Vulturii Pindului

Luna octombrie venea cu ceţuri şi cu ploi mărunte de toamnă. Celnicul Dzima îşi ducea oile la iernat în câmpia Salonicului. Oprea numai caprele cărora le plăcea grozav să se caţere şi să rupă frunzele unui arbust numit de săteni “purnare”, un fel de ceroaică cu frunzele uscate şi ţepoase vara, dar proaspete şi moi iarna. Toate dealurile erau pline de “purnare”. Nici un alt animal nu se atingea de frunza acestui arbust. Numai caprele o mâncau cu lăcomie, scuturând arbuştii de neaua moale aşezată peste ei. După Sfântul Dumitru, oamenii se pregăteau de iarnă. Aveau paie şi fân destul pentru vite, hambarele doldora de grâu, de orz şi de porumb. Copiii mergeau dimineaţa la şcoală cu trăistuţele pline de castane fierte sau coapte într-un fel de tipsie de tablă găurită ca un ciur şi aşezată pe pirostrie deasupra unei grămezi de jar. Bucuria lor când vreo castană mai dolofană exploda cu un zgomot puternic – buf! – părăsind ciurul de tablă, deşi fusese crestată pe margine ca să poată răsufla aburii de sub coaja pârjolită.
Era în ziua de 8 octombrie 1906. Tina Gamzeli, o femeie de vreo 35 de ani, s-a dus la vărul ei, Constantin Cacioian, care locuia mai sus de ea spre munte.
- Dragă Constantine, nu ştii pe cineva care merge mâine la Veria? Vreau să mă duc şi eu şi mi-e urât să merg singură pe drum.
- Cum să nu, dragă verişoară. Merg şi eu. De altfel, nu suntem singurii. Am aflat la cafenea că merg şi fraţii Alexe şi Gula Cuturicu şi Iani Dzima. Aşa că suntem un grup bun şi n-o să-ţi fie urât, o asigură vărul ei.
- La ce oră plecăm? Vreau să mă duc la sora mea Lena Tudorică, unde urmează să mă întâlnesc cu soţul meu Constantin, care iernează cu oile între Veria şi Ianiţa.
- Păi, o să plecăm cum se crapă de ziuă, ca să ajungem la Veria înainte de amiază. Eu merg după nişte cumpărături şi am vorbit şi cu ceilalţi ca, cel mai târziu la ora patru după masă să pornim spre sat ca să nu ne apuce noaptea pe drum. Am hotărât să ne întâlnim în capul satului, lângă casa ta. Aşa că fii liniştită că ai să ne vezi. Nu-ţi face griji, că am să te strig eu, la nevoie, dacă, cumva, n-ai să te trezeşti până la ora aia, o asigură glumind vărul ei.
- Ce vorbă e şi asta? Îl dojeni supărată Tina Gamzeli. Eu mă scol cu noaptea-n cap, că sunt singură şi trebuie să am grijă de gospodărie. Fetele mă ajută şi ele cât pot, dar le mai cruţ, cât timp sunt eu în puteri. Eu sunt cea care trebuie să dau hrană vitelor, să îngraş porcul de Crăciun şi să mă ocup şi de zestrea fetelor. Bărbatul meu, cum ştii, e plecat tot timpul, iarnă, vară, la oi şi toată grija gospodăriei a căzut pe capul meu. Dacă nu mi-a dat şi mie Dumnezeu, încă de la început, un băiat ca să am şi eu un stâlp de sprijin în casă! Mi-a dat numai fete, care mi-au murit mici, până s-a îndurat şi mi-a lăsat pe acestea două pe care le am. Mi-a dat şi un băiat, dar şi acesta a murit înainte de a împlini anul. Nu ştiu ce păcate am, de nu-mi trăiesc copiii, oftă Tina, ştergându-şi o lacrimă ivită pe gene şi adăugând resemnată: aşa a vrut Dumnezeu, fie-I numele binecuvântat!
- Lasă, dragă verişoară, am glumit şi eu. De! Ca omul, am băut şi eu “ţipură” la cafenea şi am chef de glumă. Te rog, nu te supăra, că n-am vorbit cu răutate.
Apoi Constantin Cocioian s-a adresat nevestei sale, Vantia, care-şi legăna într-una copilaşul ca să adoarmă.
- Fă-i o cafea Tinei şi dă-i şi o dulceaţă, că se lasă noaptea şi trebuie să se pregătească de drum.
În sfârşit, plodul din leagăn adormise. Vantia s-a sculat, îndreptându-se spre bucătărie, urmată de primul ei născut, un copil de şase ani, care, auzind de dulceaţă, s-a sculat şi el repede şi s-a agăţat de poalele mamei sale, rugând-o:
- Mamă, dă-mi şi mie, te rog, o bomboană sau un rahat-lucum!
- Bine, o să-ţi dau, dar lasă-mă acum să pregătesc dulceaţa şi cafeaua pentru mătuşa ta, că se grăbeşte. Mâine o să-ţi aducă tatăl tău bomboane şi stafide de la oraş.
