Vulturii Pindului

Toli Hagigogu era la Veria când a sosit curierul cu scrisoarea semnată de căpitanul Gheorghe Mucitani. Nu-şi trimisese familia la munte, deşi era în toiul verii cu călduri mari la oraş. Avea o casă de vară la Xirulivad unde îşi ducea familia la aer de munte, dar el locuia aproape tot timpul la oraş. Soţia lui nu concepea să-l lase singur fără îngrijirea ei, deşi el se putea descurca câteva luni singur, putând lua masa la restaurantul Cealera şi petrece timpul la cafeneaua Ceani aşezată pe şosea vizavi de restaurant. Puţin mai sus, spre Oară, într-o piaţetă era vestita fântână arteziană, care gâlgâia zi şi noapte, răcoroasă şi îmbietoare, sub nişte platani seculari, uriaşi, cu bănci rânduite lângă trunchiurile lor groase şi bălţate. Dar lui nu-i ardea nici de odihnă, nici de plimbări. Umbla însoţit mereu de paznicul său turc înarmat cu puşcă, pistol şi iatagan. Tot oraşul îl cunoştea. Era mereu pe drumuri, când la moşia lui de la Durami, un sat de câmpie de lângă Veria, când la Salonic, când la Ianiţa, când la Grebena sau la Ianina şi în alte oraşe, la bâlciurile anuale, unde supraveghea vânzarea produselor lactate, a lânii şi a caprinei de la turmele sale. Era bogat, dar muncea mult şi era priceput. Unii îl pizmuiau, căci aşa e lumea: rea şi invidioasă. Aceştia erau leneşii, puturoşii şi proştii, care nu ştiu decât să cârtească şi să jinduiască după averea altora strânsă cu muncă crâncenă, cu economie la sânge şi cu sudori grele din tată în fiu. Numai averea acumulată pe căi necinstite, prin fraudă, prin jaf şi prin exploatarea muncii altora este un păcat şi o crimă care trebuie pedepsite.
Era la cafenea când un cioban de la turmele lui din Xirulivad s-a apropiat de masa lui, salutându-l puţin stingherit:
- Bună ziua.
- Bună ziua, a răspuns Hagigogu, privindu-l mirat.
- M-a trimis cineva cu o scrisoare şi aşteaptă răspuns, a zis ciobanul, ferindu-se să-i pronunţe numele în timp ce-i întindea un plic.
Hagigogu a desfăcut plicul şi a început să citească scrisoarea, după ce l-a poftit pe aducătorul ei să se aşeze pe scaun la o masă vecină liberă şi să servească o cafea. La masa lui Toli Hagigogu se mai aflau celnicul Piscu din Selea, Tega Vurduni şi Enache Papanace, fiul preotului ucis cu un an în urmă. Era încă în doliu. Toli Hagigogu le-a arătat plicul. Era scrisoarea lui Gheorghe Mucitani, căpitanul armatolilor, în care acesta îi cerea aprobarea de a da foc mahalalei greceşti din Veria, fiind convins că numai prin asemenea represalii drastice şi masive grecii vor fi paralizaţi şi vor renunţa la terorism. În timp ce o citea, cei de la masă îi urmăreau tăcuţi trăsăturile feţei care i se contracta.
După ce a terminat, a întins-o şi celorlalţi, spunându-le:
- Citiţi-o şi voi şi daţi-vă părerea. Vă spun însă că eu nu sunt de acord cu propunerea lor.
Ceilalţi au citit pe rând scrisoarea şi au fost de aceeaşi părere, socotind că represaliile propuse de armatoli sunt prea crude şi că efectul lor politic va fi cu totul defavorabil aromânilor care, în loc de victime ale terorismului grecesc, vor apărea în ochii opiniei publice europene ca barbari sălbatici şi cruzi. Mai ales tânărul Enache Papanace, de altfel fire mai înflăcărată decât ceilalţi comeseni mai în vârstă, a combătut cu o argumentaţie logică impecabilă propunerea armatolilor, deşi era cel mai îndreptăţit să recurgă la măsuri de răzbunare, încât toţi ceilalţi mai maturi s-au întărit şi mai mult în convingerea şi hotărârea lor.
