Vulturii Pindului

Era o vară îmbelşugată. Cerealele coapte străluceau aurii în lumina soarelui. Doleani era nu numai un sat de crescători de vite, ci şi de agricultori. Era singurul sat de munte care dispunea de pământ arabil pe care sătenii cultivau grâu, orz, ovăz, secară şi porumb obţinând recolte bogate, mai ales când ploua la timp. Rar se întâmpla să aibă parte de un an secetos sau de ploi cu grindină. Satul era aşezat ca într-o căldare, înconjurat din toate părţile de dealuri şi de munţi împăduriţi. Fiecare familie îşi avea ogorul ei propriu pe care-l cultiva pentru nevoile casei şi pentru hrana vitelor. Numai munţii erau proprietate obştească. Chiar meseriaşii şi negustorii care lucrau toată săptămâna la oraş, afară de duminici şi de sărbători, îl cultivau plătind aratul, semănatul, seceratul şi treieratul, pentru că toţi ţineau pe lângă casă măcar câteva vaci pentru lapte, care aveau nevoie de nutreţ. Mulţi săteni se ocupau cu cultura tutunului, a renumitului tutun de Macedonia, care era foarte căutat şi bine plătit de negustorii turci. Drumeagurile înguste şi întortocheate nu permiteau folosirea carului şi a căruţei. Transportul se făcea numai cu calul, cu catârul şi cu măgarul. Boul era folosit mai rar şi numai la arat.
Secerişul era una din bucuriile cele mai mari ale copiilor din sat. Unii mergeau cu părinţii lor ca să de a o mână de ajutor, alţii mai mici se odihneau la umbra pomilor, alergau după fluturi şi după păsărele, încercând să le prindă, sau se zbenguiau ţipând voioşi printre secerătorii uzi leoarcă de sudoare sub soarele arzător al verii. Chiar şi cei ai căror părinţi nu se mai ocupau cu agricultura, mergeau pe ogoarele rudelor sau vecinilor ca să se distreze. Bărbaţii şi flăcăii intrau cu coasele ascuţite în holdele de orz şi ovăz, cosind din zori până la apusul soarelui. Se odihneau puţin doar la amiază când arşiţa era în toi. Copiii mai mari strângeau cositura şi unii dintre ei, mai vânjoşi, erau învăţaţi să o lege în snopi. Numai grâul era tăiat cu secera. Snopii erau încărcaţi cu spicele în sus pe cele două laturi ale samarului şi aduşi la ariile de treierat unde erau descărcaţi şi stivuiţi cu grijă în grămezi înalte ca un fel de piramide.
Satul avea două arii comune la marginea lui spre cimitir, netede şi rotunde ca nişte tipsii uriaşe făcute dintr-un pământ argilos, bine bătucit. Se aflau lângă casele cu grădini şi pomi ale lui Luca şi Anton Papacostea.
Treieratul era de asemenea o mare bucurie a copiilor. De obicei ei erau cei care mânau caii să strivească snopii de grâu sub copitele lor potcovite.
- Diii, murgule! strigau ei veseli, şficuindu-i cu biciul peste crupa asudată, cu un plesnet ascuţit şi usturător. Şi caii alergau, învârtindu-se în jurul parului înfipt în centrul ariei. Şi copiii alergau şi ei şi făceau tumbe în urma lor, chiuind şi râzând.
În zilele de treierat aproape toţi copiii se adunau şi zburdau la arii. Noaptea bărbaţii plecau şi dormeau acasă. Rămâneau numai copiii să păzească snopii de vreo vită rătăcită. Se jucau “de-a hoţii”, fugărindu-se printre grămezile de snopi până oboseau. După atâta zbenguială, cei mai mici, răzbiţi de somn, se culcau printre snopi şi adormeau repede sforăind. Cei mai mari se sfătuiau în şoaptă şi puneau la cale tot felul de năzbâtii. Îi atrăgeau mai ales poamele din grădini şi noaptea, când toată lumea dormea buştean, era timpul cel mai potrivit să pornească la furat. Aproape fiecare casă avea grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie atârnată în curte. Cei mai vestiţi săteni în creşterea şi altoirea pomilor erau preotul Papatănase, fraţii Taneca, Buşa Demu şi bătrânul Ioan Cacioiani. Grădinile lor erau pline de meri, pruni, corcoduşi, cireşi, gutui şi nuci. Preotul ţinea în grădină şi mai mulţi stupi de albine. El avea trei copii: un băiat mai mare şi două fete. Băiatul era elev la Liceul Român din Bitolia. Fetele terminaseră şcoala primară şi au fost oprite acasă să aibă grijă de gospodărie, fiindcă preoteasa era bolnavă şi zăcea mai mult în pat. Erau amândouă frumoase, dar cea mai mică, Tincuţa, era un bujor de fată după care li se scurgeau ochii flăcăilor din sat. Era plinuţă şi albă, cu obrajii durdulii şi roşcaţi ca un măr din grădina popii.
