Vulturii Pindului

Anunţaţi de un curier din Veria că comitetul grecesc din Neaguşte a hotărât distrugerea satelor fârşeroteşti Gramaticova, Cândrova şi Paticina, armatolii au părăsit tabăra de la Căstrie şi s-au instalat în munţii Perişori între Neaguşte şi Edessa. Pândind la marginea drumului, într-o zi au prins un curier trimis de comitetul din Neaguşte. Acesta avea o scrisoare adresată unui fruntaş bulgar grecoman, Boicef din satul Oslen. În scrisoare se spunea: “Să ne aşteptaţi la Piatra Roşie de la mirţi. De acolo o ceată va veni la voi, iar alta la Mănăstirea Papandi, de unde vom pleca în altă parte.”
Curierul a fost legat şi reţinut în tabără. Ofta şi plângea, spunând că e om sărac şi că a fost plătit pentru acest serviciu. Era bulgar din Neaguşte şi fusese recomandat de profesorul Done Mingas.
- Nu te teme! i-a vorbit bulgăreşte căpitanul Mucitani. Îţi vom da drumul imediat cum terminăm răfuiala cu antarţii.
Curierul s-a mai liniştit în urma acestei promisiuni. Armatolii l-au luat cu ei şi s-au îndreptat spre Piatra Roşie. Când au ajuns în apropierea locului de întâlnire al antarţilor, căpitanul Mucitani s-a adresat lui Mihali Handuri:
- Ia cu tine zece armatoli şi aşează-i în pădure de ambele părţi ale drumului. Când se vor apropia de locul stabilit, somaţi-i şi, dacă nu se vor preda, deschideţi foc. Eu cu restul armatolilor voi fi în apropiere gata să intervin la nevoie.
- Cred că nu va fi nevoie. Îi voi prinde eu pe toţi în capcană.
Travestit în uniformă de ofiţer turc, Handuri şi-a luat ceata şi a aranjat-o în pădurea deasă de mirţi. El s-a pitulat în tufişuri la pândă. Era pe la amiază şi soarele dogorea. În umbra pădurii era răcoare şi linişte întreruptă doar de bâzâitul bondarilor şi de ciripitul păsărelelor. Deodată s-au auzit voci pe drum. Handuri a ridicat uşor capul şi a zărit un grup mic de oameni înarmaţi urcând încet coasta muntelui. Când s-au apropiat, a ţâşnit din ascunziş şi a strigat turceşte, cu puşca întinsă spre ei, somându-i să se predea:
- Teslim ghiaur! (Predaţi-vă ghiauri!)
Antarţii au încremenit, uluiţi. Unul dintre ei, dezmeticindu-se mai repede, a strigat:
- Domnule ofiţer, nu suntem nici bulgari, nici vlahi. Suntem greci şi luptăm împotriva acestor rebeli, colaborând cu autorităţile turceşti, a căutat el să-l convingă pe ofiţerul turc.
- Bine. Predaţi-vă şi vom sta de vorbă dacă este aşa cum spui, a răspuns presupusul ofiţer turc, vorbindu-i pe un ton mai blând, liniştitor.
Antarţii greci au ridicat mâinile în sus. Ca din pământ au ţâşnit armatolii şi i-au înhăţat. Le-au luat armele, i-au legat de mâini şi i-au pornit spre locul unde aştepta căpitanul Mucitani cu ceata lui.
- Aceştia sunt toţi antarţii, căpitane! – i-a raportat Mihali Handuri. Voiau să ardă satele aromâneşti cu bulgarii grecomani din Oslen şi din alte sate vecine pentru ca antarţii greci să se spele pe mâini de sângele vărsat, strigând în gura mare că ei n-au nici un amestec şi că respectă cu sfinţenie ordinul dat de comitetul grec din Veria de a nu mai fi ucişi oameni neînarmaţi.
- Eram sigur că nu se vor astâmpăra, a răspuns Mucitani privind fericit captura făcută de dibaciul şi viteazul Handuri. Izolaţi-i şi să începem imediat ancheta ca să vedem ce lupi am prins în capcană. Văd că sunt numai cinci. Eu mă aşteptam la o haită mai mare, a încheiat puţin dezamăgit căpitanul.
A început imediat identificarea prizonierilor. Primii au fost călăuzele: Tollios şi Ghiorghios Tollios, tatăl şi fiul, doi bulgari grecizaţi din Neaguşte, tâlhari de meserie, care sechestrau oameni bogaţi şi-i eliberau în schimbul răscumpărării lor cu multe lire. Stabilindu-se că nu erau antarţi şi că fuseseră plătiţi ca să-i călăuzească pe drum, cei doi briganzi au fost eliberaţi.
Dându-le drumul, căpitanul Mucitani i-a privit încruntat şi i-a avertizat:
- Sunteţi liberi, deşi meritaţi o pedeapsă. Să ştiţi însă că dacă vă mai prind făcând pe călăuzele antarţilor, vă tai capul la amândoi. Aţi înţeles? Marş de aici, ticăloşilor!...
- Am înţeles. Să trăieşti, căpitane! – au mormăit amândoi, aplecându-se respectuoşi.
Cei doi au plecat pleoştiţi, cu capul aplecat, dar fericiţi că au scăpat cu viaţă. Privirea cruntă ca o noapte neagră, străbătură de fulgere, şi vocea aspră a căpitanului armatol le-a strecurat un fior de gheaţă prin şira spinării. Era pentru prima oară când încercau această senzaţie turburătoare.
A urmat un tânăr înalt şi frumos, bine îmbrăcat. Părea un intelectual distins.
- Cum te cheamă? l-a întrebat căpitanul, măsurându-l cu privirea.
- Safiros Longos, a răspuns tânărul, cu vocea sugrumată de un nod care i se pusese în gât.
- Eşti aromân?
- Da, căpitane, a răspuns tânărul, podidindu-l lacrimile.
- Bine, mă băiatule, te-ai înhăitat cu nişte tâlhari şi-ai pornit la drum să-ţi omori fraţii de sânge? Ce fel de aromân eşti tu? l-a dojenit Mucitani. Eşti cu adevărat aromân sau ai învăţat ceva aromâneşte în vreo mahala din târguşorul tău?
- Sunt aromân adevărat. Părinţii mei vorbesc în casă aromâneşte. Eu am uitat în mare parte limba maternă, pentru că am fost plecat mulţi ani la şcolile înalte din Atena. Numele vechi al familiei mele este Lungu, dar a fost grecizat încă de când tatăl meu era elev la şcoala primară grecească din Neaguşte.
Cum Safiros vorbea greu şi stricat aromâneşte, pentru a grăbi identificarea, Cola Nicea i-a propus lui Mucitani ca prizonierul să răspundă în greceşte, iar el urma să traducă în aromâneşte. Căpitanul a consimţit şi ancheta a decurs repede.
- Cu ce se ocupă acum părinţii tăi?
- Tatăl meu este cel mai mare industriaş textilist din Neaguşte. Are două fabrici: una de torcătorie şi una de ţesătorie.
- Păi, dacă ai atâta avere, ce-ţi lipseşte ţie ca să te faci antart şi să-ţi ucizi fraţii de sânge, care vor să fie aromâni nu greci sau altă naţie? l-a întrebat Mucitani pe un ton mai blând.
- Căpitane, au n-am venit aici să mă fac antart şi să omor oameni. Am fost luat de ei ca să arate satelor de aromâni că dacă toţi oamenii bogaţi, aromâni şi bulgari, sunt grecomani, atunci trebuie să se facă şi ei grecomani. Aceasta mi s-a spus mie şi pentru această propagandă filoelenă am acceptat să vin cu ei.
Privindu-l ţintă, căpitanul Mucitani l-a întrebat:
- Cine sunt ceilalţi doi prizonieri? Călăuzele ne-au spus numai numele unuia dintre ei. Numele celuilalt susţineau că nu-l cunosc. Vrei să ne spui numele lor?
- Da, căpitane! Unul este profesorul Done Mingas din Neaguşte, iar celălalt este căpitanul Tellos Agras, urmaşul colonelului Costas Acritas, comandantul suprem al antarţilor din Turcia, care a plecat toamna trecută la Atena ca să recruteze forţe noi, căci au pierderi mari şi mulţi antarţi locali s-au împrăştiat, nevrând să mai lupte şi să moară, deşi sunt bine plătiţi.
La auzul numelui, toţi armatolii au rămas câteva clipe perplecşi. Nu le venea să creadă. La aşa ceva nu se aşteptau. Parcă trăiau un vis nespus de frumos. Le venea să chiuie de bucurie că le-a căzut în mâini o pradă atât de rară şi atât de mult râvnită. Cel mai fericit dintre toţi era căpitanul Mucitani. Neputându-se abţine, el s-a adresat vesel proaspătului armatol Toli Hagigogu:
- Dragă Hagigogu, ai venit la noi cu mare baftă. Azi am dat marea lovitură. Le-am secat antarţilor toată vlaga. De acum poţi să te întorci şi tu în România şi să-ţi continui liniştit studiile universitare. Haiducia nu mai are rost pentru tine. Nici noi nu mai avem nevoie de noi armatoli. De acum înainte avem nevoie de oameni luminaţi care să ne apere drepturile.
Feţele armatolilor s-au luminat. Au început să se sărute şi să tropăie. Deodată, descătuşat din adâncuri, un chiot a răbufnit spintecând văzduhul:
- Uraaaa! L-am prins, l-am prins! De acum s-a terminat cu mârşăviile lor!
Văzând efectul produs de dezvăluirea sa, Safiros Longos şi-a luat inima în dinţi şi a vorbit:
- Căpitane, vă rog pe toţi să mă ascultaţi şi să mă iertaţi. Recunosc că am greşit şi că merit să fiu pedepsit. Dar dacă mă iertaţi vă voi fi recunoscător toată viaţa. Vă jur pe numele părinţilor mei şi pe tot ce vreţi că nu voi mai greşi şi vă voi fi de folos. Dacă mă omorâţi, pedepsindu-mă pentru rătăcirea mea de o clipă, nu veţi câştiga nimic şi veţi face din mine, fără voia mea, un antart martir şi erou.
- Eu te-am iertat, fiindcă eşti frate de-al meu şi cred că-ţi pare rău sincer de rătăcirea ta. Cred că toţi armatolii sunt de aceeaşi părere cu mine. Nu-ţi cerem nimic, decât să nu-ţi urăşti şi să nu-ţi persecuţi fraţii de sânge care vor să trăiască şi să moară în legea lor.
Toţi armatolii au fost de acord cu gestul mărinimos al căpitanului.
- Dezlegaţi-l şi daţi-i drumul! a ordonat căpitanul.
După ce a fost dezlegat, s-a repezit la căpitan şi i-a sărutat mâna.
- Nu-mi săruta mâna, căci nu sunt preot şi nici moşneag, l-a dojenit blând Mucitani.
- Ştiu. Dar pentru mine eşti mai mult decât un preot. Eşti fratele meu mai mare şi-mi voi aminti de tine toată viaţa. Mama mea va aprinde lumânări şi se va ruga pentru tine la biserică.
Emoţionat, căpitanul Mucitani l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe amândoi obrajii, grăindu-i:
- Spune-i mamei tale să se roage pentru toţi armatolii, nu numai pentru mine.
După ce a dat mâna cu toţi armatolii, Safiros Longos s-a despărţit cu lacrimi în ochi şi a ieşit în drumul mare, pornind înapoi spre Neaguşte.
Temându-se că cei doi tâlhari eliberaţi ar putea anunţa vreun post de jandarmi din apropiere, căpitanul Mucitani a strigat:
- Fraţilor, luaţi pe cei doi prizonieri care ştim cine sunt şi direcţia Gramaticova.
Urcând şi coborând pe cărări înguste şi întortocheate de munte, spre seară au ajuns la fântâna de la Dârjilova unde au făcut un scurt popas pentru a se spăla şi a-şi umple bidoanele cu apă. Apoi au pornit mai departe şi s-au oprit într-o poieniţă unde şi-au fixat tabăra. Acolo au luat cina: o masă frugală formată din pâine neagră, brânză, ceapă şi ceva legume. Cei doi prizonieri au primit şi ei porţii egale, dar erau atât de cătrăniţi că nu le ardea de mâncare. Au fost legaţi de mâini şi de picioare şi, separaţi unul de altul, erau păziţi de doi armatoli.
A doua zi dimineaţa a început judecata. A fost adus mai întâi aghiotantul căpitanului grec. Căpitanul Mucitani l-a întrebat în limba bulgară:
- Cum te numeşti?
- Done Mingas.
- Eşti bulgar deci.
- Nu! a răspuns ţanţoş şi bătăios Mingas. Sunt grec bulgarofon aşa cum şi dumneata eşti grec vlahofon.
- Asta să i-o spui lui mutu’, nu mie care cunosc puţină istorie ca să ştiu măcar atâta lucru: cărei naţii aparţin. Dacă tu vrei să te consideri grec, e treaba ta. Nu te opreşte nimeni. Dar în ignoranţa ta prezumţioasă nu aplica şi altora această etichetă falsă fabricată la Atena pentru prostirea analfabeţilor şi a semidocţilor.
După această replică tăioasă, tupeul lui Mingas a început să se clatine. Şi-a dat seama că are de a face cu un om inteligent şi şcolit, nu cu un simplu haiduc analfabet, cum îşi închipuia.
- Ce ocupaţie ai?
- Sunt revizor la şcolile greceşti din regiune.
- Dacă eşti revizor şcolar, ce cauţi alături de antaţi şi nu-ţi vezi de meseria ta?
- Am vrut să servesc cauza panelenismului şi am venit cu scopul de a convinge pe vlahi şi pe bulgari că ei sunt greci vlahofoni şi bulgarofoni şi să le intre în cap ideea că independenţa Macedoniei este o utopie şi că numai renaşterea vechiului imperiu bizantin sub tutela religioasă a Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol şi lumina minunatei culturi elene antice va aduce pacea şi bunăstarea în Balcani.
- Poate că nici independenţa Macedoniei nu se va realiza în viitorul apropiat, căci sunt multe piedici şi se ciocnesc multe interese contrarii interne şi externe, dar să ştii că ideea megalomană panelenă este o utopie şi mai mare, irealizabilă în vecii vecilor. Niciodată marile puteri apusene nu vor încredinţa Greciei paza Strâmtorilor, pentru că nu este în stare să le apere în faţa pericolului rusesc sau bulgaro-sârbo-muntenegrean. De aceea va fi preferată Turcia, care este singura ţară mare şi puternică din regiune ce poate îndeplini cu succes rolul de paznic sigur al strâmtorilor. Păcat de tine că, fiind profesor şi revizor şcolar, dai dovadă că ai capul mai gros decât compatrioţii tăi care, deşi sunt oameni simpli, văd totuşi lucrurile mai bine ca tine. Dar tu eşti plătit de greci şi ţi-ai trădat naţia pentru interesul tău personal. Dacă te-ar fi prins voievodul Coliman sau Apostol, te-ar fi jupuit de viu. Ai avut noroc că ai căzut în mâinile noastre.