- Are dreptate Papanace, a încheiat Hagigogu impresionat de agerimea şi de judecata sănătoasă a tânărului Enache Papanace, care privea lucrurile pe un plan mai înalt printr-o prismă politică şi morală totodată. Noi suntem totuşi creştini şi firea noastră de oameni buni, înţelegători şi iertători nu ne permite să intrăm în istorie ca nişte sălbătici cruzi sau ca nişte iresponsabili. Bine că aţi fost şi voi aici şi ne-am sfătuit împreună. Mâine le voi trimite răspuns armatolilor să renunţe la planul lor şi să se lupte numai cu antarţii, stârpindu-i pe toţi dacă pot, dar de oameni nevinovaţi să nu se mai atingă. E un semn că i-am îngenuncheat.
Toli Hagigogu a achitat consumaţia tuturor, s-a despărţit de comeseni şi a pornit spre casă, însoţit de ciobanul mesager şi de paznicul său, un albanez musulman, înalt, puternic şi fioros. În drum spre casă, Toli Hagigogu i-a spus ciobanului:
- Tu, după ce mănânci la noi acasă, întoarce-te la oi. Mâine voi trimite la munte pe cineva să le ducă armatolilor răspunsul.
Harnică şi plină de voie bună, Marigula, fata celnicului Hagigogu, i-a dat ciobanului de mâncare şi i-a umplut traista cu merinde. Acesta şi-a luat cârligul, şi-a pus traista pe umăr şi a pornit la drum.

În tabăra lor de la Căstrie, armatolii aşteptau nerăbdători sosirea curierului trimis la Veria. Mare le-a fost mirarea când în locul celui aşteptat apăru altcineva. Era un tânăr înalt şi frumos, cu ochii căprui, îmbrăcat într-un costum elegant, cu cămaşă şi cravată şi cu pantofi de culoare cafenie în picioare. Era nepotul de frate al lui Toli Hagigogu. Se numea Apostol, în amintirea unui străbunic. Terminase liceul din Bitolia şi era student la universitatea din Bucureşti. Venise să-şi petreacă vacanţa în sânul familiei. Întâmpinat de Cola Nicea cu care era prieten, a fost condus în tabăra armatolilor. A dat mâna cu fiecare, apoi s-a aşezat şi el pe iarbă. În costumul lui elegant, ras şi tuns, în contrast izbitor cu figurile bărboase ale armatolilor hirsuţi, crunţi şi fioroşi, îmbrăcaţi în cămăşi cenuşii, murdare, spălăcite, Apostol Hagigogu părea descins de pe bulevardul unui oraş ultracivilizat în realitatea mitică a unei lumi arhaice. Armatolii aşezaţi roată împrejur îl iscodeau din priviri. Înainte de a vorbi, şi-a umplut pieptul cu aerul curat şi îmbălsămat de munte pe care îl sorbea cu nesaţ. Şi-a plimbat câteva clipe ochii mari şi căprui peste capetele bărboase încremenite în aşteptare.
- Hei, ce veşti ne aduci? l-a întrebat nerăbdător căpitanul Mucitani, dornic să afle cât mai repede dacă planul său a fost aprobat de bătrânul Toli Hagigogu.
- Ce să-ţi spun, căpitane Mucitani?! ... a dat din mâini Apostol Hagigogu. Şi bune şi rele. Dar mai întâi să încep cu vestea rea.
La auzul acestor vorbe, faţa lui Mucitani s-a întunecat. I se spulbera o mare speranţă, un plan decisiv prin care credea că va îngenunchea definitiv terorismul şi şovinismul elen. România rupsese de câţiva ani relaţiile diplomatice cu Grecia. O lovitură zdravănă dată pe ringul politic din Macedonia, i-ar fi făcut knock-out pe greci şi le-ar fi risipit fumurile megalomane. Această lovitură decisivă visa s-o dea el, căpitanul Mucitani.
Observându-i dezamăgirea, Apostol Hagigogu a încercat să-l consoleze, vorbindu-i cu oarecare amărăciune în glas:
- Îmi pare rău că am fost ales tocmai eu să vă aduc această veste rea şi nu curierul trimis. Prin asta unchiul meu a vrut să sublinieze importanţa hotărârii luate şi anume de a renunţa la planul vostru. S-a sfătuit şi cu alţii, oameni cu minte şi judecată sănătoasă, care au avut şi ei mari necazuri din partea antarţilor, şi toţi au fost de aceeaşi părere: să nu se dea foc la mahalaua grecească, fiindcă cu focul nu te poţi juca. El se poate întinde şi poate să ardă tot oraşul în frunte cu catedrala Sfântul Antonie unde se află moaştele sfântului, ocrotitorul oraşului. Istoria nu ne va ierta niciodată pentru un astfel de sacrilegiu. Pe de altă parte, episcopul, într-o predică ţinută în catedrală, a anunţat că antarţii nu vor mai ucide oameni nevinovaţi, ci vor lupta numai împotriva cetelor înarmate bulgare şi vlahe.
