Vulturii Pindului

A mai trecut un an plin de întâmplări tragice. Teroarea dezlănţuită de antarţii greci creştea. Colaborarea lor cu autorităţile turceşti era evidentă. Mulţi aromâni din sate şi din oraşe şi-au pierdut viaţa pentru credinţa şi conştiinţa lor naţională la care nu voiau să renunţe. Armatolii aveau acum un nou căpitan: cruşoveanul Gheorghe Mucitani zis Casapu. Ei apărau satele aromâne înşirate pe munţi de la Xirulivad până la Paticina. Ca şi Mihali Handuri, noul căpitan a ajuns şi el repede legendar. Era cântat în balade şi marşuri pentru isprăvile sale eroice. Deşi faima lui creştea, totuşi în sinea lui era nemulţumit. Voia să le aplice grecilor o pedeapsă îngrozitoare, care să-i paralizeze total şi să-i oprească definitiv de la vărări de sânge.
Într-o zi, Cola Nicea i-a povestit câteva amintiri din copilăria sa petrecută la Veria. Mucitani a aflat de la acesta amănunte despre aşezarea oraşului, cum este organizat şi împărţit în mahalale separate între ele după grupurile etnice care le alcătuiesc. Mahalalele erau închise noaptea ca nişte fortăreţe izolate. Fiecare grup etnic îşi avea mahalaua lui proprie. Rar se vedeau case răzleţe care puteau fi atacate şi prădate uşor de răufăcători, în bezna uliţelor înguste şi întortocheate. Grecii, fiind puţini, aveau o singură mahala întinsă între biserica Sfântul Antonie şi un braţ al râului Bistriţa căruia ei, în îngâmfarea lor caracteristică, îi spuneau Aliacmon, după un nume antic cu rezonanţe ciudate, arhaice, negreceşti. De cinci sute de ani turcii îi spuneau Caraasmac, iar Aromânii şi slavii Bistriţa. Cum vechii macedoneni nu erau greci, ci traci, numele râului aminteşte mai degrabă de o obârşie tracă. Stăpânirile durează mai mult sau mai puţin, dar se schimbă. Locurile însă, munţii, văile şi apele rămân neschimbate şi poartă numele primului stăpânitor sau mai multe nume date de cuceritorii succesivi.
Veria era aşezată pe malurile râului Bistriţa. Aromânii, fiind cei mai numeroşi, aveau mai multe mahalale, care toate purtau acelaşi nume: mahalaua vlahă, deosebindu-se doar prin locul unde se aflau. Evreii şi ţiganii aveau şi ei mahalaua lor. Cea a evreilor se afla chiar în centru, de-a lungul şoselei care traversa oraşul. Ei erau comercianţi şi zarafi şi aveau câţiva medici renumiţi şi farmacişti.
În urma celor povestite de Cola Nicea, lui Gheorghe Mucitani i-a venit ideea să dea foc într-o noapte mahalalei greceşti.
- Ce zici Nicea, - l-a întrebat el - n-ar fi bine să dăm foc într-o noapte mahalalei greceşti din oraş unde locuieşte episcopul şi comitetul revoluţionar?
Cola Nicea a rămas câteva clipe gânditor. Mucitani a continuat convins de justeţea şi eficacitatea gestului său:
- Cred că numai aşa se vor astâmpăra grecii şi vor renunţa la arderea satelor noastre.
Cola Nicea i-a răspuns entuziasmat:
- Să ştii, căpitane, că ai dreptate. E o idee minunată şi se poate pune în aplicare foarte uşor. Săpăm un mic tunel din mahalaua noastră până în curtea bisericii Sfântul Antonie care noaptea e pustie. Apoi dăm foc întregii mahalale, să ardă ca şobolanii – fir-ar mama lor de tâlhari! – a scrâşnit furios Nicea.