Într-o noapte, Doni Manaculi a plecat de la aria proprie de lângă casă şi s-a dus la ariile satului unde s-a întâlnit cu prietenii săi Ghiţă Mitrenga şi Apostol Buşulenga. Toţi trei erau de aceeaşi vârstă. Terminaseră în primăvara aceea şcoala primară şi zburdau fericiţi, liberi şi fără frică de “domnii învăţători” care-i pedepseau aspru pentru neînvăţarea lecţiei sau pentru alte drăcovenii, bătându-i cu varga la palme, trăgându-i de urechi sau punându-i în genunchi pe boabe de porumb.
Casele clanului Manaculi nu aveau grădini, fiind aşezate lângă o râpă plină de ceroaică şi mărăcini. El tânjea după fructe. Avusese prilejul să vadă şi i se scurgeau ochii după merele roşii din grădina preotului Papatănase, mai frumoase parcă şi mai aromitoare decât obrajii dolofani ai Tincuţei. Se înţelesese cu prietenii săi să dea iama prin grădini şi să-şi umple buzunarele şi cămaşa cu fructe furate. Doni era mai înalt şi mai zdravăn. Semăna leit cu tatăl său. Avea părul roşcat, aspru şi zbârlit şi era pistruiat. Nu era însă încruntat şi morocănos ca tatăl său, ci vesel şi prietenos. Fugea ca o căprioară şi era neîntrecut la ţurcă, la poarcă, la cină, la “ghimbur” – un joc cu mingea ascunsă în sân, asemănător cu oina - şi la tot felul de jocuri distractive folosite de copii. Avea agerimea şi iuţeala unei jivine.
Pe la miezul nopţii, când copiii mai mici sforăiau liniştiţi, Doni i-a tras de mânecă pe prietenii săi care se prefăceau că dorm şi au ieşit tiptil dintre snopi.
- Acum când puştimea doarme dusă, hai să mergem, le-a şoptit el.
- Unde? au întrebat cei doi.
- Lăsaţi că ştiu eu unde. La preotul Papatănase. Are o grădină plină de pomi încărcaţi de fructe. Am văzut cum străluceau nişte prune galbene, aurii şi nişte mere roşcovane când am fost trimis de domnu’ director Carargea la psaltul Ciupi. Mamă, ce frumoase! Îmi lăsa gura apă, deşi maia Ciupi m-a cinstit cu o bucată de rahat şi cu un pumn de năut cu stafide
- Măi, e prea departe! Să urcăm coasta la ora asta şi să stârnim câinii din vreo curte până ajungem acolo?! a şovăit Ghiţă Mitrenga.
- De ce să ne obosim până acolo când putem fura de aici, din grădina lui Luca, a propus Gula Buşulenga.
- De aceeaşi părere sunt şi eu, a adăugat Ghiţă Mitrenga. E aproape de noi. Sărim gardul şi ne umplem buzunarele cu prune. Are în ceair un prun tânăr, dar plin de prune brumării. Trebuie să fie grozave!
- Măi dar proşti mai sunteţi! – a râs de ei Doni Manaculi. Ăsta-i un pui de prun că prunele lui abia ajung pentru unul din noi. Mâine Luca va observa că prunul a fost aghezmuit şi se va plânge la cafenea. Primarul şi învăţătorii vor afla cine a dormit noaptea la arie şi ne vom face de ruşine. Poate ne vor da chiar pe mâna jandarmilor turci să ne bage la închisoare la Veria. Ascultaţi-mă pe mine şi n-o să păţim nimic. Preotul Papatănase are mulţi pomi înşiraţi de-a lungul gardului şi vom lua mere şi prune de la mai mulţi, nu de la unul singur, aşa că nu se va observa furtul. Şi chiar dacă va observa, va crede că hoţul este vreun cioban care paşte oile pe coasta din spatele grădinii lui, nu copiii de la ariile de treierat.