- Şi tu crezi în spusele acestui episcop mincinos? l-a întrebat supărat Mucitani.
- Eu nu cred, căpitane Mucitani, a răspuns tânărul Hagigogu. Grecii promit multe când sunt strânşi cu uşa. Dar este totuşi o declaraţie solemnă făcută de o faţă bisericească superioară şi, până la proba contrarie, este bine să-i acordăm credit şi să avem puţină răbdare. După aceea vom avea deplină justificare pentru orice măsuri de represalii ce le vom lua.
Căpitanul Mucitani a fost satisfăcut de răspunsul lui Apostol Hagigogu. Acesta se dovedea un tânăr cu judecată limpede şi sănătoasă.
- Bine, tinere Hagigogu! a zis el privindu-l cu un zâmbet afectuos. Şi care este vestea bună pe care ai lăsat-o la urmă?
- Vestea bună e mai mult pentru mine, decât pentru voi, spuse Apostol Hagigogu, cu oarecare şovăială în glas.
- Care? stărui Mucitani.
- Mă primeşti să fiu şi eu armatol?
Vestea a căzut ca o bombă. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. După câteva clipe de uimire, a izbucnit un entuziasm general.
Îmbrăţişându-l, Mucitani i-a răspuns:
- Mai încape vorbă? Vino-ncoace să te sărut. Eşti bine venit, căci avem nevoie de tineri curajoşi şi viteji. Şi aşa suntem prea puţini faţă de numărul duşmanilor noştri, dar nu ne temem, căci luptăm pentru o cauză mare şi sfântă: să ne apărăm Fara (neamul) de la pieire.
Deodată un curent electric a trecut prin sângele armatolilor. Toţi s-au sculat în picioare şi un ropot de aplauze şi de urale a săgetat cerul senin şi însorit ca un zbor înalt de ciocârlii ţâşnit din adâncurile misterioase ale pământului. Ca la o poruncă venită de dincolo sau din prăpăstiile sângelui ancestral învolburat de un fior misterios, armatolii, drepţi ca nişte stâlpi de piatră înfipţi în glia străbună, au intonat poezia cutremurătoare a lui Costa Belemace, Părinteasca dimândare, devenită imn naţional. Poiana toată, răsunând de cântec, părea un amvon sub cupola cerului incandescent. Tânărul student, Apostol Hagigogu, era extaziat. Trăia clipe de neuitat. Împreună cu toţi armatolii se cumineca cu sufletul strămoşilor, în ceas de taină şi de jertfă.
După ce au terminat de cântat imnul răscolitor, plin de blesteme înfiorătoare la adresa renegaţilor care-şi uită limba şi neamul, căpitanul Mucitani i-a poruncit consăteanului său, Tache Dimce, magazionerul taberei:
- Ia încă doi armatoli cu tine şi du-l pe Hagigogu la Bugazi. Dezbracă-l de hainele astea elegante şi întoarceţi-vă cu el îmbrăcat în costumul nostru haiducesc, cu pieptul plin de cartuşiere de-alea noi, trimise de Tega Vurduni, cu armă, cu paloş şi cu revolver, cum îi stă bine unui tânăr levent.
- Imediat, căpitane, a răspuns Tache Dimce. În două ore suntem înapoi aici. De dus va fi ceva mai greu cu pantofii lui de oraş, dar la înapoiere va zbura ca un pui de cerb în opincile noi.
Cei trei armatoli l-au luat pe Apostol Hagigogu şi au pornit spre peştera de la Bugazi. Pe drum Tache Dimce, mucalit ca mai toţi cruşovenii cu mintea ageră şi cu graiul cel mai curat, mai frumos şi mai muzical din toată Macedonia, a început să-l descoasă pe noul armatol.
- Vasăzică ai terminat cu cartea! Ai învăţat destul şi nu vrei să ajungi domn mare la oraş.