Gheorghe Mucitani era încântat. Completându-i ideea, Cola Nicea a adăugat:
- Să-ţi mai spun ceva, căpitane. Oraşul Veria primeşte apă de izvor din munţii de lângă Cojani, printr-o conductă veche despre care se spune că datează de pe vremea romanilor. De la această conductă, apa se distribuie în tot oraşul, printr-o reţea de canalizare. Din loc în loc sunt şipote, cişmele şi havuzuri în care apa curge într-una. În centrul oraşului, sub nişte platani uriaşi, este un havuz rotund căruia turcii îi spun Şindrivan, iar aromânii Şutruvani. Grecii îi spun Sindrivan, căci ei cu limba lor subţire sâsâie ca vipera dezlănţuită. Le-am putea tăia deci de la conductă şi apa de băut distribuită de reţeaua de canalizare. Avem oameni care pot face treaba asta repede, căci conducta veche se termină sub coasta unui deal înainte de a pătrunde în oraş.
Planul schiţat părea simplu şi uşor de realizat. Într-o seară la Căstrie, Mucitani le-a destăinuit armatolilor planul său:
- Ca să-i înfrângem definitiv pe greci, iată ce plan am conceput împreună cu Cola Nicea: să dăm foc la mahalaua grecească din Veria şi să-i tăiem şi aprovizionarea cu apă de la conducta principală. Ce părere aveţi?
Toţi armatolii au fost de acord. Erau chiar entuziasmaţi. Unii se mirau înciudaţi, că nu le-a venit această idee mai de mult.
- Aşa cum grecii vor să ardă satele noastre, tot aşa merită să le facem şi noi, au izbucnit toţi într-un glas.
Numai Mihali Handuri tăcea. Gheorghe Mucitani l-a întrebat:
- Tu, Handuri, ce părere ai? Văd că nu eşti entuziasmat de ideea mea şi a prietenului tău Nicea.
- Dragă Mucitani, teoretic planul vostru este excelent şi practic se poate realiza uşor şi fără pierderi din partea noastră. Dar gândeşte-te la urmări. Un proverb înţelept spune: “să nu te joci cu focul, că te poţi frige.” V-aţi gândit că, dând foc la mahalaua grecească, flăcările, odată dezlănţuite, pot înghiţi tot oraşul? Şi n-o să ardă numai grecii, care nu sunt toţi vinovaţi, căci sunt printre ei şi oameni cumsecade, cu judecată sănătoasă, ci şi ai noştri din mahalaua vecină. Asta este părerea mea personală. Dar oricum ar fi, răspunderea este prea mare şi hotărârea n-o putem lua noi care suntem nişte simpli executanţi, ci conducătorii comunităţilor noastre, mai ales a celei din Veria. Dacă ei vor lua această hotărâre, atunci vom trece la acţiune şi o vom duce la îndeplinire.
Vorbele lui Handuri, bine cumpănite şi rostite calm, au căzut ca o burniţă de toamnă peste vâlvătaia sufletească a armatolilor.
A doua zi un curier a plecat de la Căstrie cu o scrisoare de-a lui Gheorghe Mucitani către Culicea Caranica, şeful comunităţii şi primarul satului Doleani. Un alt curier pleca la Veria cu o scrisoare similară adresată lui Toli Hagigogu. La scurt timp au fost înştiinţaţi şi şefii comunităţilor din Selea şi Xirulivad, Petre Badralexi şi Tuşa Bucuvala. Armatolii aşteptau cu îmfrigurare răspunsul.
Primarul Culicea Caranica a citit scrisoarea şi, punând-o în buzunar, s-a adresat fiului său cu un aer grav, îngrijorat:
- Tuli, trimite pe cineva la preotul Papatănase şi la învăţătorii Caragea, Dalametra şi Chiriazi să le spună că deseară sunt convocaţi la o şedinţă la noi acasă. Să nu lipsească nimeni.
- S-a întâmplat iarăşi ceva? a îngăimat Tuli de după tejghea, privindu-şi îngrijorat tatăl.
- Nu s-a întâmplat nimic. Nu te frământa. Am primit o scrisoare de la armatoli şi trebuie s-o aduc la cunoştinţa comitetului conducător. Vei afla deseară pe larg totul. Am uitat să-ţi spun: trimite şi la Tanaşoca să vină şi el la consfătuire, dacă soseşte până atunci de la oraş.
