Vulturii Pindului

La nord de portul Salonic, pe valea Vardarului, este o regiune care se numea sub turci Meglenia. O regiune bogată în păduri, păşuni, vii, livezi şi pământ agricol fertil. Valea Vardarului era locuită într-o majoritate covârşitoare de slavi, dar ca o insulă într-un ocean, existau de-a lungul văii vreo douăsprezece sate curat româneşti, fără picior de grec în ele: Oşani, Liuminiţa, Berislav, Lundzini, Huma, Lunguţa, Ţăreanca, Nânta şi Fuşteni. Tot aici se afla şi satul Livezi, sat de aromâni din tribul grămostean din care făcea parte Mihali Handuri, cel dintâi armatol la începutul secolului al XX-lea.
Într-o zi a apărut în satul Oşani un negustor din Vlaho-Clisura, Iorgachi, care era exploatator de păduri. El şi-a instalat joagărele, la început, în satul bulgăresc Strumiţa. Acolo a intrat în legătură cu voievodul bulgar, polcovnicul Iancof, dar l-a pus dracul să-şi aplece urechea la propaganda grecească şi să trădeze cauza macedoneană. A trecut în Grecia de unde s-a întors cu o bandă de 70 de antarţi, cu misiunea de a-l prinde pe voievodul Apostol. Se adăpostea în satul Petrovo, în casa unui bulgar grecoman. În satul Petrovo, ca de altfel în toate satele bulgăreşti din jurul Salonicului până în nordul Vardarului, existau comitete revoluţionare cu cete organizate milităreşte, care luptau pentru independenţa sau pentru anexarea Macedoniei la Bulgaria. Ca şi grecii, bulgarii, abia scăpaţi de sub jugul otoman, după războiul din 1877-1878, datorită în mare parte şi a sângelui românesc vărsat la Plevna, Rahova şi Smârdan, nutreau visuri megalomane şi aspirau să ocupe întreaga Macedonie.
Comitetul revoluţionar din Petrovo, cunoscând ascunzătoarea trădătorului Iorgachi, l-a denunţat la şeful de post, comunicându-i acestuia că acolo se adăposteşte voievodul Apostol. Un detaşament turcesc a încercuit casa şi proaspătul palicar Iorgachi a fost luat ca din oală. Ceata lui s-a spulberat. Transportat la Salonic, căpitanul Iorgachi a fost judecat şi condamnat de formă la trei luni de închisoare. La proces s-a apărat făcând nişte dezvăluiri senzaţionale. El a declarat că este cetăţean loial statului turcesc şi că a lucrat la dispoziţia guvernatorului Galip paşa împotriva bandelor de armatoli vlahi şi de comitagii bulgari.
Politica duplicitară a autorităţilor turceşti era astfel demascată. Sentinţa ridicolă dată de tribunal era o dovadă elocventă. Dar nici aventurierul Iorgachi nu mai putea fi folosit în continuare pentru acţiuni teroriste. Comitetul revoluţionar grec din Salonic, patronat de mitropolit, urmărea să facă măcar un adept în această enclavă curat românească. Şi până la urmă a izbutit. L-a găsit în persoana unui băcan din satul Oşani, Ita Domuzi. Ajutat cu bani, acesta a început să prospere. Se deplasa des la Ghevgheli unde activa un comitet revoluţionar condus de un ofiţer grec camuflat sub haina unui negustor de făină, şi de Dimitrios Cacavis, proprietarul unui hotel pus la dispoziţia antarţilor camuflaţi. De aici porneau ordinele şi bandele de antarţi care acţionau sângeros împotriva satelor româneşti şi bulgăreşti din regiune. De la ameninţări înfricoşătoare, bandele de antarţi au trecut curând la fapte, omorând români şi bulgari prinşi pe drum sau la munca câmpului. Arătându-şi colţii, pe la anul 1903, terorismul grecesc a început să devină tot mai sângeros. Aceasta l-a determinat pe Traian Cucuda să se înroleze în cetele voievodului Apostol. Culmea tragediei a atins-o terorismul grecesc mai târziu, prin masacrarea unui grup de 15 elevi meglenoromâni în frunte cu învăţătorul şi învăţătoarea lor, Costa Cioti şi Tica Gapa, în timp ce făceau o excursie.