Done Mingas a rămas năucit. Aroganţa lui iniţială s-a dezumflat ca o băşică de săpun. Nu se aştepta la o asemenea lecţie.
- Să vină ultimul captiv! a poruncit Mucitani.
Done Mingas a fost condus la locul său. Pe drum, întâlnindu-se cu prietenul şi şeful său care era dus la judecată, a ridicat capul şi privindu-l amărât, a îngăimat doar atât: “Rău, şefule!”...
Ajungând în faţa căpitanului, prizonierul s-a oprit în poziţie de drepţi.
Pentru anchetarea lui, căpitanul Mucitani l-a luat ca interpret pe Mihali Handuri.
Măsurându-l cu privirea, Mucitani a repetat întrebarea stereotipă:
- Cum te cheamă?
- Mă numesc Costas Agapinos, dar mi-am luat pseudonimul de Tellos Agras de când am ajuns comandantul forţelor de antarţi din Turcia, a răspuns fără şovăială prizonierul.
- Ce înseamnă Tellos Agras? a vrut să afle Mucitani.
Cu acelaşi aer imperturbabil, demn şi mândru, Agras a răspuns:
- Tellos înseamnă perfect, dar mai înseamnă şi cel de la distanţă, de departe, ultimul. Agras înseamnă sălbatic, fioros, crud, neîmblânzit. Aşa am considerat că trebuie să fiu eu în calitatea mea de comandant suprem, i-a explicat el privindu-l fără să clipească.
Sinceritatea şi bravada prizonierului l-au descumpănit pe Mucitani. Îl privea mirat, gândindu-se că sau Agras e un fin psiholog şi bravează intenţionat cu scopul de a-l dezarma sufleteşte, sau aceasta este firea lui, mândria lui de ofiţer care nu-şi pierde demnitatea şi onoarea nici în cele mai critice clipe ale vieţii.
- De unde sunteţi originar? l-a întrebat politicos Mucitani, impresionat de atitudinea lui demnă.
- Sunt din Peloponez. Am absolvit şcoala militară din Atena şi am gradul de căpitan în armata greacă. Până în toamna trecută am fost secundul colonelului Costas Acritas, care a plecat în Grecia să recruteze noi antarţi în urma grelelor pierderi suferite.
- Cu ce scop ai venit în Macedonia şi cine te-a trimis?
- Am venit cu scopul de a grăbi procesul de grecizare a populaţiei creştine din Balcani. Silogul din Atena format din cei mai înţelepţi cărturari şi din cei mai înflăcăraţi patrioţi, se ocupă cu recrutarea antarţilor. Eu, ca ofiţer, am considerat că este o mare cinste să fac parte din rândul acestor luptători şi m-am înrolat ca voluntar.
- Silogul din Atena urmăreşte numai grecizarea, nu şi cucerirea Macedoniei? l-a întrebat Mucitani.
- Deocamdată trebuie s-o grecizăm, fiindcă elementul grec este în vădită minoritate şi marile puteri nu ne vor satisface pretenţia şi legitimitatea anexării integrale a Macedoniei. Trebuie să-i desfiinţăm mai întâi pe bulgari, pe vlahi şi pe albanezi şi abia după aceea vom începe lupta contra Turciei.
Curajul şi sinceritatea cu care Agras răspundea întrebărilor l-au impresionat adânc pe Mucitani, care a început să-l privească cu alţi ochi. Totuşi îl hărţuia implacabil cu întrebările, dornic să cunoască toate dedesubturile acţiunii antarţilor direct de la şeful lor. Dacă norocul l-a ajutat să pună mâna pe el, atunci trebuia să profite şi să-l stoarcă fără brutalităţi, dar abil şi stăruitor, de toate informaţiile de care avea nevoie, cu toată admiraţia ce începuse a i-o trezi acuzatul. Mucitani continua interogatoriul cu aceeaşi faţă severă şi cu aceeaşi privire scrutătoare.
- Cine se ocupă cu recrutarea bandelor de antarţi şi cine le subvenţionează?
- Mitropoliţii noştri din Turcia. Ei sunt păstorii sufleteşti ai creştinilor ortodocşi şi ei sunt cei care fixează directive şi dau ordine antarţilor, care au misiunea de a le executa întocmai. Fondurile vin din Grecia pe cale diplomatică prin Consulate. Ele sunt date mitropoliţilor care le folosesc după necesităţi. Comitetele civile locale ne pun la dispoziţie gazde, curieri şi uneori şi efective de antarţi de ocazie.
Deşi Agras vorbea sincer şi dezinvolt, Mucitani îl strângea tot mai tare în chingi.
- Dacă urmăriţi anexarea Macedoniei, de ce nu vă bateţi cu turcii ocupanţi care sunt asupritorii tuturor popoarelor creştine din balcani? Ce aveţi cu vlahii şi cu bulgarii care sunt creştini ortodocşi ca şi voi?
- Am răspuns mai înainte şi repet că trebuie să devenim mai întâi majoritari, grecizându-i pe bulgari, pe vlahi şi pe albanezi şi pe urmă ne vom război cu turcii.
- Deci până atunci colaboraţi cu turcii luptând împotriva noastră care vrem să facem din Macedonia o Elveţie a Balcanilor.
- O Elveţie a Balcanilor este o utopie. Macedonia este grecească din cele mai vechi timpuri, a declarat răspicat Agras.
Replica lui Mucitani a venit tot atât de răspicată:
- Macedonia n-a fost niciodată grecească. Ea a fost locuită de traco-iliri, care sunt strămoşii noştri ai vlahilor şi albanezilor. Utopie este marea voastră idee panelenă, izvorâtă dintr-un fond sufletesc bolnav, megaloman. Cum credeţi că veţi reuşi să grecizaţi cu forţa toate popoarele creştine din Balcani tocmai în acest secol când s-a trezit în ele conştiinţa naţională?
- Noi avem răbdare, a răspuns liniştit Agras. Mai curând sau mai târziu vom reuşi, pentru că marile puteri europene, care admiră cultura elenă, au şi datoria şi tot interesul să ne susţină datorită poziţiei noastre geo-strategice.
- Oricât v-ar susţine – aşa cum v-au susţinut şi la Congresul de la Berlin, dându-vă Tessalia – nu vă vor oferi plocon toată Macedonia în care sunteţi cea mai mică minoritate etnică, strivind în picioare interesele celorlalte state balcanice susţinute la rândul lor de Rusia şi de alţii...
- Tocmai de aceea am venit, ca să înăbuşim trezirea conştiinţei naţionale la aceste popoare. De altfel, unii comitagii bulgari ca Ciociu din Rahova, Cota din Prespa şi Gonu şi Lazu din oraşul Ianiţa s-au lămurit şi au dezertat din cetele conduse de voievodul Apostol. Ei s-au alăturat nouă. De ce nu faceţi şi voi la fel? Renunţaţi la românism, căci sunteţi greci care v-aţi pierdut limba!