Tina Gamzeli voia să plece acasă, dar la stăruinţele vărului ei, a trebuit să se supună. Şi-a băut cafeaua şi apoi şi-a luat rămas bun de la rudele ei. Ajunsă acasă, unde o aşteptau cele două fete ale ei, Maria de vreo 15 ani şi Eftimia de vreo zece ani, s-a apucat să le spună ce au de făcut în lipsa ei.
- Dragă Marie, tu eşti cea mai mare şi în tine mi-e toată nădejdea. Ai grijă de vaci, trimite-le dimineaţa până la piaţa satului unde le aştepta Cole văcarul. Seara, când se întorc de la păscut, mulge-le, ajutată de soru-ta, Eftimia, iar laptele, pune-l în chiup, o zi fiert, o zi nefiert, ca să se prindă, aşa cum te-am învăţat, scumpa mamei. Dacă nu răzbeşti singură, atunci cheam-o să te ajute şi mătuşa ta Vantia sau chiar unchiul tău Constantin, care e un om bun şi săritor. Ai grijă mare de găini şi mai ales de porc. Să nu-i lipsească mâncarea, dă-i lui tot zerul de la caş şi porţia de boabe de porumb. Ai grijă de găini, să nu rămână noaptea neînchise în coteţ.
- Fii liniştită, mamă, o să ne descurcăm noi, a asigurat-o Maria. Spune-i lui tata că ne este dor de el şi când o să vină acasă, să ne aducă nişte papuci frumoşi, cum am văzut că poartă rudele noastre, fetele Tanaşoca.
- Dragile mele, fiţi şi voi mai modeste. Noi nu ne putem măsura cu fetele Tanaşoca. Ele sunt nepoatele mele, cum bine ştiţi, dar tatăl lor e negustor bogat, nu numai la Veria, ci şi la Salonic, pe când noi de-abia avem vreo sută de oi şi nişte vite pe lângă casă cu care ne ducem viaţa. Dar fiţi voi cuminţi şi ascultătoare, că o să vă cumpere mama tot ce vă trebuie. Are grijă mama de voi, scumpele mele, să nu duceţi lipsă de nimic.
A doua zi Tina Gamzeli era sculată cu noaptea în cap. Treburile gospodăriei erau deja terminate când şi-au făcut apariţia cei patru consăteni călare. Tina şi-a pus broboada neagră pe cap, şi-a făcut cruce şi a închis după ea poarta ogrăzii împrejmuite cu zid de piatră. Deşi femeie încă tânără, ea umbla mereu îmbrăcată în negru ca bătrânele. Ea a dat bineţe consătenilor şi s-a mai închinat o dată, zicând cu glas tare: Doamne ajută! Ea nu avea cal în gospodărie. De cal trebuie să se ocupe mai mult bărbaţii. Or, bărbatul ei era mai mult la oi şi nu putea să ţină pe lângă casa lui şi un cal. De altfel exista în sat un renumit chirigiu, Iane Gabeta, care avea un cal cu care transporta mărfurile clienţilor de la oraş în sat şi din sat la oraş. Plata nu era aşa de scumpă, dar Tina era încă femeie tânără şi putea să meargă trei ore pe jos, pe drumeaguri de munte, fără să obosească, mai ales că se mergea pe domol, la pas. A trecut alături de vărul ei, Constantin, care a rugat-o să încalece pe calul lui, dar Tina l-a refuzat hotărât, spunându-i:
- Lasă, că pot să merg pe jos până la Dirveni, până unde drumul merge coborâş. Poate de acolo, când începe să urce puţin, dacă cumva mă voi simţi obosită, mă voi urca un pic pe cal.
Călăreţii şi-au făcut cruce şi şi-au îndemnat caii la drum. În frunte erau fraţii Alexe şi Gula Cuturicu, după ei urma Iane Dzima, iar Constantin Cacician încheia şirul. Era o dimineaţă de toamnă cu ceaţă deasă, care plutea uşor purtată de vânt deasupra ogoarelor arate şi unele chiar semănate, înfrumuseţând peisajul cu simetria lor verde de smarald mjit ici-colo pe câmpul gol, umed şi stingher. Pale, pale, ca nişte trâmbe alburii de soamă, ceaţa era dusă de vânt spre pădurea de stejeriş din Bată unde se rupea in fâşii mai largi sau mai strâmte. Încâlcindu-se printre crengile arborilor cu frunze late, galbene sau ruginii, în parte scuturate, părea că pământul asudă chinuit de o boală grea, după care îşi va da duhul îngheţând până la începutul primăverii.
Drumul prin Bată era un drum întortocheat, cu urcuşuri şi coborâşuri pe un teren roşietic pe alocurea. Când ploua, te înfundai în noroi până la glezne. Din fericire, în ziua aceea era uscat, astfel că Tina putea merge uşor în pantofii ei negri prinşi cu catarame de nichel. Când au ieşit din Bată, ceaţa s-a risipit şi în faţă s-a deschis o câmpie lungă şi netedă ca-n palmă. Era câmpia Puţului puturos. Puţul o fi fost cândva împuţit de cine ştie ce mortăciune aruncată într-însul, dar câmpia era de toată frumuseţea. Se pare că ţinea de un sat aromân, Vlahuiani, întemeiat de unii locuitori din Xirulivad, dar părăsit şi lăsat de izbelişte în urma unor atacuri banditeşti date de turci şi de greci.
