Vulturii Pindului

La Neaguşte era vânzoleală mare. Comitetul revoluţionar local a convocat o întrunire în casa medicului grec Perdicaris. Acesta ajunsese preşedintele comitetului revoluţionar local. Era tânăr, energic, intelectual distins şi pe deasupra grec autentic, nu “barbar grecoman” ca majoritatea locuitorilor din oraş. Îşi făcuse studiile la Atena. Se căsătorise din dragoste cu Maruşa Hagicu, aromâncă de origine, dar cu şcoală grecească. Fratele ei, Dumitruli Hagicu, a fost omorât de nişte antarţi la moşia sa de la Grijali, un sat greco-bulgar din regiunea Veria. Familia lui locuia în mahalaua vlahă din oraş şi, deşi se încuscrise cu familia medicului Perdicaris din Neaguşte, începuse să-şi trimită copiii la şcoala şi biserica română.
- Asta este o trădare, au strigat furioşi conducătorii comitetului grecesc din Veria. Trebuie pedepsit cu moartea, căci exemplul lui poate molipsi şi pe alţii.
Trei antarţi au primit ordin să-l execute nu în oraş, ci oriunde în altă parte, pentru ca autorităţile să nu bănuiască amestecul comitetului revoluţionar local. Într-o noapte asasinii au intrat în casa lui de la moşia din Grijali şi cu rânjetul pe buze i-au descărcat pistoalele în piept, apoi au dispărut în întuneric, fericiţi că şi-au îndeplinit misiunea cu succes. Pe pieptul ciuruit de gloanţe, ucigaşii au lăsat în grabă biletul ticluit dinainte cu inscripţia: “aşa pedepseşte trădarea Elenismul”. La aflarea veştii, biata Maruşa plângea şi-şi smulgea părul disperată. Soţul ei, medicul Perdicaris, îndurerat de moartea cumnatului său, a încercat s-o mângâie şi s-o liniştească, dar în zadar. Maruşa umbla ca năucă prin casă, oftând, ţipând şi vărsând şiroaie de lacrimi.
- Bietul meu frate, bietul meu frate! Ce soartă neagră a avut! se văieta ea în greceşte. Ce diavoli au fost cei care l-au împuşcat numai pentru faptul că este vlah? Vai, vai, vai, ce dihonie şi ce ură diabolică pustieşte sufletele oamenilor? Doamne, doamne, cum mai rabzi atâta ticăloşie?
Obosită de atâta plâns şi zbucium sufletesc, Maruşa s-a trântit în pat, îngropându-şi faţa în perină. Ofta şi gemea istovită. Soţul ei a îngenuncheat la marginea patului. I-a cuprins mâna în mâinile lui şi mângâindu-i-o şi sărutându-i-o, căuta s-o liniştească, sincer emoţionat.
- Dragă Marusia, scumpa mea perdică (potârniche), te rog să mă crezi că mă doare sincer moartea fratelui tău, Dimitruli. Îţi jur pe ce vrei că nu am nici un amestec în asasinarea lui. Ea este opera comitetului revoluţionar din Veria. Dacă aş fi aflat de pregătirea acestui asasinat, fii sigură că eu m-aş fi opus categoric şi aş fi împiedicat această nelegiuire, mai ales că el nu era unul dintre fruntaşii vlahi încăpăţânaţi şi fanatici şi, pe deasupra, era şi cumnatul meu, chiar dacă el avea alte idei politice decât ale mele. Uite, scumpa mea, ca să-ţi dovedesc că sunt complet nevinovat, te voi însoţi la înmormântarea fratelui tău la Veria ca să exprim sincerele mele condoleanţe văduvei sărmane şi părinţilor tăi. Crede-mă, sufleţelul meu, te rog, psichi-mu! hai, nu mai plânge! Ştii doar că te iubesc mult de tot, ca pe ochii din cap.
Îi mângâia şi-i săruta într-una mâinile albe, moi şi gingaşe ca doi pui pufoşi de porumbei. După atâtea dezmierdări, declaraţii şi jurăminte solemne, Maruşa s-a liniştit, oftând şi suspinând din ce în ce mai rar. Soţul ei i-a turnat câteva picături de valeriană într-un pahar cu puţină apă îndulcită cu zahăr şi la scurt timp a adormit cuprinsă de un somn reconfortant. În ziua următoare au plecat la Veria să asiste la înmormântare. Scena aceasta se petrecuse cu vreo trei ani în urmă.