În Meglenia era o veche mănăstire cu hramul Sfântul Ilie, unde slujba se făcea în limba română. La intervenţia mitropolitului grec din Salonic, autorităţile turceşti au alungat pe călugării români din mănăstire şi i-au înlocuit cu călugări greci. În concepţia lor, turcii nu făceau diferenţieri de ordin etnic între creştinii ortodocşi. Pentru ei creştinii ortodocşi erau toţi o apă şi un pământ. Indiferent de naţionalitate, ei ţineau de autoritatea patriarhiei din Constantinopol (Rumpatriarchi), recunoscută de Sultan după cucerirea Bizanţului. Obţinerea exarhatului, adică a autocefaliei bisericii lor, de către bulgari şi pretenţia românilor de a li se recunoaşte şi lor acelaşi drept de autonomie religioasă îi deranjau pe turci. Nu înţelegeau că românii cereau acest drept nu ca măsură îndreptată împotriva statului turc, ci ca armă de luptă şi de apărare împotriva grecizării forţate preconizată de clerul grecesc şi de comitetele revoluţionare stipendiate şi conduse direct de la Atena.
După alungarea călugărilor români de la Mănăstirea Sfântul Ilie de lângă Oşani, a fost numit stareţ ofiţerul grec Paraschevopulos, schimbându-şi fustanela cu anteriul şi puşca cu crucea. Socotea că sub această formă va fi mai activ şi mai de folos sfintei cauze panelene.
Cuviosul stareţ se numea acum Ioachimos. Din slab ca un ţâr cum era când hălăduia prin văi şi prin pripoare la vânătoare de “eretici” şi “schizmatici”, cu barba răvăşită şi cu părul năclăit de sudoare şi de praf, se îngrăşase, făcând o burtă respectabilă, iar faţa i se rotunjise, devenind proaspătă sub o barbă neagră, bine îngrijită. Se împrietenise cu proaspătul adept Ita Domuzi care era căsătorit. Nevasta acestuia îl ajuta la prăvălie.
Cuviosul stareţ era bine primit şi tratat în casa băcanului. Îi plăcea grozav “plaţinta” făcută de Flora Domuzi, din care se înfrupta lingându-şi degetele unsuroase şi butucănoase şi savura vinul roşu provenit din viile megleniţilor. După ce tăifăsuia cu băcanul într-o cămăruţă de lângă prăvălie, sătul şi bine dispus, stareţul se întorcea agale la mănăstire.
E simplă şi liniştită, aparent, viaţa de mănăstire, cu atmosfera ei paşnică şi evlavioasă, cu mirosul de tămâie şi de ceară şi cu tipicul slujbelor religioase care înalţă sufletul la cer spre purităţi sublime, dar în dosul acestor aparenţe seducătoare se ascunde o încordare şi o luptă aspră, continuă, împotriva ispitelor şi păcatelor care sălăşluiesc în orice suflet omenesc. Lupta cu sine însuşi pe care o duce un călugăr pentru desăvârşirea sa spirituală este neînchipuit de grea şi de înverşunată. Şi din această luptă nu toţi ies învingători şi se sfinţesc cu adevărat.
Cuviosul Ioachimos era un om ca toţi oamenii de rând: îi plăcea traiul bun. Locul lui nu era la mănăstirea luată cu japca de la călugării megleno-români cu vocaţie monahală, alungaţi de turci şi înlocuiţi cu călugări greci improvizaţi. Din vizită în vizită, cuviosului stareţ i-a căzut cu tronc nevasta băcanului. Obrajii ei rumeni şi formele durdulii îi aţâţau simţurile şi îi turburau somnul. Se perpelea ca pe jar. În fiecare seară grăbea paşii spre băcănie.
Ita Domuzi ajunsese omul de legătură între comitetul grecesc din Ghevheli şi stareţul Ioachimos cu bandele de antarţi care operau în regiune sub oblăduirea autorităţilor turceşti. Ita Domuzi era mereu pe drumuri. În lipsa lui, stareţul se aşeza la masă în cămăruţa de lângă prăvălie şi se înfrupta din plăcintele pregătite de Florica.