- Ciociu, Cota, Gonu şi Lazu sunt nişte trădători laşi şi ticăloşi, care şi-au vândut sufletul pentru banii voştri. Noi urâm şi pedepsim trădarea ca cel mai urât viciu omenesc. Voi o cultivaţi din interes, dar în sufletul vostru îi dispreţuiţi pe trădători. Cât priveşte originea noastră, eu vă întreb: dacă am fi într-adevăr greci, cum vă explicaţi că strămoşii noştri, mândri de cultura lor superioară, s-au latinizat şi s-au slavizat în masă, adoptând o limbă şi o cultură inferioară pe care o numeau cu dispreţ “barbară”? De când lumea, se ştie că o cultură superioară înghite pe cea inferioară. Dovada cea mai clară este însăşi Grecia. Cucerită şi ocupată de romani, ea nu s-a latinizat ca Macedonia traco-iliră barbară, adică inferioară civilizaţiei şi culturii romane. Grecia supusă politic şi militar şi-a păstrăt identitatea graţie culturii ei superioare. Alexandru cel Mare, cu care vă mândriţi pe nedrept, era trac, nu grec. El avea cultură greacă pe care a răspândit-o în Orient, dar vorbea cu generalii săi macedoneni în limba tracă. Graţie culturii voastră superioare, aţi asimilat de-a lungul vremii atâţia străini încât grecii de azi aproape că nu mai au nimic comun cu grecii vechi. Sunteţi mai mult vlahi, slavi şi albanezi grecizaţi prin biserică şi şcoală. Sunteţi un amestec hibrid de popoare, un mixtum compozitum. De aceea n-aţi mai produs nimic de valoare nici în ştiinţă, nici în literatură, nici în artă.
Agras a rămas mut, copleşit de demonstraţia severă, dar logică a lui Mucitani. Căpitanul “cuţovlah” care-l judeca nu era un om de rând.
- Câţi antarţi aveţi în subordine? a continuat Mucitani.
- Vreo două sute, încadraţi în mai multe cete şi repartizaţi în două grupe care acţionează în partea de est şi de vest a Macedoniei.
- De unde sunt de fel?
- Cei mai mulţi sunt din Creta, unii din Grecia şi câţiva din Macedonia, pe care-i folosesc mai mult în calitate de curieri şi călăuze.
- Unde sunt atunci cretanii dumitale, fiindcă ai pornit la drum însoţit doar de câţiva vlahi şi bulgari grecomani?
- Este adevărat că antarţii mei cretani au fost decimaţi în luptele care au avut loc şi unii au dezertat, refugiindu-se prin sate şi oraşe. Din această cauză colonelul Acritas a plecat în Grecia ca să recruteze noi forţe.
- Crezi că se va mai întoarce?
- Da.
- Noi avem dovezi că multe bande de antarţi erau formate aproape exclusiv din vlahi şi bulgari grecomani autohtoni. Doar conducătorii lor erau ofiţeri greci. Este adevărat?
- Da. Au fost situaţii când, din cauza pierderilor suferite, am fost nevoiţi să recurgem şi la o astfel de soluţie.
- De ce cretanii nu luptă pentru eliberarea insulei lor de sub turci şi au venit în Macedonia să lupte împotriva noastră?
Agras, care până atunci îl privea de sus pe Mucitani, considerându-l un barbar incult şi necioplit, i s-a adresat politicos, pronunţându-i pentru prima oară titlul:
- Căpitane Gheorghe, am venit aici din mai multe motive. Creta este veche insulă grecească şi într-un viitor război ea ne va fi dată de marile puteri fără nici o opoziţie internă şi externă. Macedonia este mărul discordiei râvnit de toate statele balcanice. Deci pentru Grecia ea este problema principală care trebuie rezolvată cât mai repede pentru a-i elimina pe ceilalţi competitori.
- Nu ştiaţi că în Macedonia grecii sunt foarte puţini şi că cei mai numeroşi sunt bulgarii, vlahii şi albanezii?
- Nu. Nouă ni s-a spus dimpotrivă: că autonomiştii vlahi şi bulgari sunt puţini şi că populaţia ne aşteaptă cu braţele deschise. Abia când am trecut râul Bistriţa – anticul Aliacmon – am fost cuprins de îndoieli. Am început să-mi dau seama că situaţia este cu totul diferită şi că am fost înşelaţi de propaganda panelenă. M-am convins la faţa locului că cei mai numeroşi sunt bulgarii, apoi vlahii. Grecii sunt puţini şi se află mai mult la oraşe şi în câteva sate răzleţe de clăcaşi pe moşiile beilor turci şi sunt atât de prăpădiţi şi de fricoşi că preferă să fie sclavi decât să se răzvrătească şi să sfărâme jugul păgân. Aşa că nu ne sunt de nici un ajutor. Mitropoliţii şi episcopii noştri ne-au dat gazde şi curieri din rândul bulgarilor şi vlahilor grecizaţi şi, deşi aceşti oameni sunt bine plătiţi, cu şase lire pe lună, cred totuşi că ei m-au vândut atrăgându-mă în această cursă. Sunt foarte dezamăgit. Nu ştiu ce soartă mă aşteaptă, dar vă jur că dacă mă eliberaţi, aşa cum aţi făcut şi cu ceilalţi trei însoţitori de-ai mei, îmi iau subalternii şi mă întorc în Grecia.
- Căpitane Agras! i s-a adresat la rândul său şi Mucitani, în semn de respect. să nu crezi că ai fost vândut. A fost capturat curierul din Neaguşte, trimis cu o scrisoare către bulgarul grecoman Boicef din satul Oslen, în care se scrie: “Să ne aşteptaţi la Piatra Roşie de la mirţi. De acolo o ceată va veni la voi, iar alta la Mănăstirea Papandi. De acolo vom pleca în altă parte.”
Scoţând hârtia din buzunar, Mucitani i-a arătat-o lui Agras. Acesta a făcut un gest larg cu ambele mâini, oftând abătut:
- N-am avut noroc. Soarta m-a prigonit.
- Noi ne aşteptam să vii cu o ceată de vreo sută de antarţi. Unde urma să vă duceţi de la Mănăstirea Papandi şi cu ce scop?
- Ţinta noastră era să dăm foc satului Gramaticova, focarul cel mai fanatic al românismului din regiunea aceea şi apoi cu ajutorul celor doi propagandişti, unul vlah eliberat, celălalt reţinut alături de mine, să convingem populaţia vlahă şi bulgară să treacă la elenism şi la patriarhat dacă nu vrea să păţească la fel ca cei din Gramaticova.
Mucitani l-a privit lung cu un amestec ciudat de ură, de mânie şi de admiraţie. Sinceritatea şi tupeul lui Agras frizau uneori cinismul. Agras i-a susţinut privirea înfruntându-l mândru şi hotărât.
- Dacă îţi dăm drumul, ce garanţii ne dai că-ţi vei respecta angajamentul? l-a întrebat Mucitani, după o lungă pauză, privindu-l fix şi încercând să descifreze firea ciudată a acestui om, alcătuită parcă dintr-un amalgam de elemente psihointelectuale: sinceritate, bravadă, cinism, şiretenie, pe lângă altele mai estompate.
- Cuvântul meu de onoare, de om şi de ofiţer! a răspuns prompt Agras.
Mucitani a zâmbit ironic şi i-a povestit un episod referitor la onoarea antarţilor:
- Anul trecut, Mitru Vlahu, un căpitan armatol aproape agramat, dar isteţ, bun şi foarte viteaz, a capturat patru antarţi cretani lângă Castoria. Fiindu-i milă de ei că erau tineri, le-a dat drumul după ce, la cererea lor, au jurat pe Sfânta Evanghelie că se vor întoarce în Grecia. După vreo două luni i-a capturat din nou într-o luptă. Cu lacrimi în ochi tinerii antarţi au îngenuncheat în faţa lui, rugându-l să-i ierte şi jurându-se pe toţi sfinţii că vor pleca în Grecia. Dar Mitru Vlahu nu i-a mai iertat pe mincinoşi şi pe sperjuri şi a dat ordin să li se taie capul.