Când, după Sfântul Dumitru, coborau turmele din Xirulivad la iernat, câmpia toată vuia de behăitul oilor, de sunetele talăngilor şi de hămăitul dulăilor mari, lăţoşi, gata să te rupă în bucăţi, dacă nu striga la ei vreun cioban aflat prin apropiere. Tina nu se speria de câini. Umbla sigură pe ea şi avea un fel de a vorbi cu ei, încât aceştia se potoleau imediat sau îi atacau pe cei care mergeau călare şi îi zgândăreau, încercând să se apere cu biciul. Pe aceştia îi urmăreau o bucată de drum, dacă nu intervenea stăpânul. În ziua aceea câmpia toată era pustie.
După vreun sfert de oră, au ajuns la vadul unui râu secat, pe albia căruia se prelingea un firicel prizărit de apă. Abia când începeau ploile sau când se topeau zăpezile primăvara, albia râului, plină de pietre albe, ca un schelet de mortăciune sfâşiată de pliscurile unor corbi flămânzi, se umplea de apă turbure. Atunci se revărsa şi peste maluri, ajungând până mai sus de pieptul cailor. Noroc că acest animal blând şi credincios nu se temea de potopul de apă, ştia să înoate şi ieşea teafăr la mal cu stăpânul şi cu sacii încărcaţi pe el.
La vad, cei cinci doleaniţi s-au întâlnit cu un bărbat aromân din Xirulivad. Acesta, văzând convoiul doleaniţilor în departe, a grăbit pasul şi l-a ajuns din urmă tocmai când ei se pregăteau să treacă vadul râului, prin care se scurgea o apă turbure, destul de mică. Se putea trece pe jos, căci din loc în loc erau presărate pietre mai mari, neacoperite de ape care gâlgâia la vale cu un murmur lin.
- Bună ziua, fraţilor! A salutat xiralivaditul, răsuflând uşurat de parcă i s-ar fi luat o povară grea de pe umeri sau de pe suflet. Bine că v-am întâlnit, căci de acum am şi eu tovarăşi de drum şi am cu cine să schimb o vorbă. Până aici am venit singur, vreme de două ore, şi-mi era urât.
Şi-a scos o batistă mototolită din buzunarul hainei de lână neagră şi a început să-şi şteargă fruntea asudată. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, bine legat, cu mustaţa neagră, răsucită şi cu privirea ageră. În picioare purta nişte pantofi cu ţinte, cu botul răsucit ca la opinci, de care atârna în vârf o funtă rotundă, prăfuită şi neagră ca o căpăţână de floarea soarelui. Era încălţămintea ciobanilor munteni. Îi lipsea doar cârligul.
- Bună ziua! I-a răspuns într-un glas şirul doleaniţilor opriţi pe mal şi privindu-l curioşi. Cu aceeaşi curiozitate i-a privit şi el pe rând şi parcă cu un fel de dezamăgire că nu cunoaşte pe nimeni. După acest fugitiv schimb de priviri le-a spus, prezentându-se:
- Sunt Doni Bacola, paznic de iarnă la Xirulivad şi mă duc până la Veria după nişte treburi. Voi, după câte îmi dau seama, sunteţi din Doleani. Nu-i aşa?
- Da, răspunseră ceilalţi scurt.
- Ce s-a întâmplat la voi în vara asta? Am auzit că au fost împuşcaţi doi oameni la munca câmpului?
- Aşa este, a confirmat Gula Cuturicu, fratele mai mic al lui Alexe.
- Cine i-a împuşcat? Nu s-a aflat până acum? A continuat întrebările Doni Bacola, curios să afle cât mai multe amănunte.
- Bre, frate, cine putea să-i împuşte decât antarţii greci, care vor să ne facă greci cu sila şi apoi să ne răsculăm împotriva turcilor ca să vină ei ca stăpâni în Macedonia.
- Chiar asta vor? Întrebă mirat Bacola.
- Păi, ce altceva crezi tu că vor? Îi răspunse întrebându-l Gula Cuturicu. N-o să strige în gura mare că vor asta, fiindcă le este frică de turci, care i-ar căsăpi îndată, dacă ar spune pe faţă ce gândesc şi ce doresc. Dar vede şi un chior că asta urmăresc. Mitropoliţii şi episcopii greci sunt vulpi şirete şi ştiu să-i îmbrobodească pe valiii şi caimacamii turci cu tot felul de şiretlicuri şi de peşcheşuri, după care li se scurg ochii.
La acest răspuns atât de clar şi de tăios, Doni Bacola n-a mai zis nimic. Ar fi vrut să mai tăifăsuiască cu ei, dar i-a pierit cheful. Simţea o apăsare pe suflet, nu prea mare, dar turburătoare, ca unul care se simte întrucâtva vinovat şi începe să fie ros de remuşcări. Doleaniţii ăştia pe care abia acum i-a cunoscut, i se păreau prea hotărâţi şi prea înfocaţi aromâni. Ei erau toţi pe aceeaşi idee, în timp ce în unele sate de la munte mai erau şi unii grecomani, care-şi trimiteau copiii la şcoala greacă. A tăcut, continuându-i drumul, privind mai mult în jos, cu fruntea încreţită, bântuită de gânduri negre.