Maruşa îşi iubea soţul, deşi nu împărtăşea întru totul ideile lui panelene. Cu toată cultura ei elenă, ca absolventă de liceu, sensibilitatea ei feminină, altoită pe instinctul înnăscut de aromâncă, respingea cu oroare violenţele sălbatice izvorâte din ura unui şovinism orb, fanatic şi intolerant. Se căsătorise cu el de câţiva ani, dar nu avea copii. În Neaguşte era singurul medic şi se bucura de o bună reputaţie. Tânăr, inteligent, bun profesionist şi patriot, s-a afirmat ca un element valoros. Părinţii lui au strâmbat la început din nas, când au auzit că vrea să se căsătorească cu o “vlahă”, dar au acceptat-o până la urmă, cuceriţi de farmecul şi de calităţile ei fizice şi morale. Mai aveau un fiu, negustor, care lucra la prăvălia tatălui său.
Între timp, doctorul Epaminonda Perdicaris, “Nonda”, cum îi plăcea ei să-l răsfeţe în graiul matern, a fost ales preşedinte al comitetului revoluţionar din Neaguşte, în locul bătrânului Mingas, bulgar de origine, dar grecoman fanatic.
Doctorul Perdicaris a tras după el uşa cabinetului medical şi a urcat la etaj să stea de vorbă cu soţia lui care lucra de zor la bucătărie. El prezida în seara aceea şedinţa comitetului revoluţionar la care participau şase-şapte persoane, toate notabilităţi ale oraşului: negustori, industriaşi bogaţi, un preot, un învăţător şi un profesor. Toată crema plutocrată şi intelectuală a orăşelului.
- Draga mea, i-a spus el, ai să-l cunoşti astăseară pe căpitanul Tellos Agras, noul comandant al antarţilor din Turcia. El este urmaşului colonelului Acritas pe care l-ai cunoscut anul trecut. Este ofiţer în armata greacă şi a preluat comanda antarţilor din Macedonia. Te rog să fii drăguţă şi atentă cu el. Se pregătesc evenimente mari şi el va juca un rol însemnat în viitorul apropiat.
- Dragă Nonda, i-a răspuns ea zâmbind, desvelindu-şi dantura albă şi frumoasă, n-avea nici o grijă. Doar mă cunoşti cum sunt şi cunosc cum trebuie să mă port cu un musafir simandicos.
- Ştiu, draga mea, dar am ţinut să-ţi atrag atenţia, căci poate vom avea nevoie şi noi cândva de o vorbă bună din partea lui. El este peloponezian şi a venit aici îmboldit de cel mai nobil ideal să lupte pentru desrobirea şi alipirea Macedoniei la Grecia.
- Dar spune-mi şi mie, dragă Nonda, ce isprăvi a făcut de când a venit clandestin din Grecia? Văd că atât el cât şi colonelul Acritas luptă numai contra vlahilor şi bulgarilor, în loc să lupte contra turcilor păgâni.
Doctorul Perdicaris a cuprins-o drăgăstos de mijloc şi, sărutând-o pe obraz, i-a răspuns glumind:
- Căpşorul ăsta dulce al tău nu poate înţelege toate dedesubturile politice, dar fii liniştită, draga mea, căci până la urmă totul va ieşi bine. Ştie Patriarhia din Constantinopol şi guvernul nostru din Atena ce trebuie să facă...
- Bine. Lasă-mă acum singură, să fac pregătirile necesare, căci îndată o să vină musafirii.
Bine dispus, doctorul Perdicaris a ieşit din bucătărie şi a început să se plimbe prin salon.
Spre seară invitaţii au început să intre rând pe rând în locuinţa doctorului Perdicaris, situată aproape de centrul orăşelului. Era o clădire mare, cu etaj, cu mai multe camere şi cu un salon mare de primire a musafirilor. Cabinetul medical era la parter, iar familia locuia la etaj. În spatele casei se întindea o grădină mare plină cu pomi fructiferi şi cu viţă de vie. La capătul salonului central se afla balconul plin de ghivece cu flori de care se îngrijea stăpâna casei. Cu toate că trecuseră mai bine de cinci ani de la căsătorie, familia nu avea copii, spre nemulţumirea soţului şi a soţiei. Totuşi ei trăiau în tihnă şi bună stare, erau încă tineri, se iubeau, se înţelegeau şi se simţeau fericiţi. Sperau că până la urmă vor avea şi copii pentru ca fericirea să le fie şi mai deplină.