Într-o seară, după ce a mâncat şi a băut bine, a prins curaj. La ochiadele dulci şi la aluzii mai mult sau mai puţin voalate, Florica apleca sfioasă ochii şi se retrăgea grăbită în prăvălie, prefăcându-se că nu pricepe încotro bate stareţul. De când lucra la prăvălie, Florica învăţase binişor greceşte, turceşte şi bulgăreşte. Luându-şi inima în dinţi, când Florica a venit să ridice farfuriile, stareţul i-a apucat mâna şi, cu vocea emoţionată, i-a mărturisit patima care-l mistuia. Florica, încremenită de ruşine, şi-a aplecat ochii şi, fără să-i răspundă, a ridicat totul de pe masă şi a intrat în prăvălie să servească clienţii. Era singura prăvălie în sat şi oşenii se aprovizionau de aici. Oraşul Ghevgheli era departe şi megleniţii nu se duceau acolo decât mai rar şi în anumite zile de târg. Pe de altă parte le era frică şi de terorismul dezlănţuit asupra lor de bandele de antarţi.
Stareţul aştepta înfrigurat în cămăruţă, în faţa paharului cu vin, dar Florica nu se arăta. Făcându-se târziu, s-a sculat de la masă, a golit paharul cu vin şi a plecat. Trecând prin faţa tejghelei unde Florica servea câţiva clienţi, Ioachimos s-a uitat la ea galeş, cu ochii aprinşi de dorinţe lumeşti şi a salutat-o rostind :
- Calinihta. (Nopate bună). De după tejghea, Florica l-a privit misterios, fără să-i răspundă.
În drum spre mănăstire, se gândea mereu la ea, spunându-şi: “E sfioasă băcăniţa ca o fată mare care nu cunoaşte tainele amorului. Faptul că nu mi-a răspuns nimic la gestul şi la propunerea mea înseamnă că e de acord. Aşa-s femeile, chiar şi cele mai simple. Nu se lasă cucerite de la prima declaraţie pătimaşă. Le place să se joace puţin de-a v-aţi ascunselea, înainte de a cădea la pat. Le cunosc eu bine. Câte grecoaice focoase nu mi-au trecut mie prin mâini la Atena?! Toate sunt capricioase şi fac tot felul de fiţe până le strângi în braţe puternic şi le săruţi pătimaş. Apoi îţi cuprind gâtul cu braţele lor moi, calde şi parfumate şi nu mai scapi de ele decât cu mare greutate. Ţărăncuţa asta roşcovană şi durdulie n-o fi ea mai capricioasă decât fostele mele ibovnice rafinate şi şcolite!” şi-a încheiat Ioachimos convorbirea cu sine însuşi, când a păşit pragul mănăstirii.
Când Ita Domuzi s-a întors acasă, Florica i-a destăinuit soţului propunerea pe care i-a făcut-o stareţul.
- Vasăzică, din ăştia îmi este cuviosul Ioachimos! a pufnit el fierbând de mânie. Mă trimite mereu cu tot felul de fleacuri la târg, ca el, în lipsa mea, să-mi necinstească familia. Lasă că am să-i arăt eu mascaralei de curvar ce pedeapsă merită pe lumea asta, înainte de a-l pedepsi Dumnezeu! Îmi pare rău că nu-l pot da pe mâna lui Traian Cucuda care a plecat să lupte în cetele bulgare ale voievodului Apostol, undeva mai departe.
- Parcă spuneai că eşti rudă cu el ?! a îngăimat Florica.
- Da, sunt înrudit cu el mai de departe. Dar nu-i nimic. Îi voi veni eu de hac acestui porc neruşinat. Tu, nevastă, să faci aşa cum te voi învăţa eu şi totul va ieşi bine. Grecii au nevoie de mine, căci propaganda lor printre români şi bulgari merge foarte greu. Nu vezi că în afară de noi, nu a mai câştigat pe nimeni în satele noastre? Oamenii nu renunţă uşor la limba şi credinţa lor, cu toată propaganda preoţilor şi călugărilor greci şi cu toate crimele bandelor de antarţi. Ei vor să rămână români şi pace!

A doua zi stareţul s-a ivit, ca de obicei, surâzător, în pragul băcăniei. Ita Domuzi l-a primit bine ca totdeauna. Fiind sigur că Florica nu i-a destăinuit soţului cele petrecute în ajun, stareţul era liniştit şi a stat la taifas până noaptea. Abia aştepta plecarea băcanului la Ghevgheli, ca el să rămână singur cu Florica.