Şirul de călăreţi a trecut vadul în aceeaşi ordine neschimbată de la plecarea din sat. Tina Gamzeli a refuzat să se urce pe calul oferit de vărul ei şi a trecut vadul pe jos, punând piciorul pe pietrele presărate pe vad. Şirul se încheia cu Doni Bacola.
După trecerea râului, urma o strâmtoare foarte îngustă, săpată în stâncă parcă de mâna unor uriaşi de la începutul lumii, care, cu braţul lor atotputernic, au spintecat dintr-o lovitură năpraznică coama unui muncel pietros, acoperit cu jnepi şi altă vegetaţie pipernicită şi târâtoare, ca spinarea unui câine jigărit.
Era celebra strâmtoare, Dirveni, cândva, probabil, vamă folosită de turci sau de alte popoare perindate pe aici. La dreapta ei se căsca o prăpastie adâncă, pe fundul căreia curgea cu vuiet mare apa unui râu venit din munţii vlahilor, de departe, Bistriţa, care se încolăcea ca un şarpe uriaş şi trecea gâlgâind când domol, când învolburat, prin mijlocul străvechiului oraş macedonean, Veria. La câteva sute de metri de Dirveni, muncelul păduchios, care era o prelungire a muntelui Ilie, lua sfârşit, surpându-se neputincios în prăpastia clocotitoare ca un cazan a Bistriţei.
Abia au intrat în strâmtoare şi caii au început să sforăie neliniştiţi.
- Diii, bre! I-au îndemnat cu călcâiele fraţii Cuturicu. Caii au mai făcut câţiva paşi, uitându-se cu urechile ciulite la dreapta şi la stânga. Deodată au apărut din tufişuri nişte chipuri bărboase, cu puşti în mâini îndreptate spre ei. O voce ascuţită le-a strigat în greceşte:
- Staţi pe loc! Nu vă mişcaţi!
Oamenii s-au oprit speriaţi. Nu aveau nici măcar o armă cu ei, cu care să se poată apăra. Zadarnic ar fi încercat să fugă înapoi. Erau prinşi ca-ntr-o capcană.
Aceeaşi voce ascuţită a întrebat din nou:
- Cine sunteţi?
- Suntem vlahi, răspunse Alexe Cuturicu.
- De unde? A întrebat aceeaşi voce ascuţită şi aspră.
- Din Doleani, a răspuns mai moale, Alexe Cuturicu.
- Aşa! Rânji antartul grec cu vocea ascuţită. De când vă aşteptam, câinilor de cuţovlahi doleaniţi! Voi sunteţi trădătorii elenismului şi spionii României în Balcani. Daţi-vă jos de pe cai şi haideţi acum să stăm puţin de vorbă şi să vă judecăm noi după legea noastră.
Oamenii au descălecat. Au fost legaţi imediat cu mâinile la spate şi duşi mai la vale într-o poieniţă. Acolo au dat cu ochii de o mulţime de antarţi. În mijlocul lor, aşezat pe un butuc gros acoperit cu ferigă, şedea un tânăr fudul, cu ochii negri şi mustăţile răsucite. Era căpitanul Agras, ofiţerul aprig şi fanatic, hotărât să grecizeze toate popoarele creştine din Balcani cu paloşul şi puşca.
Prizonierii au fost rânduiţi în faţa lui. Numai Tina Gamzeli şi Doni Bacola nu fuseseră legaţi. Tina, pentru că era femeie şi nu le era teamă că fuge, iar Bacola, pentru că îi şoptise ceva antartului grec şi acesta nu l-a mai legat.
Rotindu-şi ochii negri asupra lor, căpitanul Agras le-a spus:
- V-am dat un avertisment, omorând doi şerpi dintre voi, şi un răgaz de mai multe luni, dar n-aţi ţinut seama şi n-aţi vrut să vă lepădaţi de românismul vostru împuţit. Ei bine, o să vă lepădaţi acum pentru totdeauna de el. V-a sosit ceasul, ticăloşilor! Dacă nici după asta nu se vor cuminţi cuţovlahii voştri, vă vom stârpi pe toţi de pe faţa pământului. Să vă intre bine în cap, trădătorilor, că aici este “patridha” noastră, Elada, nu Turcia şi nici România. Aţi înţeles?
Antarţii îl ascultau pe căpitanul lor cu bucurie şi cu admiraţie. Cei mai mulţi dintre ei erau bulgari şi vlahi renegaţi, grecizaţi prin şcoală şi biserică. Puţini erau greci adevăraţi fugiţi din satele de la şes transformate de turci în raiale, adică în sclavi pe moşiile beilor.
Într-o grecească stricată, Alexe Cuturicu s-a încumetat să-i răspundă.
- Domnule căpitan, e adevărat că noi suntem vlahi şi vorbim limba vlahă, aşa cum şi voi vorbiţi limba voastră. Noi nu suntem trădători şi nici spionii ei. Suntem oameni cinstiţi, care ne iubim limba şi neamul, şi nu avem nimic nici împotriva grecilor, nici împotriva turcilor. Ce vină avem că ne-am născut vlahi?
