Vulturii Pindului

Două dintre cele mai mari bucurii colective ale satului erau culesul viilor şi culesul castanelor. Erau adevărate sărbători mai ales pentru tineret.
Viile satului se aflau aşezate toate la un loc în Putumie, un loc însorit toată ziua, botezat de localnici “Surin”, adică “Sorin” (bătut de soare). Deşi erau îngrădite cu garduri de nuiele sau de sârmă ghimpată pentru a nu pătrunde în ele vitele sau oile de la stâna celnicului Dzima aşezată pe un deal din apropiere, totuşi ele erau păzite şi de un paznic plătit de proprietarii viilor. Toţi sătenii aveau parcela lor de vie repartizată încă de la cumpărarea întregului munte care fusese moşia unui bei turc. Beii turci începuseră în ultimul timp să-şi vândă moşiile, din cauza deselor răzmeriţe şi a fricii de răzbunare din partea popoarelor balcanice. Presimţeau că domnia seculară a Semilunii se apropie de sfârşit. Singurii care aveau cale pline de lire şi locuiau în munţi erau vlahii. Aşa că beii turci erau bucuroşi când se găseau muşterii care să le cumpere moşiile de la munte cu lire de aur, iar ei să trăiască în huzur la oraş sau să-şi ia tălpăşiţa în Anatolia.
Paznicul viilor era Guşa Baleai, un tânăr zvelt, blonziu, căsătorit cu sora învăţătorului Iancu Dalametra. El umbla fudul, cu privirea ageră şi cu arma atârnată de umăr. Locuia într-o casă de piatră, fără etaj, aproape de şcoală de care o despărţea o grădină mare şi netedă ca-n palmă pe care cultiva grâu, porumb şi cartofi. Uneori trecea pe la şcoală ca să stea de vorbă cu cumnatul său, după care se abătea neapărat şi pe la postul de jandarmi care se afla lângă şcoală. Fiind mai mult singur, lui Gheorghe Baleai îi plăcea grozav să fumeze. În felul acesta îşi alunga lenea şi plictiseala. Iar tutun era berechet în sat şi mai cultiva şi el pentru nevoile lui personale. Îl tăia cât mai mărunt şi-l îndesa în tabachera de lemn unde ţinea şi foiţele subţiri de hârtie albă. Presăra tutun pe una din ele, cu degetele îngălbenite de fum, o răsucea cu îndemânare, apoi o trecea pe la buze ca pe un fluieraş minuscul, o umezea cu limba de la un capăt la altul şi ţigara era gata cu aroma ei ispititoare. O sorbea pofticios înainte de a o aprinde. Cât despre chibrituri, nici vorbă de aşa ceva. Punga nu-i permitea asemenea lux. El folosea unealta primitivă mai simplă, mai ieftină şi mai sigură: cremenea şi amnarul şi un fitil de bumbac cu care îşi aprindea nu numai ţigara nelipsită, ci şi focul la care cocea vreun ştiulete de porumb sau nişte castane coapte sub o pălălaie de ferigă uscată.
Baleai se împrietenise cu jandarmii turci, căci vorbea turceşte ca toţi sătenii de altminteri. Numai femeile nu mai ştiau nici o limbă străină, afară de unele care făcuseră ceva şcoală grecească sau trăiseră o vreme la oraş. Din cauza religiei, pe turci îi considerau păgâni şi femeile aromâne nu aveau nici prilejul, nici vreun interes deosebit să le înveţe limba. La şcoala primară se învăţa turceşte doar în clasele a patra şi a cincea, de două ori pe săptămână, dar fetelor pe-o ureche le intra, pe alta le ieşea. Iar alfabetul turcesc format din nişte linii drepte, curbe şi puncte, scris deandoaselea, de la dreapta la stânga, era un adevărat supliciu chiar şi pentru băieţi, cărora le plăcea să înveţe orice limbă balcanică, fiindcă ei aveau nevoie să se descurce în haosul de limbi străine în care trăiau. Fetele trăiau însă mai mult în casă şi ele nu aveau mare nevoie să-şi bată capul învăţând limbi străine. Multe femei aromâne, mai ales fârşeroatele şi grămostenele, purtau – cine ştie de când şi de ce – tatuată între sprâncene o cruce albastră. Cu prilejul vreunor percheziţii, femeile mai în vârstă, cu crucea tatuată pe frunte, ascundeau sub poalele rochiilor lor lungi şi largi, arme şi muniţii căutate de autorităţile turceşti în urma unor răzmeriţe. Dacă pe bărbaţi îi cercetau din cap până în picioare, de femei nu se atingeau câtuşi de puţin. Cu toată trufia şi cruzimea lor în război, pe femei le respectau întocmai ca pe cadânele lor îmbrăcate în şalvari largi şi ferigele negre.