Cel dintâi sosit a fost bătrânul Mingas, fostul preşedinte. Apoi a sosit preotul Teofanis însoţit de învăţătorul Ianulis, urmaţi de bătrânii vlahi grecomani Longos, alias Lungu şi Bellu-Rizu, amândoi mari negustori şi industriaşi, cei mai bogaţi oameni din târg. La urmă a apărut şi Tellos Agras însoţit de profesorul şi inspectorul şcolar Done Mingas, fiul fostului preşedinte. Oaspeţii au dat mâna cu soţii Perdicaris şi au luat loc la masa din salon.
Căpitanul Agras purta un costum civil. Proaspăt ras şi cu mustăţile răsucite, ager şi spiritual, părea un salonard desăvârşit, nu un haiduc hirsut şi crunt.
Maruşa, cu educaţia ei de acasă desăvârşită într-un pension de fete la Salonic, frumoasă şi distinsă, ştia să fie o amfitrioană impecabilă. Pregătise totul cu grijă din vreme. Când oaspeţii s-au aşezat la masă, ea a apărut cu farfuriile cu mezeluri, cu brânzeturi şi cu măsline. Farfurioarele şi tacâmurile fuseseră aşezate dinainte.
Privind-o cu admiraţie, căpitanul Agras i-a adresat un compliment măgulitor:
- Doamna Perdicaris este într-adevăr frumoasă şi sprintenă ca o potârniche.
Maruşa s-a roşit de emoţie în prezenţa atâtor persoane simandicoase, dar cam necioplite în comparaţie cu lumea rafinată a marilor oraşe. A şovăit o clipă, dar nu şi-a pierdut firea şi i-a răspuns, privindu-l cu seriozitate:
- Mulţumesc pentru compliment, domnule căpitan Agras, dar noi, femeile din acest târg modest şi chiar din Salonic ne cunoaştem lungul nasului şi nu ne comparăm cu frumoasele şi elegantele femei din saloanele luxoase frecventate de dumneavoastră la Atena.
- Nu este un simplu compliment, doamnă, rosti contrariat Agras, care nu se aştepta la o asemenea replică. Vă spun sincer, adăugă el, privind-o mirat cu măslina în furculiţă oprită la jumătatea drumului spre gură.
Ca ofiţer ajuns la gradul de căpitan, Agras avea experienţă bogată în privinţa relaţiilor cu femeile. La Atena căpitanul distins şi spilcuit se făcea repede simpatic prin ţinuta, volubilitatea şi manierele lui alese. Multe atenience şi l-ar fi dorit de soţ. Dar el nu se gândea încă la căsătorie. Avea alte visuri. Nu se aştepta ca o provincială oarecare să reziste farmecului său personal şi aureolei de comandant al antarţilor din Macedonia.
- Şi eu vă spun tot atât de sincer, răspunse promt Maruşa, privindu-l o clipă, apoi îndreptându-se spre bucătărie.
Mesenii au zâmbit încurcaţi şi, ca să înveselească atmosfera, au ciocnit păhărelele cu mastică, dându-le pe gât cu poftă. Au gustat şi din ţârii săraţi aflaţi pe masă şi au sorbit şi câte un pahar – două din renumitul vin de Neaguşte.
După ce au terminat de mâncat, Maruşa a strâns totul de pe masă. Apoi a venit cu cafelele aromate, după care s-a retras la bucătărie să facă ordine.
În salon fumătorii şi-au aprins ţigările, pufăind mulţumiţi şi sporovăind. După un timp, doctorul Perdicaris a deschis şedinţa.