Pufnind de furie şi vărsând flăcări din ochii aprinşi, Agras a zbierat:
- Taci din gură, ticălosule, că am să-ţi tai eu limba aia a ta “scatovlahă”! (adică limbă de căcat).
- Câţi ani ai?
- Treizeci.
- Eşti însurat?
- Da.
- Câţi copii ai?
- Un singur băiat de cinci ani.
- A avut noroc. De data asta a scăpat, dar o să-i vină şi lui rândul în curând. Avem noi grijă şi de el, a încheiat căpitanul Agras, privindu-l crunt şi neînduplecat.
Aşa au fost interogaţi şi judecaţi pe rând toţi vlahii capturaţi. Când i-a venit rândul Tinei Gamzeli, căpitanul a întrebat-o cu vocea mai înmuiată.
- Tu, cum te numeşti, kiria-mu? (doamna mea). Se uita la ea curios, mirat că vede o femeie tânără îmbrăcată toată în negru, numai cu faţa albă, netedă şi uşor prelungă, cu trăsături distinse. Înfăţişarea ei i-a inspirat brusc o vagă simpatie, răscolindu-i cine ştie ce amintiri familiale sau galante.
Tina Gamzeli se născuse la Veria şi, în lipsa şcolilor româneşti, terminase cinci clase de şcoală primară grecească, cum era obiceiul până atunci. Tremura toată de frică. Adunându-şi toate puterile, a izbutit să se stăpânească şi i-a răspuns căpitanului într-o grecească foarte curată, care i-a muiat acestuia şi mai mult inima de piatră sau de fiară turbată.
- Mă numesc Ecaterina Gamzeli. Am numai două fete, una de cincisprezece şi a doua de zece ani. Cea mai mare a terminat şi ea şcoala primară greacă din Veria. Acum locuiesc în Doleani unde am o mică gospodărie cu care îmi duc zilele.
Căpitanul a vorbit ceva în şoaptă cu ajutorul său, care a mişcat capul aprobativ, apoi cu faţa destinsă, i s-a adresat Tinei:
- Bine, kiria-mu.
Cel din urmă, Doni Bacola, a scos din buzunar o hârtie şi i-a întins-o căpitanului. Era o hârtie cu cruce şi ştampile şi cu semnături pe ea, eliberată de Episcopia şi Eforia şcolilor greceşti din Veria, care atesta că numitul vlah era grecoman şi îşi trimitea copiii la şcoala şi biserica grecească din oraş. Căpitanul a citit-o satisfăcut şi a dat-o şi subalternului său, Ioanis Topoev. După ce a citit-o şi acesta, Agras i-a întins-o lui Bacola, spunându-i:
- Consiliul nostru de judecată a hotărât: toţi cei patru vlahi din comuna Doleani vor fi omorâţi prin decapitare cu toporul, ca trădători ai elenismului şi spioni ai României. Numai femeia a fost iertată şi lăsată liberă ca să se ducă la Veria la şefii comunităţii vlahe şi să le spună că aşa vor păţi toţi vlahii care nu se leapădă de limba şi biserica românească. Tu eşti de-al nostru. Tot aşa trebuie să fie toţi vlahii şi toţi creştinii de aici. Hai, ia-o pe femeie şi plecaţi amândoi la Veria.
După plecarea lor, antarţii au pregătit execuţia celor patru prizonieri. Au tăiat un butuc de fag, l-au potrivit pe pământ şi apoi, rând pe rând, au tăiat cu un topor ascuţit capetele celor patru bărbaţi. În grabă mare, au scris în greceşte un bilet pe care l-au agăţat de haina uneia dintre cele patru victime: “Aşa vor păţi toţi vlahii trădători şi spioni! Căpitan Agras”.

După ce au fost lăsaţi liberi, Doni Bacola şi Tina Gamzeli au urcat gâfâind cărăruia şi au ieşit la drumul mare. Până la Veria mai aveau mai bine de o oră de mers. Drumul urca şerpuind coasta muntelui până ajungea la Mademi, un vechi drum roman pietruit, dar desfundat pe alocurea, mărturie peste veacuri a spiritului constructiv latin. De acolo drumul mergea coborând până la Veria. Tina Gamzeli tremura toată şi nu putea ţine pasul cu Bacola. Abia acum începea să-şi dea seama de grozăvia prin care a trecut. I se punea un nod în gât şi o sufoca, încât de-abia îşi târa picioarele. Văzând-o albă ca varul şi năduşită, Bacola a apucat-o de braţ, îndemnând-o cu bunăvoinţă:
- Hai mai repede, femeie, să ne depărtăm de acest loc blestemat, că poate se răzgândesc şi trimit pe cineva după noi. Până la şipotul de la Lujiţi nu suntem încă în deplină siguranţă. Abia acolo vom putea respira uşuraţi.
- Îţi mulţumesc din suflet şi-i mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, căci dacă nu erai tu, m-ar fi omorât şi pe mine. Am să mă rog pentru tine toată viaţa.