- Ba nu! N-am terminat deloc. Cartea îmi place foarte mult. Pot spune că n-aş putea trăi fără carte. Dar deocamdată am trimis-o la plimbare. Vreau să-mi iau o vacanţă mai lungă, aşa... de vreo doi ani, după care mă voi întoarce în România, la Bucureşti, ca să-mi continui studiile, a răspuns tânărul Hagigogu.
- A-haaa! a exclamat Dimce, căscând gura şi holbând ochii. Dar de unde ştii că lucrurile n-or să ţină mai mult?
- Din câte văd, judec şi simt, situaţia politică din Turcia se va schimba radical poate şi mai curând. Tineretul turc este pregătit să facă o mare revoluţie naţională. Sultanul Abdul Hamid va fi răsturnat şi Califatul va fi înlocuit cu Republica democrată. Turcia se va moderniza şi noi aromânii vom trăi mai bine sub ei decât într-o Macedonie ciopârţită între statele balcanice creştine. E bine că avem şi noi oameni de seamă în această mişcare turcească, oameni cu carte, deştepţi, energici şi hotărâţi, ca Profesorul Nicolae Batzaria, cruşovean de-al tău, dr. Filip Mişa şi alţii, care ne vor fi de mare folos mâine.
Vorbele lui Apostol Hagigogu l-au descumpănit pe mucalitul Dimce.
- Bine, dar noi cruşovenii luptăm alături de cetnicii bulgari pentru independenţa totală a Macedoniei. Nu este mai bine aşa decât sub turcii păgâni?
- Ţi-aş da dreptate dacă mi-ai dovedi că bulgarii sunt de bună credinţă şi nu urmăresc în ascuns să devină stăpânii întregii Macedonii. Nu uita că ei sunt mult mai numeroşi decât noi şi ei vor fi aceia care vor conduce noua republică Macedonia. Pe de altă parte există un stat bulgar, vecin imediat cu această Macedonie federativă, care nu se va astâmpăra până când nu o va înghiţi, mai ales că a fost, este şi va fi manevrat de imperialismul rusesc. Nu vedeţi şi voi ce se întâmplă şi azi? De unde primesc cetnicii bulgari arme şi tot felul de ajutoare, dacă nu de la ruşi?
- Asta aşa este, a aprobat Dimce.
- Dacă eşti de acord cu mine, atunci nu te întrebi cu ce scop face Rusia acest lucru? Înseamnă că urmăreşte ceva şi acest ceva nu este un secret pentru nimeni: vrea să pună mâna pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, folosindu-se de Bulgaria ca de o simplă unealtă. Cu Rusia în spate, Bulgaria şi Serbia vor înghiţi repede Macedonia independentă pe care o visaţi voi cruşovenii şi unii bulgari cinstiţi şi liniştiţi. Să mă ierţi, frate, dacă te contrazic, vorbindu-ţi sincer şi cinstit. Dar aşa văd eu lucrurile şi aşa gândesc. Nu vreau să te influenţez, nici să te superi pe mine. Poţi să-ţi păstrezi mai departe convingerile. Nu mă deranjează. Dar fiindcă veni vorba de independenţa Macedoniei pentru care voi cruşovenii şi meglenoromânii luptaţi cot la cot cu bulgarii – dar fie vorba între noi, mai mult sub conducerea bulgarilor macedoneni – sunt dator să-ţi spun că visul vostru este o mare iluzie, o utopie irealizabilă. Chiar dacă prin absurd s-ar realiza, nu va dura prea mult şi se va spulbera, aşa cum s-a spulberat în două săptămâni Republica de la Cruşova proclamată şi apărată cu sângele de eroul nostru naţional, Pitu Guli. Câţi bulgari au murit acolo pentru apărarea ei? Nici unul. Ştiţi bine cine a fost preşedintele acestei republici: un bulgar!
- Ai dreptate şi aici, a consimţit Dimcea strâns în chinga unei argumentaţii logice, clare şi precise, bazate pe dovezi şi fapte reale, notorii, incontestabile.
Apostol Hagigogu şi-a continuat peroraţia, făcând unele incursiuni istorice şi psihologice noi pentru ascultătorii săi simpli.