- Bine, tată, am să trimit imediat un băiat să-i anunţe, a răspuns Tuli serios, deşi îi venea să zburde de bucurie.
Tuli Caranica o iubea pe Tana Tanaşoca, una din fetele negustorului Tănase Tanaşoca. Nu o vedea decât rareori când mergea la biserică, trecând prin faţa casei lor împreună cu părinţii, cu fraţii şi cu sora ei. Tuli îşi făcea de lucru în faţa prăvăliei la ora când familia Tanaşoca urca drumul spre biserică. Se priveau amândoi câteva clipe, apoi Tana apleca ochii sau îi întorcea în altă parte ca să nu fie observată cumva de părinţi... Ca toate fetele, tainele inimii nu le dezvăluia decât mamei şi surorii sale. Bărbaţii, părinţi sau fraţi, nu le aflau decât târziu, când se apropia sorocul măritişului.
Sâmbăta era ziua când negustorii şi meseriaşii care lucrau la oraş obişnuiau să se întoarcă în sat pentru a petrece duminica în mijlocul familiei. Plecau în grup de la oraş după amiază şi ajungeau în sat călare după trei-patru ore de mers. Când se iveau în şir din Bată, copiii unora dintre ei alergau în întâmpinarea lor, dornici să se înfrupte mai repede din bunătăţile aduse de părinţii lor: bomboane, roşcove, smochine, portocale şi alte dulciuri jinduite de ei. De la intrarea în pădurea din Bată, unii călători, ca să scurteze drumul, o luau la stânga şi urcând pieptiş coasta pe un drumeag şerpuit, ajungeau pe un tăpşan neted ca-n palmă şi de acolo, pe lângă şipotul lui Carataş, soseau mai repede acasă. De aceea, unii copii de la poalele muntelui, ieşeau pe Dumbă, un dâmb de la marginea satului, de unde aveau o largă perspectivă asupra ambelor drumuri de intrare în sat. Când apăreau cei aşteptaţi, copiii se repezeau veseli, întrebându-i nerăbdători:
- Ce mi-ai adus, tăticule?
Tăticul se apleca, îl lua în braţe şi-l punea pe samar în faţa lui, potolindu-i nerăbdarea până acasă cu vreo bomboană, roşcovă sau mandarină.
Ajunsese de pomină o fetiţă de vreo cinci anişori a lui Caramiha. Fiind aproape, a dat fuga pe Dumbă să-şi aştepte tatăl. Se lăsase seara. Preotul Papatănase venea de la oraş călare pe măgăriţa lui, legănându-se pe drumeagul de la poalele Dumbei. Fetiţa, Tincuţa Caramiha, văzând că tăticul ei lipseşte, a coborât în fugă coasta şi s-a apropiat de preot strigând:
- Popă, nu ştii dacă vine şi tata?
Preotul a privit-o acru, întrebând-o supărat:
- A cui fetiţă eşti?
- A lui Mita Caramiha, a răspuns fetiţa, nerăbdătoare să afle de ce întârzie să sosească tatăl ei. În căpşorul ei de copil, ea nu se gândea la primejdia antarţilor greci, ci la bunătăţile din care voia să se înfrupte înaintea fraţilor şi surorilor ei mai mari şi mai mici.
- Cine te-a învăţat să-mi spui aşa, a întrebat-o preotul, îndulcindu-şi puţin glasul.
- Nimeni. Nu-ţi spune lumea preot? a întrebat ea mirată.
- Da, sunt preot, dar când vorbeşti cu mine să-mi spui “părinte”, i-a zâmbit preotul Papatănase, continuându-şi drumul care urca coasta pe lângă casa lui Caramiha. Întorcându-şi capul, a adăugat spre bucuria fetiţei care rămăsese pe loc nedumerită: vine şi tatăl tău, dar nu-l aştepta aici, că vine pe drumul mare din Bată.