- Domnilor, s-a adresat el grav comitetului. Prea sfinţitul mitropolit al Salonicului ne-a trimis o scrisoare prin care ne aduce la cunoştinţă că cercurile înalte din Atena, atât cele oficiale cât şi cele neoficiale, sunt total nemulţumite de activitatea noastră propagandistică, că rezultatele obţinute în urma acţiunilor întreprinse de noi sunt derizorii faţă de mărimea pierderilor umane suferite de antarţii noştri de elită şi de sumele cheltuite cu întreţinerea lor, în ciuda condiţiilor favorabile create de activitatea diplomatică a prelaţilor noştri pe lângă autorităţile otomane. Prea sfinţia sa ne îndeamnă să folosim orice mijloace pentru a stăvili curentul bulgăresc şi mai ales cel românesc care ia amploare tot mai mare. De aceea v-am convocat astăseară ca să ne sfătuim şi să hotărâm ce este de făcut.
A urmat o tăcere apăsătoare, apoi, după câteva clipe, a intervenit preotul Teofanis, un om gras, cu vocea răguşită şi cu barba aproape albă.
- Ce putem face noi dacă comitetul din Veria în frunte cu sfinţia sa episcopul a hotărât încetarea oricărui atac împotriva persoanelor particulare şi a satelor vlahe şi bulgare, limitând lupta numai între antarţii noştri, comitagiii bulgari şi armatolii vlahi?
- Are dreptate părintele, se plânse dezamăgit şi învăţătorul Ianulis, un om cu părul cărunt şi faţa măslinie, subţiratică. Hotărârea comitetului din Veria i-a legat pe antarţii noştri de mâini şi de picioare. Limitând lupta numai între cetele înarmate, înseamnă a-i condamna pe antarţii noştri la moarte sigură şi a îngropa astfel cauza elenismului. Oricât de eroic ar lupta şi ar muri, antarţii noştri îşi vor vărsa sângele în zadar, dând naştere cel mult la câteva cântece şi balade populare. Vlahii şi bulgarii vor jubila şi vor triumfa de acum înainte. În această situaţie, eu nu văd ce mai putem face noi din acest târguşor. Ne aşteaptă vremuri grele...
Doctorul Perdicaris se foia pe scaun stingherit. Discuţia a apucat pe un făgaş greşit, periculos şi ameninţa să degenereze lamentabil. Nu ştia ce să facă. Neliniştit, căuta cu ochii un sprijin, o punte de salvare. Atunci de la stânga căpitanului Agras a luat cuvântul un bărbat tânăr, bine făcut şi impozant. Era profesorul de gimnaziu Done Mingas. Acesta a tuşit de două ori şi, rotindu-şi ochii asupra tuturor, a început să vorbească:
- Domnilor, nu uitaţi că avem onoarea să fie prezent în mijlocul nostru şi domnul căpitan Tellos Agras, comandantul suprem al tuturor cetelor de antarţi din Turcia. Ce părere îşi va face dumnealui despre noi când va vedea că renunţăm la marele nostru ideal şi ne împiedicăm de nişte chiţibuşuri formale fără nici o valoare? Hotărârea comitetului revoluţionar din Veria nu este valabilă şi pentru noi. Nu uitaţi că nu Veria, ci Neaguşte este cuibul şi sediul principal al comandamentului suprem al antarţilor din Macedonia. Pe deasupra, avem dezlegare şi îndemn categoric de la Prea Sfinţia Sa mitropolitul Salonicului care este autoritatea religioasă supremă în eparhia noastră. Aşadar eu propun să trecem urgent la acţiune tocmai acum când s-a anunţat hotărârea comitetului de la Veria şi duşmanii noştri jubilează, să atacăm prin surprindere satele vlahe din regiunea Edessei şi să le pustiim, dacă nici de data asta nu vor accepta elenismul. Altă soluţie nu există pentru aceste capete groase de vlahi şi de bulgari, care sunt greci de origine, dar care şi-au pierdut limba şi conştiinţa naţională.
Dintr-odată atmosfera s-a schimbat. Profesorul Done Mingas a vorbit înflăcărat ca la o serbare patriotică şcolară. Căpitanul Agras i-a strâns mâna. Doctorul Perdicaris, fericit că a fost scos din încurcătură, l-a felicitat în gura mare:
- Bravo, domnule profesor. Aţi pus punctul pe i.
