustorul aromân din Avdela împuşcat în Cojani vor fi răzbunaţi.
După câteva zile, căpitanul Mucitani şi-a luat ceata şi s-a aşezat la pândă pe şoseaua care leagă oraşul Veria de Cojani. Doi negustori greci din Veria au fost prinşi şi împuşcaţi. Vestea morţii lor a zguduit oraşul. Pupăză peste colac, un alt grec din Veria, Bunţolas, a fost împuşcat în timp ce lucra pe ogorul său din apropierea oraşului. Grecii erau îngroziţi. Nu mai îndrăzneau să iasă afară din oraş nici la munca câmpului, nici pe şosele cu chirigiii. Negustorii greci îşi păzeau pielea. Afacerile lor nu mai prosperau, dar suferea şi aprovizionarea oraşului cu mărfuri. Arma terorismului folosită împotriva vlahilor se întorcea acum împotriva lor. Erau disperaţi. În cafeneaua lui Ceani vlahii jubilau. “Trăiască vitejii noştri armatoli” strigau ei plini de entuziasm.
Sub presiunea mai multor negustori şi preoţi, comitetul revoluţionar grecesc s-a hotărât să-şi schimbe tactica, propunând ca atât antarţii, cât şi armatolii să nu omoare oameni nevinovaţi la drumul mare, ci să se lupte între ei.
Hotărârea a fost difuzată chiar de episcopul grec, într-o duminică, în predica rostită de pe amvonul catedralei Sfântul Antonie.
- Aţi văzut cum au început să scheaune ca nişte jigodii? a strigat vesel la o masă negustorul Tega Vurduni. Bravo armatolilor noştri! Cu asemenea flăcăi, în curând îi vom pune pe greci cu botul pe labe. Pentru marea bucurie de azi, fac cinste o cafea sau o ţipură tuturor celor din cafenea.
Tega Vurduni a bătut cu pumnul în masă şi a chemat chelnerul să-i comunice comanda.
Enache Papanace, care citea toate gazetele şi comenta ştirile şi zvonurile publice, având chef de glumă, a intervenit:
- Nu te grăbi, dragă Tega. Noi îţi mulţumim pentru dărnicia ta, dar să nu cumva să-ţi pară rău mai târziu că te-ai păcălit. Ştii, poate, zicala strămoşilor noştri latini: “Graeca fides, nula fides”, adică, cu alte cuvinte, “în greci nu te poţi încrede”. Vestea adusă de tine este îmbucurătoare. Nu zic că nu este adevărată. Dar ce garanţii oferă comitetul revoluţionar grec şi ce crezare se poate acorda hotărârii lui? După părerea mea, este un armistiţiu de scurtă durată, ca să-şi refacă forţele, după puternicele lovituri primite. Apoi vor recurge iar la metoda terorismului
S-a încins o discuţie aprinsă între Enache Papanace şi Tega Vurduni. Fiecare îşi susţinea cu îndârjire părerea. Când a sosit cafeaua şi ţipura, Tega Vurduni, ca să pună capăt discuţiei contradictorii, i-a propus lui Papanace un pariu:
- Dragă Papanace, dacă va fi aşa cum spui tu, atunci voi face eu cinste o cafea şi o ţipură la toată lumea din cafenea. Dacă va fi aşa cum spun eu, primeşti să plăteşti tu consumaţia?
- Primesc, a răspuns râzând Papanace.
- Atunci dă mâna-ncoace şi voi de la masă tăiaţi pariul, a încheiat Vurduni.
Toată lumea a râs înveselită. La ora prânzului cafeneaua se golea. Clienţii plecau la casele lor.
Tega Vurduni era un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt şi bine făcut. Avea ciudăţeniile lui. Era burlac şi locuia împreună cu mama lui şi cu o soră măritată într-o casă veche cu etaj, aşezată pe un mal râpos din partea stângă a râului Bistriţa, într-o mahala plină de turci, cu uliţe pietruite şi înguste. Îi plăcea să umble după moda turcească în nişte şalvari mai strâmţi pe care-i găsea mai comozi decât cioarecii de lână traşi pe picior cum purtau celnicii şi sătenii aromâni. Purta brâu, ilic şi surtuc aromânesc, dar nu-i plăceau nici cioarecii, nici pantalonii. Altminteri era un om cumsecade, bun patriot şi ajutător. Era cumpătat, harnic şi priceput negustor.
După pariul încheiat la cafenea cu Enache Papanace, a trimis în munţi o caravană încărcată cu tot felul de bunătăţi pentru armatoli: îmbrăcăminte, încălţăminte, 120 de perechi de opinci, fructe coloniale şi două butoaie cu vin. Nici el nu ştia exact câţi armatoli sunt. Bănuia însă că sunt peste o sută. De aceea a trimis un număr aşa de mare de opinci.
Caravana a ajuns cu bine şi a descărcat marfa la Căstrie unde cetele de armatoli s-au reunit după întoarcerea căpitanului Mucitani de la Xirulivad.
Armatolii s-au bucurat de darul trimis de generosul negustor din Veria. Au primit totul afară de vin pe care l-au dat chirigiilor să-l bea. Aşa a hotărât căpitanul Mucitani care spunea că putea fi otrăvit de negustorul grec sau turc de la care fusese cumpărat, mai ales că era vin de Negruşte.
Chirigiii s-au bucurat de acest dar neaşteptat, dar au întrebat nedumeriţi:
- De ce nu opriţi şi vinul? Tega Vurduni l-a trimis pentru voi. Ce va zice când îi vom spune că l-aţi refuzat şi ni l-aţi dat nouă să-l bem?
- Spuneţi-i că-i mulţumim pentru tot ce ne-a trimis, dar armatolii preferă apa de la izvor în locul vinului care se urcă la cap şi turbură minţile, a răspuns căpitanul Mucitani. Uitându-se la Miha Zugravu cu subînţeles, el a adăugat cât se poate de serios: Nene chirigiu, află de la mine că de două lucruri n-au nevoie armatolii: de vin şi de femei. Nu-i aşa, Miha?
Miha Zugravu, care jinduia după o ploscă de vin roşu şi dulce, nu şi-a putut stăpâni amărăciunea şi i-a răspuns, recunoscându-şi înfrângerea:
- Mi-ai făcut-o, căpitane! Dar n-ai să scapi uşor de înţepăturile mele. Puteai să râzi de mine, făcându-mi un pocinog usturător, dar nu să-i pedepseşti şi pe ceilalţi, lipsindu-i de o ploscă de vin bun.
Un hohot de râs s-a revărsat din pieptul armatolilor.
- Lasă, dragă Miha, vom bea altă dată, când îl vom prinde pe Agras, l-a consolat căpitanul Mucitani.
Chirigiii au adăpat catârii şi iapa călăuză, s-au odihnit câteva ore şi apoi s-au întors la Veria. Căpitanul Mucitani a citit apoi biletul scris de Tega Vurduni în care acesta le comunica armatolilor hotărârea comitetului revoluţionar grec de a nu se mai vărsa sânge nevinovat, ci de a se limita lupta numai între bandele înarmate.
Armatolii au primit vestea cu bucurie, dar cunoscând năravul grecilor, erau sceptici.
După ce le-a citit hârtia scrisă de Tega Vurduni, căpitanul Mucitani le-a spus armatolilor:
- Se pare că loviturile noastre i-au zdruncinat puternic şi acum cer lupta cavalerească. Foarte bine. Suntem de acord. Le vom arăta că noi ştim să respectăm legile cavalerismului. Numai să nu-i pună dracul să încerce să ne înşele până îşi refac forţele, căci atunci vor plăti foarte scump.