Fetiţa a rămas nedumerită la marginea drumului, privindu-l îmbufnată. Tocmai atunci intra în sat din Bată un grup de călători călare. Fetiţa a zorit paşii spre casă ca să fie alături de fraţii şi surorile ei la sosirea tatălui lor. De data asta nu i-a reuşit planul încropit în căpşorul ei de copil. Când a ajuns acasă şi a povestit păţania cu “urâciosul popă”, toată lumea a izbucnit într-un hohot de râs. A râs şi tatăl ei când a ajuns acasă călare pe un cal roşu încărcat cu traiste şi desagi doldora de bunătăţi.
Mama ei, o femeie evlavioasă, a dojenit-o cu blândeţe:
- Să nu-i mai spus altădată aşa, că ne faci de ruşine.
- Dar cum să-i spun dacă e preot?
- Să-i spui “părinte”, căci aşa se spune când vorbeşti cu un preot.
Ea ştia că “părinte” este numai tatăl ei, iar preotul este popă ... şi pace!
De câte ori aveau chef de glumă sau se ciondăneau, fraţii şi surorile chicoteau, strigând “popă” !
Fetiţa alerga după ei, mânioasă, cu pumnul ridicat să-i lovească.
Drumurile din Bată şi de la şipotul lui Carataş se uneau în piaţa satului în faţa dughenei lui Culicea Caranica şi a cafenelei lui Cionga.
În ziua aceea, Tuli Caranica s-a dus personal la casele tuturor celor convocaţi. A terminat repede şi a lăsat la urmă casa lui Tanaşoca, deşi era cea mai apropiată. Nu dorea altceva decât s-o vadă pe Tana Tanaşoca, draga inimii lui. Atât îi era de ajuns. O privire dulce şi sfioasă şi o vorbă-două din partea ei i-ar fi umplut sufletul de o imensă fericire.
După ce a servit câţiva clienţi, Tuli a închis prăvălia şi a pornit la vale spre casa lui Tanaşoca. Tana se întorcea de la şipotul de lângă casa lui Darda cu două “ghiumi” pline cu apă. S-au zărit de departe şi şi-au potrivit pasul amândoi ca să se întâlnească - chipurile – ca din întâmplare. S-au întâlnit la intrarea în curte.
- Bună seara, a salutat Tuli cu inima bătându-i puternic în piept. Mi-ai ieşit în cale cu plin, ceea ce înseamnă că îmi va merge bine.
- Bună seara, a răspuns ea, roşie toată ca un mac, pregătindu-se să deschidă poarta de intrare în curte.
- Spune-i tatălui tău, când vine acasă, că este convocat astăseară la noi acasă la o consfătuire a consiliului comunal.
- Am să-i spun, dacă vine. Dar după câte ştiu de la mama, nu cred că vine azi de la Veria..., a îngăimat Tana fericită, dar şi îngrijorată totodată de a nu fi zărită cu alesul inimii sale în poarta curţii lor.
Tuli a pus mâna pe clanţă, deschizându-i poarta şi, înainte ca Tana să intre în curte, i-a spus cu vocea sugrumată de emoţie:
- Noapte bună, Tana, şi să ştii că mi-eşti tare dragă.
- Şi tu-mi eşti drag mie, i-a mărturisit ea îmbujorată la faţă.
Apoi Tuli s-a întors la prăvălie, plutind în al nouălea cer. A avut norocul să stea puţin de vorbă cu aleasa inimii lui fără să fie văzut de nimeni.
Afară de negustorul Tănase Tanaşoca, toţi ceilalţi au fost prezenţi la şedinţă. Primarul Culicea Caranica i-a invitat sus în salonul de primire. Fata lui, Hrisa, o codană de vreo doisprezece ani, cu ochii negri, vioi şi faţa albă ca laptele, era o frumuseţe. Era promisă deja feciorului mai mic al lui Buşa Demu, un tânăr blond, cu ochii căprui, înalt şi zvelt, cel mai cuminte şi mai frumos flăcău din sat. Tinerii se plăceau încă de pe băncile şcolii. Părinţii lor erau prieteni buni şi s-au hotărât să se încuscrească. Şi cuvântul dat era lege sfântă.