Mişcat, Doni Bacola i-a spus:
- Eu am scăpat, arătând hârtia că sunt grecoman, dar să nu crezi că-i iubesc pe greci şi-i urăsc pe fraţii mei aromâni. Sunt şi eu grecoman de nevoie, căci în munţii ăştia oricând mă pot omorî antarţii greci. Cine să mă apere pe mine ca paznic iarna la Xirolivad? Grecia e aproape şi trimite mereu bande de antarţi în Macedonia. La fel fac bulgarii şi sârbii. Numai România nu trimite, fiindcă e departe. Şi atunci plătesc nişte bieţi oameni nevinovaţi cu capul. Nu vezi ce politică încâlcită este? Dacă nu-i nimeni să te apere, atunci trebuie să te aperi singur ca să nu-ţi rămână nevasta văduvă şi copiii orfani ca la aceşti patru fraţi ai noştri. Nu ştiu ce să spun, căci nu sunt om învăţat, dar trebuie să fiţi şi voi, doleaniţii, mai diplomaţi, nu aşa cu paloşul în mână. Că uite ce păţiţi! ...
Bacola ar fi vrut să mai spună ceva despre politica turbure din Balcani, dar a tăcut. Şi aşa nu se pricepea el prea mult în iţele politicii. El era om simplu şi practic, căutând să se strecoare cât mai uşor prin greutăţile vieţii.
Tina Gamzeli nu avea chef de vorbă. Îi vuiau urechile şi aproape că nu înţelegea nimic din ce-i spunea Bacola. În sfârşit, cu chiu cu vai, mai mult împinsă şi târâtă cu forţa, au ajuns la şipotul din Lujiţi, de unde nu mai aveau mult până la Veria. Cu sufletul la gură, Tina s-a aşezat pe o piatră mare ca să se odihnească puţin. Bacola s-a dus întins la şipot şi-a făcut mâna cauc şi a sorbit adânc din apa rece a şipotului de munte. După ce şi-a potolit setea, şi-a spălat faţa năduşită cu apă rece, apoi s-a şters pe faţă cu o batistă mare, arămie.
După ce s-a odihnit puţin, Tina Gamzeli a tras şi ea mai multe guri de apă până ce şi-a potolit setea, apoi, dezlegându-şi broboada de la gât, s-a spălat şi ea pe faţă de sudoarea care curgea până atunci gârlă. Lângă şipot, pe un câmp drept, întins ca o tipsie, presărat pe alocurea cu ogoare, păşteau unele vite şi o turmă de oi. Bacola a rupt tăcerea, adresându-se femeii de lângă el:
- De-acum nu te mai zoresc. Vom merge la pas şi într-o jumătate de oră vom ajunge în oraş. Am scăpat de primejdie. Mai bine zis, ai scăpat tu, căci eu cu teşchereaua mea sunt asigurat oriunde şi oricând. Strica dacă aveaţi şi voi o asemenea teşcherea?
Tina, care era o femeie cu judecata limpede şi care îşi mai revenise în fire, n-a putut să tacă şi i-a răspuns:
- E uşor de spus. Dar ca să avem o asemenea “teşcherea”, trebuia să renunţăm la biserica şi şcoala română şi să aducem în sat preot şi dascăli greci. Voi, cei din Xirulivad, trăiţi vara la munte, iar iarna la oraş şi vă puteţi trimite copiii unde vreţi: şi la şcoala greacă şi la şcoala română, după interesul fiecăruia. Dar noi, dacă aducem preot şi învăţător greci, ne pierdem în scurt timp. Şi-apoi... cum să ne facem greci, când limba noastră nu seamănă deloc cu limba lor şi copiii noştri o învaţă foarte greu, pe când limba română o învaţă repede, căci seamănă foarte bine cu limba noastră şi copiii o înţeleg uşor.
Bacola n-a mai zis nimic. Cum şedea cu faţa spre muntele din spatele şipotului, a tresărit. Pe vârful stâncos al unui deal împădurit la poale, a zărit silueta unui palicar grec trimis de Căpitan să aducă înapoi pe femeie. Dar pe câmp erau oameni şi se auzea sunetul clopotelor de la oi şi lătratul câinilor în depărtare. În timp ce îşi lega broboada, l-a zărit şi Tina, a cărei faţă înviorată o clipă, a devenit deodată de o paloare cadaverică. Era cât pe-aici să leşine. Bacola a intervenit, sprijinind-o:
- Nu te speria! I-a zis el. A venit prea târziu. Am presimţit eu că aşa se va întâmpla, de aceea te zoream şi aproape te-am târât în ultima parte a drumului până am ajuns aici la Lujiţi. Singur şi la ora asta, aproape de oraş, nu va îndrăzni să coboare până aici şi să te ducă înapoi sau să te împuşte.
În câteva clipe, silueta antartului a dispărut ca o nălucă pe partea opusă a dealului. Semn că s-a lăsat păgubaş.
Revenindu-şi în fire, Tina a iuţit pasul, începând chiar să alerge şi silindu-l pe însoţitorul ei s-o urmeze. Căpătase puteri după odihna şi apa băută la şipot. Bacola a căutat să o liniştească:
- Nu mai alerga aşa, că nu mai e nici o primejdie. L-am văzut cum s-a întors înapoi. Aşa că, nu te mai obosi degeaba.