- Să vorbim puţin şi de faimoasa voastră Cruşova. O cunosc de când eram elev la liceul român din Bitolia. Voi cruşovenii sunteţi oameni deştepţi ca toţi aromânii de altfel, dar şi mândri. Aveţi o mândrie aparte cam cum au cei din vestita noastră Samaria, o mândrie locală, sătească, dar nu naţională. Vă lăudaţi că sunteţi mai grozavi decât fraţii voştri din celelalte sate, dar când e vorba de străini, de greci, de bulgari, de albanezi şi de sârbi, vă pier ifosele şi vă contopiţi repede cu ei. Din aşezare curat românească la început, aţi ajuns un mozaic de popoare balcanice: aromâni, bulgari, sârbi, albanezi. Treptat-treptat vă încuscriţi cu ei şi în loc să-i asimilaţi făcându-i aromâni cum e firesc, fiindcă sunteţi elementul de baştină, majoritar încă, vă înghit ei puţin câte puţin, dar continuu şi sigur, şi îngroşaţi rândurile lor, uitându-vă limba şi obiceiurile în propria voastră casă. Şi asta, după părerea mea, că nu aveţi o mândrie şi o conştiinţă naţională superioară, ci una locală, măruntă, bazată pe unele însuşiri sufleteşti şi intelectuale incontestabile.
Bietul Tache Dimce, care nu era agramat, căci avea şi el vreo 2-3 clase la Liceul Român din Bitolia, era complet năucit. Cu puţina lui carte nu putea ţine piept acestui tânăr învăţat şi deştept. Ceilalţi doi însoţitori, de fel din Gopeş, doar cu cinci clase de şcoală primară românească, tăceau şi ascultau, gândindu-se că şi în satul lor de munte, curat aromânesc, exista un puternic grup grecoman cu biserică şi şcoală grecească. Satul era dezbinat şi oamenii se urau de moarte şi se băteau ca chiorii. Aici a întemeiat la 1883 şcoala primară românească Guşu Papacostea, fiul celnicului Goga Papacostea din Selea – Veria.
Apostol Hagigogu avea chef de vorbă. Pe cărările de munte pe care urcau şi coborau, vorba lui le uşura mersul şi timpul trecea mai uşor. După o scurtă pauză, şi-a reluat consideraţiile, referindu-se la problema megleno-românilor.
- Şi mai proastă este situaţia fraţilor noştri din Meglenia. Aceştia – nu se ştie de când – locuiesc în vreo 10-12 sate aşezate într-o zonă masiv bulgărească. Unul din satele lor curat româneşti se numeşte Oşani, întocmai aşa cum se numesc unii români din Maramureşul aflat azi sub stăpânire maghiară: Ouşeni. Asemănarea fonetică este foarte ciudată. De altfel, şi limba lor este mult mai aproape de limba română decât graiul nostru. De unde vin românii aceştia şi de când se află acolo? Mister. Fel de fel de teorii, care mai de care mai năstruşnice sau mai savante care, până la urmă, mai mult îngroaşă bezna în loc s-o risipească. Dar şi în alte părţi din Macedonia există nume de localităţi identice cu cele din România. De pildă: Cojani, Breaza, Cărpiniş. Cine poate explica ştiinţific această toponimie identică? De când datează? Se vede doar că ea este veche – poate străveche - şi fiind numai românească şi aromânească, înseamnă că nu poate fi vorba de o simplă coincidenţă. Înseamnă că neamul nostru s-a format pe un spaţiu foarte vast, mai ales în Peninsula Balcanică, şi treptat – treptat năvălirile barbare ne-au dislocat, ne-au măcinat şi ne-au înghiţit, ajungând azi nişte insuliţe într-o mare formată de slavi, de turci, de greci şi de albanezi. Pe mine mă pasionează vechimea noastră şi când îmi voi relua studiile universitare, mă voi ocupa, atât cât voi putea, de cunoaşterea şi lămurirea ei. Dar să revenim la fraţii noştri meglenoromâni. Ei îşi spun români, nu armâni, ceea ce este o dovadă în plus că au aceeaşi origine ca şi românii din nordul Dunării. Ei bine, cu toate acestea şi ei sunt lipsiţi de simţul mândriei naţionale. Deşi sunt vecini cu aromânii grămosteni, de la Livezi, se încuscresc mai mult cu bulgarii din satele vecine decât cu fraţii lor aromâni. Treptat – treptat şi ei se vor topi în masa slavă, într-o Macedonie independentă, sau se vor greciza rapid într-o Macedonie împărţită între statele balcanice. Aşadar, după părerea mea modestă, nu trebuie să aruncăm vina numai pe şovinismul străinilor şi pe vitregia vremurilor. Vremurile vor fi totdeauna mai mult sau mai puţin vitrege. Depinde şi de vrednicia oamenilor care le înfruntă. De aceea am vrut să mă fac armatol, acum când sunt tânăr şi pot înfrunta ploi şi furtuni şi chiar moartea pentru iubita noastră Armâname.