Între timp, Ita Domuzi a făcut rost de stricnină printr-o rudă de-a lui care mergea la Salonic unde erau mai multe farmacii evreieşti şi una aromânească. I-a dat-o nevestei sale s-o pună în plăcinta din care se va înfrupta stareţul. Într-o zi el a plecat la Ghevgheli după cumpărături şi obişnuitele întâlniri cu membrii comitetului revoluţionar.
La lăsarea serii, Ioachimos a intrat în băcănie. S-a aşezat la masă plin de voie bună. Florica i-a adus plăcinta preferată. Aburii şi aroma ei îi excitau pofta de mâncare. A început să înfulece plăcinta aburindă, stropind-o vârtos cu vin roşu şi dulce.
- Închide şi tu dugheana mai repede astăseară şi vino lângă mine, puicuţo, să bei şi tu un pahar cu vin şi să ne giugiulim până târziu, a îndemnat-o el pe Florica.
- Nu pot, părinte, că strigă clienţii după mine, s-a scuzat ea. Pe unii trebuie să-i trec în “tifter”, că nu au bani să plătească pe loc şi iau marfa cu împrumut. Mănâncă sfinţia ta liniştit că am să vin şi eu mai târziu.
L-a privit o clipă pieziş şi a tras uşa după ea intrând în prăvălia cu miros amestecat de măsline la butoi, de ţâri şi de tot felul de coloniale, de la roşcove, rodii şi curmale până la portocale şi lămâi.
Ca niciodată, după un timp stareţul a simţit umblându-i ceva prin pântecul sătul. Ca un fel de arsură. A mai tras pe gât un pahar de vin, dar în zadar. Credea că l-a apucat pântecariţa. Ca să nu se facă de ruşine, s-a sculat de la masă şi, trecând repede prin prăvălie, a ieşit afară, îndreptându-se spre mănăstire. Parcă şerpi veninoşi îi umblau încolăciţi prin maţe, zvârcolindu-se şi muşcându-l fără milă. Cu ochii împăienjeniţi, s-a prăbuşit într-o poieniţă aproape de mănăstire. Târziu, la miezul nopţii, a fost descoperit de călugării alarmaţi, care ştiau unde poposea în sat cuviosul lor stareţ. L-au luat şi l-au înmormântat cu mare cinste şi evlavie în cimitirul mânăstirii alături de mormintele altor ieromonahi, adevăraţi călugări sfinţiţi printr-o viaţă aspră, prin post şi rugăciuni.
Gurile rele vorbeau că stareţul Ioachimos n-a murit de moarte naturală, căci pleznea de sănătate şi era zdravăn ca un urs. Aceeaşi bănuială o aveau şi membrii comitetului revoluţionar din Ghevgheli, dar Domuzi era singurul lor prozelit din Oşani şi nu voiau să-l piardă. El a fost arestat, dar după câteva zile a fost pus în libertate, dovedind cu martori că în ziua în care a murit stareţul, el lipsea din comună, fiind plecat la târg. Înşişi membrii comitetului revoluţionar din Ghevgheli, citaţi de el ca martori, au susţinut nevinovăţia lui. Bănuielile planau asupra soţiei băcanului, dar comitetul revoluţionar grec nu avea nevoie să scormonească rahatul şi să compromită şi figura cuviosului stareţ Ioachimosm cunoscut pentru viaţa lui uşuratică şi pentru năzdrăvăniile lui ca antart. De aceea, treaba a fost lăsată baltă. Pe mort să-l odihnească Dumnezeu în pace, iar hangiţa să dea naştere la o droaie de copii grecomani, că doar nu i-a căşunat din senin să-l otrăvească pe cuviosul stareţ.
Procesul s-a stins repede spre liniştea tuturor. Dar cum se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, asupra grecilor s-a abătut alta şi mai mare. La Salonic a fost împuşcat agentul Aschitis, tâlmaciul consulatului grecesc condus de Papadiamantopulos. Spion rafinat, Aschitis avea un rol important în reţeaua revoluţionară. Ca persoană diplomatică oficială, făcea legătura între consulat şi comitetele revoluţionare. El alcătuia liste cu numele fruntaşilor aromâni pârâţi ca duşmani ai imperiului otoman şi le depunea la autorităţile turceşti. Acestea luau măsuri severe împotriva celor trecuţi pe liste, deportându-i în diferite părţi ale imperiului: insula Rodos, Budrun Kale, Yemen şi Fezan în Libia. Sute de familii de aromâni sufereau de pe urma acestor arestări şi deportări puse la cale de agentul principal al propagandei greceşti, Aschitis.