- Acşa, acşa, buiurum! Se aplecau ei respectuoşi în faţa femeilor pline de arme, care abia se mişcau, drepte şi maestoase, ca nişte matroane antice.
Şi aşa trecea primejdia.
Stând la taifas cu paznicul Baleai, jandarmii turci îi întrebau curioşi:
- Spune, bre cardaş, cum s-a întâmplat cu moartea celor doi soţi, că doar erai acolo prin apropiere?
Trăgând din ţigară, Baleai depăna domol povestea:
- Păi nu eram chiar aşa aproape de ei, căci altfel m-ar fi împuşcat şi pe mine câinii de antarţi greci.
- Ce au, bre, grecii cu voi, că tot creştini sunteţi ca şi ei? Îl întrebau şi mai nedumeriţi.
- Cum ce au? Răspundea Baleai pufăind. Ei vor să spunem că noi suntem greci nu vlahi şi să nu avem şcoli şi biserici româneşti, ci greceşti. Că dacă avem aceeaşi religie ca şi ei, înseamnă că suntem greci sau, dacă nu suntem de acelaşi sânge, trebuie să ne schimbăm sufletul şi să ne facem greci. Dar cum să ne facem greci când limba noastră nu seamănă nici cât negru sub unghie cu limba lor? Bre, cardaşim, au o limbă păsărească atât de subţire şi de... nu ştiu cum să-i spun, că ţi se scrânteşte limba-n gură, bre! Şi ei spun că limba lor e limbă sfântă lăsată de Dumnezeu şi numai dacă ne rugăm în limba lor, numai atunci ne înţelege şi ne poate ajuta Dumnezeu.
- Chiar aşa, bre? Se mirau jandarmii turci.
- Chiar aşa! Da din cap Baleai, care aflase câte ceva de la cumnatul său şi de la alte persoane simandicoase umblate prin lume, în discuţiile de la cafenea unde se citeau ziarele şi se comentau toate ştirile şi zvonurile. Dar turcii nu vedeau şi nu puteau înţelege certuri între grecii foarte puţini ca număr şi celelalte neamuri creştine din Balcani. Butoiul de pulbere din această parte a Europei răbufnea din când în când din cauza apăsării jugului turcesc, dar şi din îndemnul şi amestecul unor mari Puteri cu interesele lor încâlcite şi contradictorii. Pentru turci, grecii din Macedonia nu prezentau nici o primejdie. Erau doar preoţii şi câţiva negustori prin oraşe cu mahalaua şi biserica lor, cum erau şi vlahii, care erau mai mult numeroşi, evreii, bulgarii, sârbii şi albanezii creştini, nu cei musulmani, adică toţi o apă şi un pământ. Pentru ei toţi erau ghiauri şi... dracul să-i tundă pe toţi cu certurile şi dihoniile lor: Pe ei îi interesa să-i ţină în frâu mai departe spre gloria veşnică a lui Allah şi a profetului său Mahomed. Alişverişurile şi peşcheşurile prelaţilor greci pe lângă mărimile turceşti mergeau strună şi orbul găinilor de care sufereau de mult timp îi făcea să nu vadă prăpastia care se căsca în faţa lor şi în care aveau să cadă peste câţiva ani.
Jandarmii turci, dornici şi ei de pălăvrăgeală, căci se plictiseau de moarte toată ziua singuri, îl iscodeau pe paznicul Baleai în continuare:
- Dar unde erai tu, bre, când ai auzit împuşcăturile?
- Eu eram la marginea unei vii. Dădusem un ocol viilor ca să văd ce mai e nou şi cum eram cam obosit că urcasem coasta Surinului unde păştea o turmă de oi, m-am întins pe iarbă la umbra unui nuc. Stând aşa, am aţipit puţin şi m-am trezit la auzul pocnetelor de armă. Ştiam de dimineaţă că nu era nimeni la vânătoare în Putumie. M-am sculat repede, am luat puşca şi am alergat spre locul de unde au venit împuşcăturile, crezând că sunt ceva vânători bulgari din satul Cernova de după muntele Ilie. Aş, de unde! Nu se auzea nici un lătrat de câine. Când am ajuns acolo, i-am văzut pe soţii Gherasi împuşcaţi. Înaintea mea sosise acolo Hristu Manaculi cu fiul său. Mi-am dat seama că au fost împuşcaţi de antarţi greci care au început să omoare vlahi şi bulgari la drumul mare. Au tras, se vede, de aproape, de la marginea pădurii şi apoi au tulit-o pe firul văii şi au trecut muntele spre satul Cernova. Cred că erau puţini: vreo doi-trei. Dacă erau mai mulţi, ar fi tras şi în noi. Dar le-a fost frică şi au fugit repede de teamă să nu fie prinşi.