Profesorul şi-a scos batista din buzunar şi şi-a şters fruntea asudată. Era încântat în sinea lui şi îşi sorbea succesul arborând o falsă modestie. În faţa şcolăriţelor codane şi ale şcolarilor entuziasmaţi şi-ar fi sorbit succesul oratoric fără nici o reţinere. Era înalt şi chipeş, cu nasul cam lung şi gros într-o faţă plină, lată, care imprima întregii făpturi un aer de cap mare, impozant. Avea o voce puternică, baritonală. Zelos, excesiv, ultraşovinist şi setos de parvenire, profesorul Done Mingas era prototipul renegatului.
Doctorul Perdicaris a luat cuvântul întrebând:
- Este toată lumea de acord cu propunerea domnului profesor Mingas?
- Da, au strigat cu toţii.
- Atunci, domnilor, aceasta este hotărârea unanimă a comitetului nostru şi de mâine domnul căpitan Agras este împuternicit să facă toate pregătirile necesare şi s-o ducă la îndeplinire. Încrezători în capacitatea lui militară şi în spiritul de luptă şi de jertfă al vitejilor noştri antarţi, îi urăm din tot sufletul succes deplin spre gloria patriei noastre Elada.
Şedinţa a luat sfârşit într-o atmosferă de voie bună şi de optimism.
Maruşa a ieşit din bucătărie şi împreună cu soţul ei a condus pe musafiri până la poartă. Înregistrase totul, dar îşi păstra calmul ca şi cum n-ar fi ştiut nimic din ce s-a pus la cale. Soţul ei însă nu avea secrete faţă de ea. O iubea şi nu-i ascundea niciodată nimic. Căuta s-o lămurească şi s-o convingă de necesitatea şi justeţea acţiunilor întreprinse.
La cină Maruşa a fost tot timpul tăcută. Soţul ei era bine dispus, mânca cu poftă şi avea chef de vorbă.
- Ei, ce zici de căpitanul Agras? Nu-i aşa că e un om inteligent, distins şi manierat?
- Mda...
- E ofiţer inimos, cu studii făcute la Atena. S-a oferit voluntar în Turcia pentru anexarea Macedoniei şi pentru marea cauză panelenă. E un om brav şi curajos. A fost de la început aghiotantul lui Costas Acritas alias Mazarachis, colonel în armata greacă. Acesta, plecând în Grecia pentru recrutarea de noi antarţi, din cauza pierderilor mari suferite în luptele cu bandele înarmate ale vlahilor şi bulgarilor încăpăţânaţi, i-a predat comanda căpitanului Agras. Ai văzut ce spiritual este? Ţi-a făcut imediat un compliment plecând de la numele meu patronimic.
- Mda... a îngăimat iarăşi soţia.
Maruşa nu avea poftă de mâncare. A ciugulit puţin dintr-o friptură de pasăre şi a băut o cană cu lapte. Soţul ei înfuleca friptura delicioasă, asortată cu cartofi şi salată. Cu buzele unse de grăsime a întrebat-o, dornic s-o scoată odată din starea ei ciudată cu răspunsuri monosilabice evazive:
- Eh, ce impresie ţi-a făcut simpaticul nostru căpitan Agras? a insistat el.
- Nu ştiu... Nu pot să-ţi spun nimic. La urma urmei, ce te preocupă atâta impresia mea?! O fi simpatic, inteligent, manierat, cum spui tu, dar ar fi făcut mai bine să rămână la Atena şi să frecventeze saloanele de acolo, decât să vină la vânătoare de oameni în Macedonia, a răbufnit ea.
După această răbufnire din adâncul sufletului ei zbuciumat, Maruşa s-a sculat, a strâns farfuriile de pe masă şi le-a dus la bucătărie.
Doctorul Perdicaris a rămas mut. Şi-a dat seama că este nervoasă şi a considerat că este mai bine să n-o zgândărească. A mai băut un pahar de vin şi şi-a aprins o ţigară. A ieşit pe balcon, rezemându-se de balustradă. Era o noapte senină cu cerul albastru, înstelat. O adiere uşoară şi răcoroasă foşnea mătăsos prin frunzişul pomilor din grădină.
După ce a terminat cu treaba ei la bucătărie, Maruşa s-a retras în dormitor şi s-a culcat.