Tina însă fugea, uitându-se din când în când înapoi, până a ajuns la marginea platoului de unde se deschidea la poale, largă şi reconfortantă, priveliştea oraşului Veria. S-a oprit să-şi tragă răsuflarea. De-abia acum se simţea în deplină siguranţă. După câteva clipe, a ajuns şi Bacola.
- Aman, aman! S-a văietat el, văd că alergi acum ca o căprioară. De ce n-ai făcut asta şi până la Lujiţi? Că a trebuit mai mult să te trag după mine...
- Până acolo n-am putut, fiindcă eram moartă de spaimă, i-a răspuns Tina.
De aici drumul cobora pe coastă într-o serpentină domoală până la un pod de piatră care lega malul stâng al Bistriţei de o şosea largă, nepietruită ce traversa tot oraşul, îndreptându-se spre Salonic. La stânga şoselei, nu departe de pod, era cazarma unui regiment turcesc de infanterie. De pe şosea se auzeau comenzile răspicate ale ofiţerilor şi subofiţerilor cu fesuri roşii ca sângele, prevăzute în vârf cu un ciucure negru. Lângă regiment se afla casa lui Toli Hagigogu, un adevărat palat cu grădină plină de flori, de rodii, de smochini, de migdali şi de alţi pomi fructiferi. Curtea şi grădina erau împrejmuite cu un zid înalt şi gros de piatră. Ferestrele erau toate prevăzute cu dreve de fier, încât palatul, cu toate frumuseţile lui interioare, avea înfăţişarea soldă şi severă a unei fortăreţe inexpugnabile. Şi aşa era. Înfăţişarea lui exprima voinţa de fier a celui care locuia întrânsul.
Toli Hagigogu era şeful comunităţii aromâne din Veria, Karaferia cum îi spuneau turcii, după culoarea predominant brună a vlahilor cu părul şi ochii negri şi învăpăiaţi. Era un mare celnic, cu mii de oi şi de capre, cu herghelii de cirezi de vite renumit în toată regiunea. Inteligent şi energic, ştia să se facă simpatic de la prima vedere şi ştia să cultive relaţiile cu autorităţile turceşti care-l iubeau şi respectau pentru bunătatea, mărinimia şi înţelepciunea lui deosebită. El umbla totdeauna cu pistolul în brâu, însoţit permanent de un cafaz turc înarmat, care-i asigura paza corporală. Autorităţile turceşti, sensibile şi la anumite peşcheşuri primite din mâna lui largă, i-au acordat fără mofturi toate aceste favoruri speciale când şi-au dat seama că din fruntaşii principali ai vlahilor din Veria, pe lângă preoţii Papanace şi Papacostea, celnicii Badralexi, Murnu şi alţii. Încă din anul 1903, o bandă de antarţi greci a dat iama, într-o vară prin turmele lui, la Xirulivad, omorându-i un cioban şi căsăpind de necaz câteva sute de oi. Dar pe el nu l-au putut prinde. Dacă le-ar fi căzut în mâini, l-ar fi belit de viu. Grecii plesneau de ură şi de necaz, pentru că el se bucura de mare trecere pe lângă autorităţile turceşti şi se punea de-a curmezişul intrigilor şi planurilor lor.
Când au ajuns în dreptul casei lui Hagigogu, Tina Gamzeli s-a despărţit de Bacola, căruia i-a mulţumit încă o dată pentru tot sprijinul pe care i l-a dat. Bacola şi-a continuat drumul spre casă, trecând pe lângă turnul de la Oară. Tocmai atunci clopotul din turn anunţa ora prin tot atâtea bătăi de clopot. Era ora 12. Turnul de la Oară era un turn înalt şi vechi, ridicat de sute de ani, într-o piaţă înconjurată de clădirile instituţiilor principale: primăria, tribunalul, prefectura şi poliţia. Sunetul clopotului care bătea ceasul se auzea în tot oraşul până în depărtări. Tina a păşit pe o stradă pietruită şi s-a oprit înaintea unei porţi grele de fier. A bătut cu un ciocănel atârnat la poartă şi a aşteptat. După câteva clipe a apărut cineva care s-a uitat printr-o gaură şi a întrebat cu voce tare:
- Cine este?
Tina Gamzeli s-a recomandat, spunând că vine la Doleani şi are de comunicat ceva important şi urgent lui Toli Hagigogu. Cu un scârţâit greu, poarta s-a deschis şi Tina a intrat în curte. Cea care i-a deschis era una din fetele celnicului Hagigogu. A închis poarta şi a poftit-o pe musafira neaşteptată în casă spunându-i:
- Tata nu este acasă, dar trebuie să vină, căci este ora prânzului. Este însă mama aşa că, până vine tata, pofteşte, te rog, sus în salon.
Tina a vrut să-şi descalţe pantofii prăfuiţi, dar fata a oprit-o, vorbindu-i cu toată sinceritatea:
- Vai! Se poate, mătuşă! Dar vii de la drum şi eşti obosită. Intră, te rog, aşa cum eşti.
Tina s-a supus şi a urcat scara, păşind cu sfială în salonul mare şi luxos unde se află soţia lui Toli Hagigogu. Aceasta o cunoştea de mult pe Tina, care era sora negustorului Gheorghe Iorganda, cu prăvălie şi hotel la Salonic.