Primarul a dat citire scrisorii trimise de căpitanul armatol Gheorghe Mucitani, apoi i-a întrebat:
- Ce părere aveţi? Cel care mi-a adus-o mi-a spus că o scrisoare asemănătoare a fost trimisă lui Toli Hagigogu la Veria, alta la Selea celnicului Bradalexi şi alta la Xirulivad celnicului Bucuvala.
Cei trei învăţători au fost de acord cu planul conceput şi propus de căpitanul Mucitani.
- Bravo acestui cruşovean viteaz pe care-l cunosc de la liceul din Bitolia. De asemenea oameni ca el aven nevoie în aceste vremuri grele. Numai pârjolind cuibul de vipere de la Veria, îi vom lecui pe greci de terorismul lor împotriva noastră. Numai aşa ne vom păstra fiinţa naţională. Altfel, vom pieri şi ne vor blestema urmaşii – cei care vor supravieţui - şi ne vor dojeni dincolo strămoşii ca pe nişte oameni de nimic care-şi merită soarta, a încheiat patetic învăţătorul Iancu Dalametra.
Buşa Demu i-a strâns mâna învăţătorului, felicitându-l:
- Aşa este, Iancule, trebuie să-i lovim la cap ca să le piară piuitul. Altfel, nu se vor astâmpăra şi va mai curge sânge nevinovat şi dintr-o parte şi din alta.
Dalametra a încins de la început atmosfera şi planul armatolilor avea toate şansele să fie adoptat uşor şi în unanimitate.
Atunci, sprijinit în bastonul său de care nu se despărţea decât la culcare, preotul Papatănase, cu barba căruntă, rară şi cu vocea subţire, rotindu-şi ochii înfundaţi în orbite asupra tuturor, a luat cuvântul grăind domol:
- Iancule, Iancule! iei foc repede şi dai foc şi altora care, fără să-şi dea seama, îl răspândesc cât mai mult, în loc să se străduiască a-l mărgini şi a-l stinge. E adevărat că antarţii sunt răi şi au vărsat mult sânge nevinovat, mai ales de-al nostru, căci bulgarii au şi ei vise mari ca şi grecii şi nu cred că se vor purta mai bine cu noi când vor ajunge stăpânii Macedoniei. Îi cunosc bine să ştiu ce clocesc, că doar sunt meglenit. Dar să nu uităm că şi armatolii noştri au răspuns cu vârf şi-ndesat...
- Da, dar n-au lovit la cap ca să-l paralizeze pe duşman, a replicat Dalametra. De aceea, vărsările de sânge vor continua chiar dacă antarţii au primit ordin, cum se spune, să nu se mai atingă de oameni nevinovaţi, ci să se bată numai cu armatolii noştri şi cu cetnicii bulgari. Eu nu cred în asemenea gogoşi, părinte! Tu, dacă vrei, eşti liber să crezi!
- Eu vă întreb, a continuat preotul, ce rezultat am obţinut cu răzbunările noastre? Nu zic că trebuie să stăm cu braţele încrucişate şi să nu ne apărăm. Ca creştini ce suntem avem dreptul şi datoria să ne apărăm viaţa atunci când suntem atacaţi de răufăcători, dar este un mare păcat să atacăm şi să luăm viaţa altor semeni de-ai noştri nevinovaţi. Iancu Dalametra crede - şi poate şi unii dintre voi cred – că dacă ardem mahalaua grecească din Veria, va fi linişte şi pace. Eu cred că se înşeală. Grecii ne vor acuza de crime monstruoase, de cruzime sălbatică şi nu ne vor ierta, ci se vor răzbuna şi mai cumplit când vor putea. Şi astfel vărsările de sânge se vor ţine lanţ. Deocamdată s-a obţinut un armistiţiu propus de ei şi e bine ca noi să-l respectăm, a încheiat preotul Papatănase.