- Cred că erau nişte ageamii fanatici şi inconştienţi. Îşi meritau pedeapsa pentru călcarea jurământului, a aprobat Agras.
- În urma acestui exemplu nu putem avea nici o încredere în cuvântul de onoare şi-n jurământul unui antart, rostit chiar cu amândouă mâinile pe Sfânta Evanghelie.
Agras l-a privit o clipă şi apoi, aplecând capul, a exclamat abătut în dialectul cretan: “Eritalcala”, adică : „S-au scufundat corăbiile”!
Judecata s-a încheiat. Sentinţa urma să fie pronunţată mai târziu.
Agras a fost luat de doi armatoli şi dus alături de ajutorul său Done Mingas. Din clipa aceea erau liberi să vorbească între ei fără nici o oprelişte.
Vestea capturării căpitanului Agras s-a răspândit ca fulgerul. Doi ciobani de la stâna celnicului Cuşa au adus un batal şi o stearpă grasă. Curierii trimişi în satele aromâneşti şi bulgăreşti s-au întors cu pâine şi cu alte produse alimentare. Câţiva bulgari au venit cu catâri şi cu măgari încărcaţi cu pâine, cu vin, cu rachiu, cu legume şi cu fructe. Deodată poiana s-a umplut de bunătăţi. Vesel, căpitanul Mucitani l-a strigat pe Iorgula Cutova, care fusese ucenic la restaurantul Cealera din Veria şi i-a spus zâmbind:
- Dragă Cutova, te lăudai că eşti mare bucătar. Acum să te văd! pregăteşte-ne o masă să rămână de pomină. Ai tot ce-ţi trebuie şi de mâncare şi de băutură. Fă-ne nişte “arumâni” (frigărui de măruntaie) stropite cu rachiu, să-şi lingă degetele şi cei doi prizonieri ai noştri, căci de atâta amărăciune, n-au mâncat nimic până azi. Să moară măcar sătui...
- Căpitane, fii fără grijă. Le voi arăta tuturor că sunt un mare bucătar vrednic să stea alături de un renumit măcelar.
Toţi armatolii au izbucnit în râs. Aluzia lui Cutova se referea la porecla de măcelar (casap) a căpitanului. Mucalitul Miha Zugravu a râs cu mare poftă, felicitându-l.
- Bravo, Cutova! I-ai zis-o! să poftească acum căpitanul nostru să refuze vinul şi rachiul cum a făcut la Căstrie cu vinul trimis de Tega Vurduni sub pretextul că ar fi fost otrăvit!... Ah, ce supărat am fost atunci pe cruşoveanul meu!
Mucitani a râs şi el cu poftă. Apoi, întorcându-se către Zugravu, a căutat să-l consoleze:
- Hai, bitulene frate, nu fii supărat pe mine pentru păţania asta! N-am făcut-o din răutate, căci şi mie mi-ardea de băutură, până în adâncul sufletului, dar am vrut să vă pun la încercare rezistenţa morală şi spiritul de disciplină. Să vă obişnuiţi cu abstinenţa şi cu asprimea vieţii de armatol. Şi, slavă Domnului, aţi dovedit din plin că aveţi cu toţii voinţă de oţel. Aşa trebuie să fim până la sfârşit, indiferent ce ne rezervă destinul. Numai prin frăţie, unitate şi disciplină de fier vom birui. Azi însă puteţi să vă şi îmbătaţi, căci sărbătorim o mare victorie.
- Ura! au strigat armatolii.
Poiana şi pădurea au răsunat de chiotele lor. Totuşi, în atmosfera de veselie generală, pentru orice eventualitate, două caraule făceau de pază cu schimbul.
Animalele aduse au fost tăiate la repezeală şi puse la frigare în sule lungi rotite domol deasupra grămezilor de jar. Un miros delicios s-a răspândit deodată în toată poiana, gâdilând nările tuturor şi pierzându-se agale în umbra pădurii. Până şi celor doi antarţi amărâţi li s-a deschis subit o poftă de lup flămând.
Masa s-a servit pe frunze de brusture. Mai întâi s-au servit frigăruile de măruntaie cu ceapă şi usturoi verde aduse de bulgari din grădinile lor. Fiecare porţie avea şi câte o bucată de brânză de la stâna celnicului Cuşa. Apoi a urmat friptura aranjată în porţii egale de priceputul ucenic de bucătar Iorgula Cutova. Toată lumea a primit porţii egale de mâncare, inclusiv cei doi antarţi greci. Două ploşti cu vin şi una de rachiu urdinau des din mână în mână. Agras şi Mingas au primit şi ei rachiu şi vin în câte un bidonaş.
Mândru de isprava lui, Iorgula Cutova, după ce a tras o duşcă de rachiu, s-a adresat lui Mucitani:
- Căpitane Mucitani, când se va termina odată cu viaţa asta de armatol şi vei veni în vizită la Veria, am să te duc la restaurantul Cealera unde mă voi reangaja şi ai să vezi ce mâncăruri delicioase voi face, să mă pomeneşti cât vei trăi la cruşovenii tăi.
- Nu mă îndoiesc deloc că te pricepi şi că vei ajunge un bucătar excelent, dragă Cutova, a zis Mucitani. Dar mâncări mai delicioase ca “arumanea” şi friptura de azi nu cred că voi mai gusta vreodată, oricât de rafinate ar fi ele.
Complimentul căpitanului l-a uns la inimă pe Cutova, care avea chef de vorbă.
- Căpitane Mucitani, când va da Dumnezeu şi ne vom strânge la casele noastre, să-ţi iei şi nevasta şi să stai la mine la Veria ca oaspe cât îţi pofteşte inima. Mi-a spus prietenul Zugravu că este foarte frumoasă şi curajoasă. Am să-i povestesc şi ei întâmplarea cu vinul aşa-zis “otrăvit” şi alte năzdrăvănii de-ale tale, să vadă şi ea ce soţ energic şi hotărât are.
- Bine, dragă Iorgula! Am să vin şi cu ea şi poţi să mă zugrăveşti aşa cum mă vezi tu. Nu ştiu dacă logodnica mea este atât de frumoasă cum ţi-a zugrăvit-o prietenul meu mucalit Miha Zugravu, dar mie îmi place. Este şi curajoasă şi vitează.
- Căpitane, să-ţi trăiască! au strigat armatolii.
Spre uimirea tuturor, din locul celor doi antarţi prizonieri s-a auzit o voce fredonând. Era Agras. Încălzit de friptura înfulecată, stropită cu rachiu şi cu vin, Agras a început să fredoneze un cântec haiducesc din vremea revoluţiei greceşti din 1821. Era cântecul dedicat lui Atanasie Diacul, viteazul călugăr vlah care i-a bătut pe turci la hanul de la Gravia.
Armatolii au tresărit nemulţumiţi, gata să-l apostrofeze.
- Lăsaţi-l să cânte, a poruncit Mucitani.
Toate privirile s-au aţintit asupra lui Agras. Vocea lui, timidă iniţial, a început să răsune tot mai sigură. Poate în clipa aceea, la marginea poienii înflorite, se închipuia un actor în amfiteatru, interpretând rolul unui erou legendar de tragedie antică. Numai aplauzele au lipsit. După ce a terminat, Handuri i-a tradus căpitanului textul cântecului:
“Fă-mi-te turc, diacule, şi în geamii te-nchină,
De vrei să te mai bucuri de viaţă şi lumină!”