Jandarmii turci căscau ochii, nedumeriţi, şi tot nu pricepeau dedesubturile acestei crime ciudate. Ei îşi făceau datoria ca simpli slujbaşi, înregistrând faptele concrete aşa cum se înfăţişau, fără să-şi frământe prea mult mintea. Cu dedesubturile lor încâlcite n-au decât să-şi bată capul cei mari în mâinile cărora se afla soarta imperiului otoman.
Când se sătura de taifas, Baleai pornea agale spre Putumie să-şi facă datoria de paznic, mai pufăind pe gânduri o nouă ţigară aromitoare. El nu prea bea cafele, fiindcă nu-i permitea punga, dar de fumat, fuma ca un şarpe, căci nu-l costa nimic. Şi la urma urmei, avea şi el dreptul la această plăcere. Cultiva puţin tutun pe o bucată de pământ din grădină de care se ocupa mai mult soţia şi copiii care o ajutau la culesul şi uscatul frunzelor. Mai da şi el o mână e ajutor. Dar el era salariatul satului plătit cu bani peşin. Era paznic nu numai la vii, ci şi la pădurea de castani care se afla pe coasta muntelui dinspre apus şi miazăzi deasupra unei văi prăpăstioase, Gavana. De fapt, satul avea două păduri de castani, pe lângă cei răzleţi care creşteau pe dealuri şi nu erau ai nimănui. Mai era o pădure de castani spre miazănoapte, care se întindea până la Bugazi, valea care despărţea Doleani de Selea. Dar pe aceasta doleaniţii o părăsiseră cu totul. Neîngrijită, pădurea era înăbuşită de tot felul de arbori crescuţi la voia întâmplării, încât oamenii nici nu-şi mai cunoşteau castanii proprii. Aveau castane destule e la pădurea cealaltă de lângă Gavana. Cu castanele pădurii de la Bugazi se hrăneau veveriţele şi mistreţii. Tot aici se organizau iarna vânătorile de mistreţi sub conducerea unor vânători vestiţi cum erau Buşa Demu, Hristu Manaculi şi Toma Şafarica.
Ziua culesului viilor şi a castanelor era anunţată la cafenea. A doua zi dis-de-dimineaţă oamenii porneau cu coşuri şi cu saci, la cules, unii călare, cu copiii în braţe, alţii pe jos glumind şi cântând. Viile erau îngrădite, unele cu sârmă ghimpată. În pădurea de castani nu existau garduri. Cine nu se scula cu noaptea-n cap şi ajungea mai târziu acela risca să-şi găsească castanii cu poalele scuturate. Copiii făceau mare haz când unele castane răscoapte cădeau singure din găoacele ghimpoase desghiocate, lovindu-i în cap sau pe stratul de frunze late, vechi şi arămii. Cu ele se hrăneau iarna mistreţii şi veveriţele.
Cea mai veselă şi mai frumoasă era culesul viilor. Era o adevărată sărbătoare plină de voie bună, de cântec, de chiote şi de veselie ca-n timpurile străvechi. Oamenii se pregăteau din vreme şi în ziua culesului porneau în zori spre Putumie. Strugurii aurii sau negri ca mura erau aşezaţi cu grijă în nişte coşuri mari din nuiele împletite şi încărcate pe cai, pe măgari sau pe catâri. Fetele şi flăcăii purtau pe umeri coşuri mai mici, ciugulind printre dinţi boabele zemoase şi dulci. Satul răsuna de cântece şi de veselie. Mustul curgea gârlă în toate casele. Butoaiele pregătite din vreme aşteptau la rând în pivniţe să primească în ele sângele Domnului, aşa cum aşteaptă cu evlavie sufletul omului, după spovedanie, să primească binecuvântarea şi harul divin al Sfintei Cuminecături. Până la culesul castanelor, care avea loc în luna octombrie, în piaţa satului se instala un alambic care distila, picătură cu picătură, din strugurii terciţi, faimoasa “ţipură”, rachiul băut de aromâni. Tot satul mirosea a ţipură. Aburii purtaţi de vânt ajungeau până la marginea satului, gâdilând cu mirosul lor înţepat şi nările jandarmilor turci care se fereau de ispita lor scuipând în silă:
- Ptiu, domuz olah!
În habotnicia lor ei nu beau nici măcar mustul dulce. Înlocuiseră vinul cu braga. Preferau să mănânce strugurii aşa cum i-a făcut Allah şi cum le-a lăsat scris lor Mahomed, căruia îi plăcea mai mult haremul cu femei dulci şi frumoase, decât vinul, rachiul şi alte băuturi spirtoase. Fiecare neam cu damblaua lui şi pace!
Jandarmii turci erau bucuroşi să stea de vorbă cu Baleai şi se împrieteniseră cu el, căci era şi el paznic şi om glumeţ.
Când se sătura de taifas, Baleai pornea agale spre Putumie, pufăind din ţigară.