Însoţitorii îl priveau cu respect şi cu admiraţie din ce în ce mai mare. Exemplul lui îi întărea şi pe ei. Un tânăr bogat, frumos şi deştept, care renunţa de bună voie la studii pentru a-şi apăra neamul cu arma în mână într-un moment de răscruce a istoriei, merita toată cinstea şi admiraţia. Cu asemenea elemente dârze şi capabile de sacrificiu - gândeau ei - neamul nostru nu va pieri niciodată.
Tache Dimcea l-a întrebat:
- Părinţii tăi au fost de acord ca tu să te faci armatol?
- Părinţii mei nu ştiu nimic. Asta a fost hotărârea mea. Mâine le voi trimite o scrisoare prin care îi voi anunţa.
- Ce vor spune ei, bre, când vor primi această veste? a întrebat mirat Dimce.
- Mama va plânge, iar tata va încerca s-o potolească, aprobându-mă în sinea lui. Parcă el nu este ameninţat tot timpul cu moartea, ca şi unchiul meu Toli Hagigogu?! Oricând poate primi un glonţ tras de la o fereastră, aşa cum a primit preotul Papanace în vara trecută. De altfel, la oraş moartea este mai aproape de om decât în munţi unde te poţi apăra mai bine.
- Ia spune, bre, ceva despre România, l-a îndemnat Dimce, curios să afle cât mai multe noutăţi din gura unuia care venea din România, ţara despre care a învăţat la liceul din Bitolia că este patria tuturor românilor.
Apostol Hagigogu i-a satisfăcut dorinţa.
- România, după cum ştiţi, este o ţară aşezată în nordul Peninsulei Balcanice, formată deocamdată din două provincii mari, Muntenia sau Valahia şi Moldova, şi o provincie mai mică, Dobrogea, cu un port la Marea Neagră, Constanţa. Privită pe hartă, seamănă cu o jumătate de covrig, dar când se va uni şi cu celelalte provincii din jurul ei, rupte de la trupul ţării, şi anume: Transilvania sau Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, va fi cel mai mare şi cel mai bogat stat din balcani. Capitala ei este Bucureşti, un oraş mare şi frumos, cu clădiri moderne, după stilul francez, încât a ajuns să fie numit de vizitatorii străini “micul Paris”.
- Dar cum sunt femeile, bre? l-a iscodit Dimce.
- Ia uite ce vrea să ştie Dimce! au izbucnit în râs ceilalţi doi. Pune-ţi pofta-n cui, frate, nu te mai gândi la muieri. Când vom termina cu armatolia şi vom intra în rândul oamenilor, atunci vom lua şi noi, peţită de părinţii noştri, una zdravănă cu cosiţe şi cu poalele lungi până la pământ, nu cu pieptul şi cu pulpele goale până la genunchi.
Apostol Hagigogu a râs şi el laolaltă cu ceilalţi, apoi i-a satisfăcut curiozitatea:
- Dragă Dimce, fără nici o exagerare trebuie să-ţi spun că româncele sunt renumite pentru frumuseţea lor. Sunt atât de frumoase şi de drăgăstoase, încât poate ai auzit şi tu că aromâncele noastre din Vlaho-Clisura au scos un cântec popular în care le blestemă pe “vlăhuţe” că nu-i mai lasă pe bărbaţii plecaţi acolo să se întoarcă acasă.
- Ce spui, bre, chiar aşa de frumoase sunt? căscă el gura şi ochii mirat. Dacă-i aşa cum spui, atunci acolo am să vin şi eu când se termină daravera de aici, să mă însor cu o româncă, iar pe tine o să te rog să-mi fii naş.
Cei doi gopeşeni au izbucnit din nou în hohote de râs. Unul dintre ei a exclamat:
- Uite-l, măi frate, se crede aşa de frumos, că bucureştencele vor cădea în fund când vor da cu ochii de el! Nu te vezi ce negru şi mic eşti faţă de Apostol?