Doctorul Perdicaris a rămas pe balcon fumând, cufundat într-o dulce reverie. Îi plăcea orăşelul natal, dar i se părea prea mic şi prea periferic pentru un om ca el, ambiţios, distins şi bogat. Visa să ajungă cândva într-un oraş mare, la Salonic sau chiar la Atena. Ca preşedinte al comitetului revoluţionar din Neaguşte, se impusese ca o personalitate de prim rang. Acum se considera îndreptăţit să aspire mai sus. Cu relaţiile pe care şi le făcuse printre comandanţii perindaţi la conducerea unităţilor de antarţi, i se deschideau perspective frumoase în viitorul apropiat. A stat rezemat de balustradă mai bine de o oră. Prin norii molcomi ai fumului de ţigară, viitorul i se înfăţişa seducător, în culori trandafirii. O iubea pe Maruşa şi, în cutezanţa viselor sale, o vedea chiar mare amfitrioană la Atena. La urma urmei, de ce nu? Era frumoasă, inteligentă şi instruită. Nu era cu nimic mai prejos decât cele mai distinse fete din Atena. Într-un târziu a părăsit balconul şi a intrat în dormitor. A îmbrăcat pe întuneric cămaşa de noapte pusă pe perina lui şi s-a culcat încet, cu grijă, pentru a nu o trezi cumva pe soţie. Maruşa s-a întors cu spatele spre el. Văzând-o că e trează, el i-a pis mâna pe umăr, mângâind-o.
- Te rog, nu te atinge de mine. Sunt obosită şi vreau să dorm.
- Cred, draga mea! Nu vrei să-ţi dau nişte picături de valeriană? Ai să te linişteşti repede şi ai să adormi uşor. Ştiu că azi a fost o zi grea pentru tine. Îţi promit că de mâine mă voi îngriji să-ţi angajez o servitoare ca să te ajute. Îmi dau seama că şedinţele astea de comitet se vor ţine lanţ de acum înainte şi e greu să faci faţă singură.
- N-am nevoie nici de valeriană, nici de servitoare. Ştii doar că mie îmi place să muncesc. Dacă n-aş munci, aş muri de plictiseală şi de lene. Altceva mă deranjează. Sunt turburată sufleteşte şi am nevoie de linişte ca să-mi revin. De aceea, te anunţ că mâine plec la părinţii mei. Te rog să chemi un chirigiu care să mă ducă cu calul până la Veria. Tu aranjează-ţi o servitoare care să-ţi gătească şi să aibă grijă de gospodărie. La nevoie, poţi mânca la părinţii tăi, până mă întorc eu, l-a sfătuit ea ca să-i alunge orice suspiciuni. Şi acum, noapte bună!
- Noapte bună! a îngăimat şi doctorul Perdicaris, îngrijorat de surescitarea nervoasă a soţiei sale pe care el, cu toată ştiinţa lui medicală, o atribuia unor cauze cu totul străine de cea reală.
A doua zi un chirigiu cu doi cai s-a prezentat la casa doctorului Perdicaris. Ajutată de soţul ei, Maruşa a încălecat calul al cărui samar, pentru a fi mai comod, a fost acoperit cu o păturică flocoasă, portocalie, din zestrea Maruşei. Chirigiul a încălecat şi el pe calul său şi a pornit în frunte pe şoseaua dintre Neaguşte şi Veria. După amiază au ajuns la destinaţie. Când a văzut-o mama ei, Nuşca Hagicu, a întrebat-o mirată:
- Ce-i cu tine, scumpa mea, de-ai venit singură?
Maruşa i s-a aruncat în braţe, izbucnind într-un hohot de plâns. Mama ei îi ştergea lacrimile, o săruta şi o mângâia, încercând s-o potolească. Bănuia că i s-a întâmplat ceva rău.
- Lasă, fata mea, nu mai plânge, că-mi sfâşii sufletul. Am plâns şi eu destul după omorârea fratelui tău – arde-i-ar focul iadului de antarţi blestemaţi, că am albit de durere într-o singură noapte la aflarea vestei! Dar ce s-a întâmplat, de-ai venit singură? Te-ai certat cumva cu soţul tău? Doar l-ai luat din dragoste şi te înţelegeai foarte bine până acum. Ştii că noi nu eram încântaţi de alegerea ta şi doream să te măriţi cu un aromân, dar până la urmă te-am lăsat în voia ta.