Cu acest argument, Doni Manaculi şi-a convins prietenii. Tustrei au părăsit clădăraia de snopi şi s-au îndreptat spre ţinta stabilită. Au urcat coasta de-a lungul unei văiugi şi au ieşit în spatele casei lui Papacostea pe drumul spre cimitir. După ce s-au odihnit câteva clipe, au sărit peste un zid de piatră şi au intrat în ogorul lui Dauti semănat cu tutun, din spatele casei psaltului Ciupi. În mijlocul ogorului era un corcoduş mare cu o coroană largă, bogată, doldora de corcoduşe mari cât o nucă, rotunde şi vineţii-brumării. Crengile gemeau de rod, atârnând grele până la pământ. În jurul prunului tutunul era pipernicit, din cauza umbrei. În rest, tulpina lui plină de frunze până în vârful ei de cu flori albe şi cleioase, atingea înălţimea unui om. Au cules în grabă câţiva pumni de corcoduşe, umplându-şi buzunarele. Când au gustat din ele, li s-a împungit gura.
- Aaaaa... ce acre sunt! – au pufnit ei şi-au scuipat de ciudă.
Deşi erau coapte, corcoduşele erau acre. Aşa era soiul lor. Dauti nu se îndura să taie corcoduşul, pentru că era un pom înalt şi frumos al cărui trunchi gros întindea spre cer două braţe lungi, noduroase şi puternice, pline de crengi şi de ramuri care-i formau o coroană mare, rotată şi în fiecare an dădea rod cu carul, spre deosebire de câţiva pruni sădiţi pe margine, ale căror prune galbene se scuturau crude şi viermănoase, încât foarte puţine ajungeau să se coacă. Dauti culegea corcoduşele mai târziu, le cresta şi le usca, folosindu-le pentru compot.
- Ne-am umplut buzunarele degeaba cu aceste acrituri, a spus dezamăgit Doni Manaculi. Eu le arunc. Vreau să-mi umplu buzunarele cu fructe dulci din grădina preotului.
Şi le-a aruncat pe toate.
- Ba eu le păstrez, a spus Ghiţă Mitrenga.
- Şi eu, a adăugat Gula Buşulenga. Oricum sunt mult mai bune decât cele mici şi verzi cu sâmburele alb şi amar, pe care e mâncam primăvara de ni se strepezeau dinţii....
- Faceţi cum vreţi. Eu vreau să mănânc ceva bun şi dulce, nu acriturile astea. Haideţi, i-a îndemnat el, că mai avem puţin şi ajungem la grădina raiului.
Vecin cu ogorul lui Dauti se întindea ogorul primarului Culicea Caranica parcelat şi semănat cu grâu, cu porumb, cu tutun şi cu lucernă. Pe margini erau sădiţi numeroşi pomi. În mijlocul miriştei de grâu se afla un cireş înalt şi drept ca o lumânare, plin de cireşe mari, galben-roşcate, care străluceau îmbietoare în lumina albă a lunii. O clipă s-au gândit să dea iama în el, mai ales că între cele două ogoare nu era nici un gard, ci doar o potecuţă.
- Ce-ar fi să se urce unul din noi în cireşul ăsta? a propus Gula Buşulenga. E lângă noi şi terminăm repede.
- Bine zice Gula, a fost de părere Mitrenga.
- Dacă vrea să se urce unul dintre voi, bine. Îl ajut eu, a fost de acord Doni.
- Noi nu putem. Tu eşti mai înalt şi te caţări mai uşor, au răspuns cei doi.
- Nici eu nu pot. Am încercat o dată anul trecut şi n-am reuşit. Este prea înalt, drept şi lucios că aluneci. Nu are nici măcar un ciot de care să te prinzi. Şi apoi nu uitaţi că dacă află băieţii primarului că noi i-am furat cireşele, ne zvântă în bătaie.
S-au lăsat păgubaşi şi s-au îndreptat spre grădina preotului Papatănase, urcând pieptiş coasta, după ce au trecut prin gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia ogorul lui Dauti. Ajunşi la gardul de nuiele, s-au oprit să-şi tragă răsuflarea şi să-şi facă planul. Era o noapte cu lună plină strălucitor de albă. Se vedea ca ziua. Puteau culege poamele în voie fără să facă nici cel mai mic zgomot cotrobăind printre frunze şi fără să lase urme prin ruperea unor ramuri. Ştiau că preotul nu ţinea câini.
Doni Manaculi se pregătea să sară gardul de nuiele. Deodată Gula Buşulenga a pus mâna pe el, oprindu-l hotărât:
-Să ştii că eu m-am răzgândit şi nu vreau să fur. Du-te tu dacă vrei. Dar dacă se va afla şi voi fi întrebat, voi spune adevărul.
- Nici eu nu vreau să mai fur, a adăugat Ghiţă Mitrenga.
Doni Manaculi s-a răstit la ei mânios:
- De ce, mă, daţi înapoi acum când am ajuns? Vă e frică?
- Da, au răspuns amândoi într-un glas.
- De ce vă e frică, mă?