Răsucindu-şi mustaţa groasă, celnicul Dzima, sprijinit şi el în cârlibana lui ciobănească, a grăit, după ce şi-a dres glasul tuşind scurt:
- Eu nu am carte multă, dar am şcoala vieţii şi vă vorbesc din ce m-a învăţat ea. Am ascultat şi ce-a spus inimosul nostru învăţător şi ce-a spus înţeleptul şi bunul nostru preot. Eu sunt de părere să aşteptăm mai întâi ce hotărâre va lua Toli Hagigogu, şeful comunităţii din Veria, bătrânul celnic Badralexi din Selea şi celnicii Bucuvala, Caprini, Ceara şi Carafoli din Xirulivad. Dacă şi ei vor fi de aceeaşi părere cu preotul Papatănase, atunci – deşi am un fecior tăiat de antarţi – găsesc că propunerea preotului este cea mai bună.
Toţi au fost de acord cu propunerea celnicului Dzima. La despărţire, preotul Papatănase le-a spus că vrea să stea de vorbă cu armatolii şi să le aducă el la cunoştinţă hotărârea comitetului conducător din satul Doleani.
Luni dimineaţa preotul Papatănase urca călare pe măgăriţa lui neagră pe vechiul drum roman care ducea la Căstrie, urmat de Cola Dzima, fiul cel mare al celnicului. După o oră de mers au ajuns la ruinele vechiului castru roman unde se afla una din stânile celnicului. Haita de câini a dat alarma, hămăind şi alergând spre noii veniţi.
- Potoleşte-i, Cola, să nu-mi rupă anteriul! a strigat preotul speriat.
- N-ai grijă, părinte, că doar mă cunosc câinii, l-a asigurat Cola Dzima. Apoi a strigat la haita care se apropia lătrând: na Ursa, na Murga, na Giaveli! Ia fiţi cuminţi şi nu mai lătraţi, s-a răstit el.
Câinii s-au potolit, lăsându-se mângâiaţi pe cap, gudurându-se pe lângă el, lingându-i mâinile şi dând din coada lăţoasă. Când au ajuns la stână, preotul a descălecat de pe măgăriţă, fiind de acum în deplină siguranţă. Goga Dzima, fratele lui Cola, a dat jos samarul de pe măgăriţă şi aceasta s-a repezit la o tufă de ciulini din apropiere din care a început să rupă cu poftă mugurii proaspeţi, alungând cu buzele groase unii bondari şi viespi care bâzâiau dornici să sugă nectarul florilor înrourate.
Goga Dzima le-a servit preotului şi fratelui său câte o cană de lapte bătut. Era proaspăt şi rece. Ciobanii ţineau mereu un butoiaş cu lapte bătut în jgheabul unui izvor rece. Apoi le-a dat câte o bucată de caş dulce, abia scos din strecurătoarea de pânză îngălbenită de grăsime, care atârna într-o furcă în faţa cortului. Zerul se scurgea într-o copaie de lemn din care beau câţiva căţeluşi dolofani. Cei mari, sătui, se culcau cu botul pe labe la umbra cortului sau a unor tufişuri şi numai când adulmecau mirosul vreunui străin sau al vreunei jivine, tresăreau ciulind atenţi urechile, apoi năvăleau hămăind în partea de unde venea primejdia, însoţiţi şi de lătratul subţire al căţeluşilor.
Era înainte de amiază şi adia o boare lină, răcoroasă. Odihnit, preotul Papatănase, după ce a golit şi a doua cană cu lapte bătut, şi-a şters gura cu palma şi a exclamat:
- A fost cea mai gustoasă masă! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să vă apere de primejdii! După câte văd, trăiţi minunat aici. Aveţi aer curat, apă rece, lapte şi brânzeturi din belşug şi, din când în când, mai puneţi şi câte o “stearpă” la frigare sau vreun noaten rătăcit de la fraţii Sărăcăceani grecizaţi...
Toţi au izbucnit într-un hohot de râs. Goga Dzima, cu obrajii roşii, plesnind de sănătate şi de putere, i-a răspuns:
- Părinte, ne-ai zis-o pe şleau! Dar trebuie să ştii că nici ei nu sunt uşă de biserică. Lui Zeana Caravasile din Xirulivad, fratele vărului nostru din Doleai i-au furat în primăvara asta când urca la munte vreo două sute de capre. S-au apropiat într-o zi neguroasă şi i le-au furat, despărţindu-le de restul turmei şi mânându-le în munţii lor spre Blaţa... Şi duse au rămas. Le schimbă semnele crestate la ureche, şi chiar dacă-i prinzi, nu-i mai poţi da în judecată.