Şi partea finală:

“Ian vezi ce vreme a ales moartea necruţătoare,
Când creşte iarba în poieni şi pomii sunt în floare!”

Cu ajutorul lui Handuri, Mucitani i-a făcut lui Agras câteva precizări istorice:
- Deşi cântecul este grecesc, ca multe cântece ale vlahilor, eroul lui este vlah, aşa cum vlah este şi poetul Riga Fereu, iniţiatorul Eteriei şi fondatorul literaturii moderne greceşti, şi Ioan Coletti, fondatorul statului grec modern. Cei mai mulţi căpitani de haiduci din perioada aceea n-au fost greci, ci vlahi. Iar în bătăliile navale cei mai viteji luptători n-au fost greci, ci albanezi în frunte cu amiralul Miauli căruia i-aţi grecizat imediat numele, adăugându-i un “s” în coadă. V-aţi specializat trăind din furt şi din minciuni.
Agras a răspuns calm:
- Chiar dacă sunt vlahi şi albanezi, ei sunt eroii noştri, pentru că au luptat şi s-au sacrificat pentru marea cauză panelenă.
- Revoluţia a fost proclamată în numele creştinătăţii, nu în numele Eladei şi al cauzei panelene, a replicat căpitanul Mucitani. Atunci, în numele acestui ideal au luptat sub steagul revoluţiei toţi creştinii din balcani: români, bulgari, greci, albanezi, ba chiar şi străini celebri, ca poetul englez lordul Byron şi italianul Santarosa.
Agras a tăcut mirat. Căpitanul vlah avea o minte ascuţită şi ştia multe lucruri pe care le mânuia cu dexteritate şi cu o argumentaţie logică strânsă. Nu era uşoară o dispută cu el.
Mucitani a continuat, combătându-l cu noi fapte reale, incontestabile:
- Spre deosebire de revoluţionarii de la 1821, voi aţi făcut cârdăşie cu păgânii împotriva creştinilor. Antarţii voştri, cot la cot cu başbuzucii lui Hairedin bei din Vodena, au măcelărit zilele trecute patruzeci de ţărani vlahi şi bulgari în timp ce se întorceau de la târg în satele lor din Meglenia. În regiunea Veriei, antarţii şi başbuzucii lui Halil bei şi Ramis bei au comis numeroase crime împotriva populaţiei paşnice aromâne. Profitaţi de corupţia administraţiei turceşti şi o asmuţiţi împotriva noastră. Până şi în balta Ianiţa, unde am iernat cu toţii, aţi dat foc unor sate bulgăreşti şi ne-aţi atacat mişeleşte pe la spate în timp ce turcii ne bombardau cu artileria.
Agras părea copleşit de avalanşa de acuzaţii rostogolită asupra lui. A aplecat capul, părând că se dă bătut, dar şi l-a ridicat semeţ, ca unul care, în cea mai critică situaţie, când nu mai are nici o ieşire, găseşte totuşi în el tăria necesară de a se împăca cu soarta.
- Căpitane Gheorghe, ai dreptate! Este adevărat tot ce mi-ai spus. Dar nimeni nu ştie ce ne rezervă istoria. Deocamdată duşmanii noştri nu sunt turcii păgâni, ci vlahii şi bulgarii creştini, pentru că ei sunt cei care se opun la înfăptuirea marelui ideal al panelenismului. Cum se va încheia lupta numai Dumnezeu ştie. Eu însă cred în destinul Eladei şi sper că ţinuturile în care curge azi sânge nevinovat de greci, de vlahi, de bulgari şi de albanezi vor reveni, mai curând sau mai târziu, la sânul patriei mele Elada. Marii învinşi veţi fi voi, vlahii, fiindcă România, care a rupt relaţiile cu Grecia din cauza voastră, este mică şi departe şi nu vă poate ajuta decât cu gesturi simbolice. Marele ei vis este unificarea naţională prin alipirea Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei. Chiar în ipoteza în care s-ar realiza acest vis, România se va preocupa exclusiv de păstrarea acestor provincii decât de apărarea intereselor voastre, căci sunteţi departe şi separaţi de ea prin marele zid al statelor slave. Pentru apărarea integrităţii sale teritoriale, ea va căuta aliaţi care s-o sprijine împotriva pericolului permanent reprezentat de colosul de la Răsărit, de Ungaria, de Bulgaria şi de toţi vecinii slavi care o înconjoară, încât nu va avea nici timp şi nici un interes major să se ocupe serios şi de soarta cuţovlahilor din sudul Dunării. Iată de ce marii învinşi, marii sacrificaţi veţi fi voi, cuţovlahii, care luptaţi cu atâta ardoare şi abnegaţie pentru România, presupusa voastră patrie. Înainte de a muri, ţin să vă spun încă odată că adevărata voastră patrie este Elada, nu România!
După această lungă tiradă, Agras a răsuflat adânc, uşurat. Şi-a descărcat sufletul zbuciumat, aşteptând cu seninătate moartea. Simţea sau presimţea sentinţa de condamnare la moarte, din tonul discuţiei şi din toată atitudinea fermă şi inflexibilă a căpitanului armatol.
Gheorghe Mucitani i-a răspuns răspicat:
- Căpitane Agras, se vede că ai fost bine instruit la Şcoala militară din Atena. Poate să ai dreptate. Noi ştim că România, care este mică şi departe, nu ne poate ajuta prea mult. Ea îşi are - şi va avea mereu – problemele şi interesele ei majore diferite de cele ale românilor macedoneni. Tocmai de aceea noi luptăm pentru autonomia şi pentru independenţa Macedoniei. Cu alte cuvinte, vrem să ne luăm soarta în propriile noastre mâini. Suntem vlahi cu toţii şi cei din sud şi cei din nordul Dunării, căci aşa ne-au înregistrat toate documentele istorice din antichitate până azi, dar noi între noi ne numim români, rumâni sau armâni. Ca atare, patria noastră este România, singura parte din ţara locuită de strămoşii noştri traci, care a reuşit să-şi păstreze de-a lungul vremii un stat propriu, după un mileniu de năvăliri barbare care au modificat profund structura etnică a acestor zone şi chiar a continentului european. Pentru noi, românii din Balcani, care suntem urmaşii direcţi ai tracilor macedoneni romanizaţi, Macedonia este şi ea patria noastră, căci noi suntem aici băştinaşi nu venetici ca slavii, ca grecii, ca evreii şi ca ţiganii. De aceea, ţinând seama de compoziţia etnică actuală a Macedoniei, noi, românii macedoneni, ne-am pronunţat pentru o Macedonie autonomă sau independentă, cu drepturi politice şi culturale egale pentru toate populaţiile conlocuitoare. Nu cerem nimic de la România, nici arme, nici partizani, aşa cum procedează Grecia care organizează bandele de antarţi pe teritoriul ei şi le trimite apoi în Macedonia să ucidă oameni nevinovaţi, pentru simplul fapt că nu se declară ceea ce nu sunt, adică greci.
Masa s-a încheiat într-o atmosferă de veselie. Chiar şi prizonierii, trataţi omeneşte cu aceeaşi mâncare şi băutură, erau bine dispuşi. Done Mingas, care a tăcut tot timpul, asistând la dialogul celor doi căpitani, sătul şi îmbujorat de mâncarea şi băutura primită, nu mai ofta posomorât. În sufletul lui a început să încolţească speranţa că armatolii vlahi îl vor achita şi-l vor elibera, aşa cum au procedat cu tânărul Safiros Longos. Spre seară li s-a citit sentinţa. Când a auzit că sunt condamnaţi la moarte, Done Mingas a izbucnit în plâns.
Agras s-a răstit la el, mustrându-l:
- Nu ţi-e ruşine să plângi ca o muiere? Ce fel de antart eşti tu? Te-am socotit om demn, plin de curaj. Constat însă că m-am înşelat. Aşa este lupta, din ea ies învinşi şi învingători. Noi am căzut învinşi. Cauza pentru care luptăm însă nu este pierdută. Într-o zi va birui.
Dar Mingas plângea şi se văieta într-una. Agras a încercat să-l potolească şi să trezească în el simţul demnităţii:
- Linişteşte-te! Unui antart nu-i este îngăduit să plângă. Adu-ţi aminte ce planuri făceai dacă vreunul din duşmani ar fi căzut în mâinile noastre! Mai ales acel om-lup Adam Gulea! Cum l-am fi schingiuit şi orbit şi l-am fi trimis apoi în satul lui să-i umple de groază pe vlahi şi să-i lecuiască de românism! Atunci îţi frecai mâinile de bucurie la gândul unei asemena pedepse cumplite ca cea dată bulgarilor de împăratul Vasile Bulgaroctonul.
Dar Done Mingas nu mai auzea nimic. Plângea şi se văieta întruna, vărsând şiroaie de lacrimi. În cele din urmă, epuizat, a aţipit.
Armatolii au dormit noaptea în pădure. Un curier a fost trimis la Gramaticova cu vestea că a doua zi vor veni cu prizonierii în sat ca să-i vadă toată lumea. Dis-de-dimineaţă, armatolii au pornit cu prizonierii spre sat. Când au ajuns, toată lumea, cu mic cu mare, era strânsă în piaţă. Prizonierii, legaţi amândoi de câte o mână, mergeau împreună încadraţi de armatoli. Done Mingas, deşi era mai înalt şi mai gros, mergea greoi, cu umerii şi cu capul aplecat, ca şi când ar fi purtat pe spate o povară enormă. Nu mai plângea, nu se mai văieta, ci privea mereu în jos. Părea mut şi surd. Agras mergea drept, cu capul ridicat trufaş, privind sfidător. Convoiul s-a oprit în faţa cafenelei. Căpitanul Mucitani s-a adresat mulţimii:
- Fraţi aromâni, acesta este căpitanul grec Agras şi celălalt aghiotantul său Done Mingas, bulgar grecoman, care voiau să dea foc satului şi să vă ucidă pe toţi.
- Arde-l-ar focul iadului! au strigat mai multe femei.
- Daţi-i foc lui! au strigat furioase alte voci de bărbaţi şi de femei.
Mucitani şi-a ridicat glasul peste larma dezlănţuită:
- I-am adus ca să-i vedeţi şi să nu vă mai temeţi de-acum înainte de antarţi. Pentru toate nelegiuirile făcute au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. Sentinţa însă nu va fi executată decât după ce-i vom plimba prin toate satele aromâne şi bulgare din munţi ca să-i vadă toată lumea şi să se convingă că i-am prins şi i-am executat, căci mitropoliţii şi episcopii greci sunt în stare să mintă spunând că sunt vii şi că s-au refugiat în Grecia de unde vor veni cu noi bande de antarţi ca să vă terorizeze.
- Foarte bine! Plimbaţi-i ca ursul prin sate să-i vadă toată lumea şi să-i scuipe! ... a strigat mulţimea întărâtată.
- Nu! a tunat Mucitani. Nu voi permite nimănui să-i scuipe sau să-i lovească. Sunt duşmanii noştri, dar noi trebuie să-i respectăm ca oameni, mai ales pe căpitanul Agras pentru atitudinea lui demnă şi curajoasă.
Adam Gulea s-a desprins din grup şi, apropiindu-se de Agras, i-a vorbit în greceşte:
- Eu sunt acel lup-om cum m-au poreclit antarţii tăi care, dacă m-ar fi prins, m-ar fi jupuit de viu...
Căpitanul Mucitani l-a apucat de mână, spunându-i hotărât:
- Adame, este prizonierul meu şi te rog să nu te atingi de el!
- Fii liniştit, căpitane Mucitani! N-am venit să-l lovesc sau să-l scuip, cum au strigat unii, căci nu mă înjosesc eu în asemenea hal, ci ca să mă cunoască înainte de a fi spânzurat.
Agras înfrunta trufaş mulţimea, dar era foarte abătut. După un scurt popas la Gramaticova unde armatolii au luat masa de prânz, alaiul a pornit la drum, trecând prin Cândrova, Fetiţa, Paticina, Oslen, Pociup şi alte sate bulgăreşti vecine. Această “plimbare cu ursul” a durat vreo săptămână. Peste tot erau aşteptaţi şi primiţi cu mare bucurie. La un popas, Agras, care spera că ar putea fi salvat de vreo poteră turcească, i s-a adresat amărât lui Mucitani:
- Căpitane Gheorghe, aş fi preferat să cad în mâinile bulgarilor şi să fiu schingiuit în modul cel mai sălbatic, decât să fiu plimbat prin sate ca ursul şi umilit în halul acesta...
- Ca om îmi pare rău de tine. Dar antarţii tăi au făcut atâtea cruzimi şi blestemăţii, încât consider că familiile şi rudele victimelor au dreptul la acest gen de răzbunare.
Bulgarii autonomişti jubilau, dar erau nemulţumiţi de faptul că cei care i-au prins erau vlahii, nu cetnicii lor.
- Bre, bre, bre! exclamau ei cu ciudă. Păcat că nu i-au prins cetnicii noştri, că i-ar fi jupuit de vii. Vlahii ăştia se poartă blând. Fac circ cu ei în loc să-i belească de vii. Mare noroc au avut că n-au căzut în mâinile voievodului Apostol! Le-ar fi arătat el ce merită aceste lighioane...
Poterele turceşti, puse în mişcare de ierarhii greci, au cercetat unele sate bulgare de la câmpie şi deal, fără prea mult zel, dar negăsind nici o urmă, s-au lăsat păgubaşe. Nu erau dispuse să-şi rişte viaţa pentru salvarea şefului suprem al antarţilor greci. În sinea lor chiar se bucurau că vlahii sau bulgarii i-au făcut de petrecanie, scăpându-i pe turci de un viitor duşman ghiaur foarte periculos.
După ce s-a terminat parada umilitoare prin sate, s-a trecut la executarea sentinţei. Într-o dimineaţă căpitanul Mucitani i-a spus lui Handuri:
- Dragă Handuri, ia cinci - şase oameni cu tine şi spânzură-i la Bladova lângă gară ca să-i vadă toată lumea şi să punem astfel capăt eventualelor zvonuri mincinoase lansate de chiriarhii greci.
Bladova era un sat bulgăresc lângă Edessa, străvechea capitală a Macedoniei, rebotezată de slavi Vodena pentru faptul că era bogată în ape. Oraşul era aşezat la poalele munţilor pe un platou întins în faţa căruia se deschidea ca o tipsie imensă câmpia Salonicului. Un râu tumultuos îşi revărsa apele spumegate în faţa Vodenei, într-un vuiet asurzitor, formând o cascadă splendidă la locul unde se prăvălea în câmpie. Livezi întinse de pomi fructiferi şi viţă de vie încântau ochii şi îmbălsămau aerul mai ales în timpul primăverii. Locul se numea “La paradis”.
Era în ziua de 7 iunie 1907. Mihali Handuri şi Muşa Darlaiani mergeau prin pădure înainte, cercetând locul cu atenţie încordată. După ei, la mică distanţă, veneau cei doi prizonieri legaţi separat de mâini, încadraţi de alţi patru armatoli. La marginea satului, pe coasta dealului, era un nuc bătrân cu trunchiul drept, gros şi înalt. Era un nuc secular, robust şi sănătos, în toată splendoarea maturităţii lui vegetale. Era încărcat cu nuci verzi. De o creangă laterală Cola Nicea a legat două frânghii la capătul cărora a făcut câte în laţ. Agras tăcea. Done Mingas ofta. Ajutat de Cola Nicea şi de Iorgula Cutova, Muşa Darlaiani le-a trecut laţul pe după gât. Când le-a dat drumul, trupurile celor doi antarţi, bălăbănindu-se o clipă în aer, atârnau cu ochii holbaţi în gol.
Pe pieptul lui Agras au agăţat o hârtie scrisă în graiul aromân şi în limba turcă cu următorul text: “Aşa vor păţi toţi grecii care ucid aromâni, le ard satele şi le omoară vitele. Semnat: Gheorghe Mucitani şi Mihali Handuri.”
Vestea morţii faimosului căpitan Agras s-a răspândit ca fulgerul, stârnind mare vâlvă în toată Macedonia până departe în sudul Greciei. Aromânii jubilau, grecii erau trişti şi îngroziţi. La Veria cafeneaua lui Ceani şi restaurantul lui Cealera forfoteau de lumea curioasă să afle cât mai multe amănunte şi zumzuiau ca doi stupi de albine.
N-au trecut nici câteva zile şi rapsodul popular a imortalizat evenimentul senzaţional, glorificând eroismul armatolilor printr-un marş care a electrizat inimile tineretului aromân:

Aclo Bladova strâ hoară

Aclo Bladova strâ hoară,
Nic şi mari si-adunară
Că doi oamini acâţară
Şi di nuc li-aspindzurară.

Ia-lea, vini ş-căimăcanlu
Cu ma mulţâ geandarmadz.
Di pri nuc îli dispunară
Şi-ună carti-n sin li-aflară.

Căimăcanlu u citeaşti
Ş-doauă zboari-aşi el greaşti:
-Aşcolsun aţelor oamini
Ţe-acâţară pri-Arhigo!

Verghea tută s-aciudiseaşti,
Neaguştea s-cutrimbura,
C-acâţară pri-Arhigolu,
Nai ma marli capidan grec!

La Bladova lângă sat

La Bladova lângă sat,
Mult popor s-a adunat,
Că doi inşi au înhăţat
Şi de nuc i-au spânzurat.

Iată-l şi pe caimacam
Cu jandarmi la bairam.
De pe nuc i-au slobozit
Şi-n sân iată ce-au găsit:

Caimacamul o citeşte
Şi apoi aşa grăieşte:
- Bravo oamenilor care
Au prins peştele cel mare!

Toată Veria-i uimită,
Neaguştea e îngrozită,
C-au prins ditamai berbec –
Cel mai mare căpitan grec.

În urma acestei noi şi umilitoare înfrângeri, grecii s-au astâmpărat un timp şi şi-au băgat minţile în cap. Trufia şi aroganţa elenă au fost îngenuncheate de dârzenia şi vitejia vlahă întrupate în aceşti puţini dar splendizi armatoli aromâni.


Sfârşit.


Februarie – iulie 2001 – Bucureşti