- Ia tăceţi, bre, cu ironiile voastre proaste! Treaba voastră ce veţi face mâine când vom termina cu haiducia. Eu am de gând să mă duc şi să trăiesc în România. Am şi rude acolo şi-mi place să trăiesc între fraţii noştri, nu între străinii de aici care ne batjocoresc, ne prigonesc şi urmăresc să ne facem ca ei. Treaba voastră dacă vreţi să rămâneţi aici unde v-aţi născut şi unde vă veţi face cu vremea sârbi, bulgari, greci sau albanezi. Voi gopeşenii mai cu seamă, nu numai că sunteţi mari grecomani, dar vă place să plecaţi în America unde, până la urmă, vă veţi englezi. Şi tot veţi dispărea ca aromâni. Vă cunosc eu bine, sunteţi fudui şi vă place să vă gâdile străinii sub coadă, după care vă pierdeţi şi capul şi sufletul şi vă înstrăinaţi. Pe când eu o să-mi altoiesc sângele meu aromânesc pe cel românesc şi n-am să pier ca voi. Astea vi le spun ca să ştiţi cum simt şi cum judec eu care am făcut câteva clase de gimnaziu la Liceul Român din Bitolia. Păi, dacă mergeam la şcoala greacă, cum fac unii gopeşeni, mai eram astăzi armatol? Aş fi fost grecoman şi poate chiar antart ucigaş al fraţilor mei de sânge.
Tache Dimce se aprinsese, făcându-se roşu de supărare şi de mânie. Cei doi gopeşeni, Gachi Todi şi Nachi Cumşa, şi-au dat seama că au abuzat cu înţepăturile şi au încercat să se scuze:
- Nu te supăra, măi frate, am glumit şi noi. Tot şcoală românească avem şi noi, chiar dacă mai puţină ca a ta. Şi apoi, du-te sănătos unde pofteşti, nu te opreşte nimeni. Crezi că numai în America pleacă gopeşenii? Şi în România sunt o mulţime de gopeşeni. Chiar şi armatolul Coşca, omorât anul trecut, era gopeşean şi studia la Bucureşti.
Apostol Hagigogu a intervenit împăciuitor:
- Aşa este, fraţilor. Nu trebuie să ne certăm. Toţi suntem români, indiferent cum ne numim noi între noi, după anumite triburi sau localităţi; Fărşiroţi, grămosteni, armâni, rumâni, rămăni, etc. Străinii, de când suntem pomeniţi în documentele istorice, ne spun Vlahi: şi celor din sud şi celor din nordul Dunării. E treaba oamenilor de ştiinţă să cerceteze originea noastră pe baza documentelor vechi şi noi care apar zi de zi prin descoperiri de cărţi şi manuscrise rătăcite prin biblioteci sau prin inscripţii vechi scoase la lumină prin săpături arheologice. Noi ştim că suntem români şi avem datoria să ne apărăm limba şi neamul cu orice preţ, împotriva celor care vor să ne facă cu forţa greci sau slavi.
Astfel, după mai bine de o oră de mers, au ajuns în faţa peşterii de la Bugazi. Apostol Hagigogu şi-a lepădat costumul luxos şi a îmbrăcat uniforma de armatol. Îmbrăcămintea şi încălţămintea au fost împachetate într-un sac pus într-un loc din peşteră. La întoarcere, mersul a fost mai uşor şi mai rapid. Apostol Hagigogu era mai înalt decât însoţitorii săi. Când au ajuns în tabără, căpitanul Mucitani i-a strâns mâna felicitându-l:
- Dragă Hagigogu, cu toată vestea rea pe care ne-ai adus-o, sper totuşi ca sosirea ta printre noi să fie aducătoare de noroc. Parcă aşa îmi spune mie sufletul.
- Aşa sper şi eu, căpitane!
Cina a fost frugală: pâine neagră cu brânză şi lapte dulce şi bătut de la stâna celnicului Dzima. Noaptea, Apostol Hagigogu, întins pe tâmbarea sură din păr de capră, a adormit târziu, dar s-a trezit înviorat de aerul răcoros de munte. A fost dat în primire lui Cola Nicea ca să-l instruiască.
Celnicul Bucuvala din Xirulivad şi bătrânul celnic Badralexi din Selea au trimis acelaşi răspuns ca şi Toli Hagigogu. Dar căpitanul Mucitani se împăcase cu gândul şi nu-l mai durea respingerea planului său de către toţi conducătorii comunităţii aromâne. Din toată treaba se alesese cu un nou armatol. Avea răbdare şi era încrezător în ziua de mâine.