Părintele se pregătea să le ţină o scurtă predică despre furt, dar după întâmplarea povestită de Goga Dzima, s-a lăsat păgubaş. Goga, care avea chef de vorbă, stârnit de gluma preotului, a continuat cu alte exemple şi mai convingătoare:
- Ce să mai spunem de jafurile şi de crimele antarţilor greci?! Aceştia i-au furat celnicului Toli Hagigogu o herghelie de cai pe care au trecut-o în Tessalia şi i-au măcelărit în două rânduri trei mii de oi, numai aşa ca să-i facă pagubă şi să-l forţeze să se facă grecoman.
- Da, ai dreptate, este aşa cum spui, a aprobat preotul.
- Şi-atunci... mai “ciupim” şi noi din când în când câte o capră rătăcită sau vreun noaten de la fraţii noştri Sărăcăceani, căci ni se urăşte şi nouă de atâta lapte şi brânză zi de zi. De-aia i-am spus fratelui meu Cola să-mi aducă nişte ceapă şi usturoi verde, roşii şi ardei din grădină.
- Uite – a grăit preotul – în traista aceea de lângă samar v-am adus şi eu nişte cireşe din livada mea. Dacă aş fi ştiut că vă este lehamite de atâta lapte şi brânză, v-aş fi adus şi eu nişte zarzavaturi din grădina mea.
Preotul s-a sculat în picioare, spunându-i lui Cola că e timpul să stea de vorbă cu armatolii. Cola a vorbit cu fratele său, apoi Goga l-a luat pe preot şi a intrat cu el în pădure. După o scurtă bucată de drum s-a oprit şi a şuierat de câteva ori. S-a auzit un şuierat asemănător, urmat de zgomotul făcut dă tropăitul unor paşi. După câteva clipe a apărut din tufişuri un armatol. Era Cola Nicea. Îl cunoştea pe preot. Înarmat şi cu barbă părea fioros. Părintele a tresărit instinctiv, deşi ştia că nu-l pândeşte nici o primejdie.
- Ce este? a întrebat Cola Nicea.
- Părintele Papatănase din Doleani a urcat la stână împreună cu fratele meu Cola şi vrea să stea de vorbă cu căpitanul Mucitani şi cu voi toţi, l-a lămurit Goga Dzima.
- Hai după mine, părinte. În câteva minute ajungem la adăpostul nostru. Ai grijă să nu aluneci, l-a sfătuit el.
- Eu îl aştept pe părinte aici, a spus Goga Dzima, aşezându-se la umbra unui arbore.
Cei doi s-au afundat în desişul pădurii. Ca să nu se plictisească, Goga Dzima a început să fredoneze un cântec haiducesc.
Într-o poiană înconjurată de brazi era tabăra armatolilor. Zi şi noapte un armatol făcea de pază cu schimbul. Un anume şuierat servea ca semnal de alarmă. Ajungând în tabără, Cola Nicea s-a adresat armatolilor:
- Am venit cu părintele Papatănase din Doleani care vrea să stea de vorbă cu noi.
- Bună ziua! a salutat părintele.
- Bună ziua! au răspuns douăzeci de voci.
Căpitanul Mucitani l-a întâmpinat cel dintâi, întinzându-i mâna şi urându-i plin de voie bună:
- Bine-ai venit, părinte, în mijlocul nostru. Să-ţi prezint mai întâi pe vitejii mei armatoli, dar te rog să păstrezi cu sfinţenie secretul ca să nu afle duşmanii că suntem atât de puţini. Dimpotrivă, răspândiţi zvonul că suntem sute ca să tremure de groază.
După ce preotul a dat mâna cu toţi, căpitanul l-a invitat să ia loc pe zeghea lui sură din păr de capră.