Maruşa s-a mai potolit şi, ştergându-şi lacrimile şi suspinând, i-a răspuns:
- Nu, mamă scumpă, nu m-am certat. Dar l-am părăsit definitiv. Nu vreau să-l mai văd. L-am iubit sincer şi m-am măritat cu el nu pentru titlul şi rangul lui de medic. Puteam să-mi găsesc şi eu un profesor, un învăţător sau un mare negustor aromân, dar mi-a plăcut el. Nu l-am cunoscut bine ce suflet are, căci eram o fată curată şi naivă. Ştiu că el mă iubeşte. Dar eu nu-l mai iubesc. Nu-l mai pot iubi. Înţelegi, mamă? strigă ea cu disperare încrâncenată. Chiar dacă nu este vinovat de moartea fratelui meu, s-a înhăitat cu oameni răi care clocesc în capul lor numai planuri drăceşti: crime, jafuri, pârjoluri împotriva vlahilor şi bulgarilor.
- Linişteşte-te, scumpa mea, a rugat-o mama ei. O să-ţi treacă şi peste câtva timp o să-ţi fie dor de el şi te vei întoarce la soţul tău. Aşa e viaţa: şi cu bucurii şi cu necazuri. Dacă te iubeşte şi ţine la familie, trebuie să-l înţelegi şi să fii şi tu mai îngăduitoare.
- Niciodată, mamă, a răspuns ea, privind-o fix cu ultima energie a unei hotărâri supreme. De-ar fi să rămân toată viaţa nemăritată, prefer să mă fac călugăriţă, decât să mă mai întorc la el. Te rog să mă înţelegi şi să nu-mi aminteşti de el.
Mama ei a privit-o consternată, apoi a rostit resemnată:
- Bine, fata mea!
Maruşa i-a povestit mamei sale tot ce s-a vorbit şi s-a hotărât în şedinţa comitetului ţinută în casa doctorului Perdicaris. Mama ei o asculta uluită, ofta şi-şi făcea cruci îngăimând: “vai, vai, vai ce diavoli!”
Bătrânul Tuşa Hagicu lipsea. Era la dughena lui în oraş. Când s-a întors seara acasă, s-a bucurat văzându-şi fiica.
- Cum de-ai venit aşa fără să ne anunţi? Ce s-a întâmplat? Unde-i Epaminonda? – a dat drumul întrebărilor una după alta, nerăbdător să afle dintr-o dată răspunsul la toate.
Când a aflat povestea mai mult din gura soţiei sale, s-a întristat la început. S-a aşezat pe scaun oftând:
- Of, Dumnezeule! Alt necaz pe capul nostru! Nu era de-ajuns moartea lui Dimitruli...
Cu lacrimi în ochi, Maruşa i-a mărturisit:
- Dragă tată, iartă-mă pentru durerea pe care ţi-o pricinuiesc că n-am ascultat de sfatul tău când trebuia, dar te rog să mă înţelegi şi să nu mă alungi din casa ta. Recunosc că am greşit, dar de acum înainte voi asculta de sfatul vostru.
- Cum să te alung? Eşti fata noastră, te iubim şi-ţi vrem binele. Ţi-am respectat alegerea şi nu te-am silit să te supui voinţei noastre. Dar ca tată te întreb: te-ai gândit bine la pasul ce-l faci?
- Da, tată.
- Eşti hotărâtă să nu te mai întorci la el?
- Da, tată.
- Gândeşte-te bine, căci suntem oameni şi greşim când luăm repede hotărâri nechibzuite. N-aş vrea ca mâine-poimâine să te răzgândeşti şi să ne faci de ruşine la vârsta noastră.
- Nu, dragă tată! Sunt hotărâtă definitiv şi îţi jur că te voi asculta şi nu te voi face de ruşine niciodată.
- Bine, fata mea! Atunci, trimite-i o scrisoare şi comunică-i hotărârea pe care ai luat-o din propria ta voinţă. De-acum înainte rămâi în casa noastră şi vom vedea ce este de făcut. Poate vom găsi pe cineva din neamul nostru...
Maruşa s-a repezit la tatăl ei şi l-a sărutat pe amândoi obrajii. A doua zi i-a trimis o scrisoare doctorului Perdicaris prin care îl anunţa că se desparte de el, că nu poate trăi alături de un om care patronează crime şi că hotărârea ei este definitivă, luată din proprie voinţă, neinfluenţată de nimeni.