Mai mulţi tineri megleno-români s-au hotărât să-l pedepsească pe Aschitis, împuşcându-l. S-au strâns într-o pădure în frunte cu profesorul Constantin Noe şi cu învăţătorii Costa Canacheu de la Livezi şi Stoe Pampori din Oşani. Au depus jurământul cu steagul românesc tricolor şi au tras la sorţi. Sorţii au căzut asupra lui Costa Canacheu din Livezi, poreclit Ţirţiricu.
- Bun! a exclamat Canacheu. Am jurat şi sunt gata să-mi îndeplinesc misiunea. Dar eu nu cunosc Salonicul.
- Nici noi nu-l cunoaştem, dar te vom însoţi până acolo eu şi Stoe Pampori, a răspuns profesorul Noe.
După câteva zile toţi trei poposeau la restaurantul lui Ghoerghe Iorganda. La masă au făcut cunoştinţă cu un tânăr negustor din Samarina, Hrista Caramihali. Acesta făcea negoţ cu lână şi cunoştea bine oraşul. Îl cunoştea de asemenea pe consulul Papadiamnatopulos şi pe tâlmaciul său Aschitis. Prietenos şi bun patriot, aflând despre ce este vorba, Hrista Caramihali n-a şovăit. La masă le-a spus noilor săi prieteni:
- Fraţilor, nu duceţi nici o grijă. Îl duc eu pe Canacheu la consulatul grec şi i-l arăt şi pe agentul Aschitis, vipera asta care ne face atâta rău. Vă pun însă o singură condiţie: să nu mă denunţaţi la anchetă, dacă veţi fi arestaţi. Am şi eu grijile mele şi nu vreau ca mama să mă jelească şi să sufere de pe urma mea.
- Jurăm că, orice s-ar întâmpla cu noi, nu te vom spune ! l-au asigurat toţi trei într-un singur glas.
- Bun ! Astăseară sunteţi oaspeţii mei şi fac eu cinste, a exclamat el vesel.
A doua zi, Costa Canacheu se plimba prin faţa consulatului grecesc. Convenise cu Hrista Caramihali, care se plimba pe trotuarul opus, să i-l arate pe Aschitis printr-un anumit semn. Când Aschitis părăsea clădirea consulatului, Costa Canacheu s-a îndreptat spre el şi i-a descărcat pistolul în piept. Aschitis s-a prăbuşit în sânge. Caramihali s-a făcut nevăzut, îndreptându-se spre restaurantul lui Iorganda, unde aşteptat cu îmfrigurare cei doi complici: profesorul Constantin Noe şi învăţătorul Stoe Pampori. Atentatorul a fost arestat pe loc de jandarmul turc şi dus la poliţie. Complicii au dispărut din oraş, retrăgându-se la casele lor. Dovedindu-se până la urmă că au fost complici, ei au fost arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Singurul care a scăpat nearestat a fost negustorul sărmăneat Hrista Caramihali. Cei trei aromâni condamnaţi au fost închişi în faimoasa închisoare din Salonic, Yadi-Kule, aşezată pe un deal arid deasupra golfului albastru-verzui. După un timp au fost transportaţi şi depuşi într-o închisoare şi mai aspră aşezată într-un pustiu nisipos, departe la Fezan în Libia.
Vestea morţii călăului Aschitis a stârnit mare vâlvă în Macedonia. Comitetul grecesc din Ghevgheli era copleşit de jale. Pierduse pe cel mai important agent din reţeaua revoluţionară. Era a doua mare pierdere suferită după moartea stareţului Ioachimos de la mănăstirea Sfântul Ilie din Oşani, răpită prin intrigi de la călugării megleno-români. Populaţia română din Meglenia răsufla fericită că a scăpat de doi călăi blestemaţi. Peste un an, doi, revoluţia Junilor Turci avea să aducă şi eliberarea celor trei intelectuali aromâni din închisoarea de la Fezan precum şi a sutelor de deportaţi în toate ţinuturile asiatice şi africane ale imperiului otoman. Mulţi dintre ei însă nu s-au mai întors pe plaiurile verzi ale Macedoniei. Şi-au lăsat oasele prin deşerturile nisipoase ale Arabiei, neputând suporta clima caniculară şi asprimea regimului de temniţă.