- Ia loc, părinte, pe “tâmbarea” mea. În pădurile în care colindăm şi în balta Ianiţa, asta este patul şi velinţa noastră. Nu străbate prin ea nici o picătură de ploaie.
Armatolii s-au aşezat pe iarbă, unii cu picioarele încrucişate turceşte.
Preotul şi-a tras anteriul şi s-a aşezat alături de căpitanul Mucitani.
- Fraţilor, a început el, vin din partea comitetului din sat. Am aflat din scrisoarea căpitanului vostru ce plănuiţi să faceţi. Părerile au fost împărţite, dar până la urmă s-a hotărât să aşteptaţi mai întâi porunca celnicului Hagigogu de la Veria şi sfatul celnicilor din Xirulivad şi din Selea. Eu ca preot, am venit cu ştirea şi cu voia celorlalţi, să stau de vorbă cu voi şi să vă spun să renunţaţi la planul vostru, căci faceţi un păcat de moarte în faţa lui Dumnezeu. Gândiţi-vă că, dând foc mahalalei greceşti din Veria, marea de flăcări va cuprinde şi catedrala unde se află moaştele Sfântului Antonie, patronul oraşului. Va fi o crimă de neiertat în vecii vecilor. Comitetul revoluţionar grec din Veria a făcut deja un prim pas împăciuitor, anunţând că antarţii nu vor mai ucide oameni nevinovaţi la drumul mare. Atunci vă întreb: ce rost are să aţâţăm noi focul când duşmanul nu ne mai atacă?
Căpitanul Mucitani l-a întrerupt:
- Părinte, ce încredere putem avea în vorbele unor oameni perfizi care una spun şi alta fac? Nu sunt sinceri.
- Nu sunt sinceri, au repetat la unison armatolii.
Părea că furtuna e gata să izbucnească.
- Vă rog, ascultaţi-mă, le-a spus preotul împreunându-şi mâinile. Poate ca eu să mă înşel şi voi să aveţi dreptate. Dar aveţi puţină răbdare şi aşteptaţi câtva timp să vedeţi dacă sunt sau nu sunt sinceri şi cinstiţi. Vă mai spun că hotărârea definitivă o va lua Toli Hagigogu, şeful comunităţii aromâne din Veria, de care voi, ca executanţi, trebuie să ţineţi seama. Este o chestiune prea gravă care vă depăşeşte. Luptaţi-vă cu antarţii şi omorâţi-i, dar nu vă atingeţi de oameni nevinovaţi. Sunteţi datori să ascultaţi de conducătorii comunităţii noastre aromâne.
- Ne-am luptat şi ne vom mai lupta cu antarţii, părinte, dar trebuie să precizez că noi n-am ucis niciodată oameni nevinovaţi din senin. Noi am răzbunat victimele noastre ucise de antarţii greci, ceea ce este o mare diferenţă. Şi în Biblie se vorbeşte de răzbunare, ca de o pedeapsă dreaptă: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Cât priveşte supunerea noastră, bineînţeles că vom asculta de şefii comunităţilor noastre, l-a asigurat căpitanul Mucitani. Aşteptăm disciplinaţi hotărârea lor şi mai ales a lui Toli Hagigogu. Cuvioşia ta, ca preot, roagă-te pentru sutele de aromâni ucişi la drumul mare numai pentru vina că sunt şi vor să rămână ce i-a făcut Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, atunci dreptatea şi adevărul trebuie să învingă până la urmă, a încheiat căpitanul Mucitani.
Preotul Papatănase şi-a luat rămas bun şi, însoţit de Cola Nicea, a ajuns la locul unde era aşteptat. Ajungând la stână, l-a rugat pe Goga Dzima să pună samarul şi căpăstrul pe măgăriţă ca să se întoarcă în sat.
Era pe la amiază. Soarele ardea în creştetul capului când preotul Papatănase cobora către sat, însoţit de Cola Dzima. Seara, la prăvălia primarului Culicea Caranica, avea să le comunice şi celorlalţi rezultatul întâlnirii sale cu armatolii.