- De blestemele preotului. Noi amândoi împreună cu alţi cinci-şase prieteni ne-am legat în faţa preotului ca fraţii de cruce. Preotul Papatănase ne-a citit din Sfânta Evanghelie şi ne-a spus că e păcat mare să furăm, să-njurăm şi să facem rău altora. Dimpotrivă, să trăim cinstit şi să ne ajutăm ca fraţii. Înainte de a merge la preot să ne citească, ne-am înţepat la braţ cu un cuţit şi fiecare a băut o picătură de sânge de la toţi fraţii de cruce. Aşa făceau strămoşii noştri, ne-au spus bătrânii ...
Vasăzică, am bătut drumul degeaba! A exclamat supărat Doni Manaculi. Asta e pentru mine învăţătură de minte.
Cei doi au plecat capul ruşinaţi şi n-au spus nimic. Văzându-se părăsit, Doni a renunţat şi el, amărât că n-a avut norocul să guste măcar un măr parfumat sau câteva prune aurii sau brumării din grădina popii. Tăcuţi, au luat-o pe drumul drept spre biserică, trecând ca nişte umbre pe lângă casele lui Moş Ciupi şi ale fraţilor Cuturicu. De la biserică au cotit la stânga şi au coborât pe uliţa dreaptă care mergea de la poalele muntelui până în faţa şcolii şi a postului de jandarmi. În noaptea luminoasă, ireal de albă, satul dormea cufundat într-un somn adânc şi liniştit. Cum mergeau tăcuţi, cu umbrele enorme faţă de statura lor, cei trei păreau nişte fantome stranii rătăcite într-o cetate fermecată sau nişte omuleţi ieşiţi din adâncurile pământului la miez de noapte ca în unele basme vechi, misterioase. În dreptul casei chirigiului Iani Gabeta s–au despărţit.
- Eu nu mai vin cu voi, le-a spus supărat Doni Manaculi. Mă duc să mă culc la aria noastră.
Le-a întors spatele şi a plecat la vale. Cei doi au cotit la stânga, pe lângă casa văcarului Ceamita şi au pornit pe drumul care ducea drept la arii. Se căiau de fapta lor, dar se şi bucurau că au trăit o noapte aventuroasă. Prefăcându-se grăbit, Doni Manaculi s–a oprit mai la vale. I-a urmărit cu privirea şi asigurându-se că nu-i mai vede nimeni, s-a întors din drum vorbind singur batjocoritor: “Căcăcioşilor! Altădată nu mă mai joc cu voi. Dacă n-aţi vrut să furăm nişte mere şi prune din grădina popii, eu nu mă las până nu mănânc în noaptea asta nişte prune dulci, fără ştirea nimănui, din grădina lui Gabeta. Şi poate să mă blesteme cât o vrea!...” A sărit gardul de nuiele şi a început să culeagă cu grijă, fără să golească complet ramurile de prune, pentru ca stăpânul să nu observe furtul. A aghezmuit astfel mai mulţi pruni înşiraţi de-a lungul gardului. După ce şi-a umplut buzunarele şi sânul cămăşii, a sărit din nou gardul şi a ajuns la aria lor. Le-a ascuns într-un tufiş, oprindu-şi doar pe cele din buzunar. Era sătul, căci mâncase şi în grădină în timp ce culegea. Când să se strecoare în culcuş, un văr de-al său, Hristu Manaculi, fiul lui Tegu Manaculi, a deschis ochii. Auzindu-l molfăind, l-a întrebat:
- Ce mănânci, Doni?
- Prune.
- Dă-mi şi mie! L-a rugat Hristu, un băiat de vreo opt ani cu ochii verzui şi pistruiat ca aproape toţi cei din clanul Manaculi
Doni i-a dat şi vărului său, dar atrăgându-i atenţia:
- Poftim, mănâncă şi tu! Dar să nu spui nimănui că ţi-am dat.
- Nu spun, a promis Hristu. Dar de ce nu m-ai luat şi pe mine? I-a reproşat el supărat.
- Eh, m-am gândit că tu eşti încă mic. Dar mai bine mergeam cu tine decât cu nişte căcăcioşi ca Mitrenga şi Buşulenga, care se laudă că sunt fraţi de cruce şi nu vor să fure... Halal de aşa fraţi de cruce!
Până să adoarmă, Doni i-a povestit vărului său toată aventura lui fantastică din noaptea aceea.
A doua zi Iani Gabeta a observat furtul şi s-a plâns la cafenea, înjurându-l şi ameninţându-l pe hoţul necunoscut:
- Am să stau de pază toată noaptea şi dacă mai calcă cineva în grădina mea am să-l împuşc, să-i piară pofta de furat!...
Unii copii bănuiau cine era hoţul, dar tăceau mâlc şi râdeau pe furiş.