După ce a dat mâna cu soţia celnicului Hagigogu şi s-au firitisit amândouă, cum era obiceiul, Tina a luat loc pe un scaun.
Iţa Hagigogu era o femeie în jur de cincizeci de ani, dar păstra încă pe faţa ei albă, cu rari pistrui pe pomeţii obrajilor, care-i dădeau un farmec deosebit, urmele unei frumuseţi aparte. Îmbrăcată într-o rochie lungă, largă şi neagră, cum era portul femeilor aromâne bătrâne, însă de mătase fină şi lucioasă, şi cu o basma neagră tot de mătase pe cap, avea o distincţie rară de matroană romană. Fata ei cea mai mică, Marigula, semăna leit cu ea. În câteva clipe ea a pregătit la bucătărie cele necesare şi a apărut la salon, sprintenă şi voioasă, purtând în mâini un disc oval cu dulceaţă de trandafiri şi un pahar de apă pe care l-a pus pe masă în faţa Tinei. Apoi s-a retras iar la bucătărie ca să prepare cafeaua. Ca şi la turci, cafeaua era şi la aromâni nelipsită din orice casă. Era băutura favorită cu care erau trataţi musafirii, “oaspeţii”, cum le spun aromânii, deşi trăiau în contact nemijlocit cu turcii, de la care împrumutaseră şi ei multe cuvinte, nu numai de la greci şi de la slavi. În ciuda stăpânirii de sute de ani, cuvântul turcesc “musafir” n-a putut pătrunde în limba lor şi n-a putut înlocui străvechiul cuvânt latin “oaspe”. Poate şi pentru faptul că ei nu întreţineau relaţii familiale intime cu turcii; nu primeau musafiri turci. Între timp, Iţa se întreţinea cu Tina, interesându-se de unele familii, rude şi prietene din Doleani. Tina îi răspundea calm, satisfăcându-i curiozitatea firească mai ales la o femeie în vârstă, care-şi petrecea aproape toată viaţa între pereţii casei. I-a dat toate ştirile despre cele întâmplate cu moartea soţilor Gherasi şi a început să-i povestească şi despre nenorocirea petrecută în dimineaţa aceea. La auzul acestei noi tragedii, Iţa şi Marigula Hagigogu au rămas încremenite.
- Of, blestemaţii!... a răbufnit Nastasia. Ăştia sunt diavoli, nu oameni, înghiţi-ar focul iadului să-i înghită.
Fata rămăsese mută. Deodată, ciocănelul de la poartă a răsunat sec, întrerupând lamentaţiile din salon. Marigula a tresărit, spunând:
- A venit tata.
Şi s-a repezit pe scări ca o furtună ca să-i deschidă poarta cât mai repede.
Marigula era foarte turburată. Cu vocea sugrumată de emoţie, i-a spus:
- Tată, bine că ai venit. Te aşteaptă sus o femeie din Doleani. Cred că o cunoşti. Este sora lui Gheorghe Iorganda din Salonic.
- Ei, şi? Ce vrea la ora asta? De ce eşti aşa de turburată? Doar n-a venit să te peţească!
- Nu, tată, nu e vorba de aşa ceva. Ţie îţi arde de glumă, dar, din păcate, s-a întâmplat iarăşi o mare nenorocire.
- Ce nenorocire, scumpa mea? Nenorocire va fi când te vei mărita tu, iar eu şi maică-ta vom rămâne singuri, fără tine.
- Nu mai vorbi aşa, că n-o să vă las singuri. Hai urcă în salon să auzi ce nouă grozăvie s-a întâmplat.
Toli Hagigogu a urcat treptele tacticos şi a intrat în salon, îndreptându-se spre Tina pe care o cunoştea din vedere. A zis bună ziua şi i-a întins mâna, în timp ce Tina s-a sculat de pe scaun, înclinându-se şi sărutându-i mâna respectuos.
Toli Hagigogu era un bărbat de statură mijlocie, lat în spate, cu părul cărunt şi mustaţa lată, răsucită la vârf şi cu ochii căprui, vioi şi pătrunzători, sub o frunte largă, boltită. O privea atent, curios să afle motivul vizitei sale. Din cele spuse de fată, aştepta să audă vestea proastă adusă de femeie. Mai rar avea parte de veşti rele pe care le înfrunta cu bărbăţie.
Sfioasă şi emoţionată de siguranţa pe care o emana înfăţişarea lui, Tina Gamzeli se foia pe scaun, neştiind cum să înceapă.
- Hai, spune ce vânt te aduce în casa mea? O îndemnă el. Doar n-ai venit să-mi peţeşti fata? Şi chiar aşa dacă ar fi, fii binevenită! Spuse repetând gluma adresată fetei sale cu câteva minute mai înainte.
- Vai de mine, domnu’ Toli! Fata ta nu are nevoie de peţitori. E şi frumoasă şi bogată şi înzestrată cu toate darurile date de Dumnezeu ca să se mărite cu cine îi place. Altceva, trist şi dureros, mă aduce aici.
După această introducere, emoţia i-a dispărut şi Tina, reculeasă, i-a depănat firul povestirii, fără întrerupere, până la sfârşit.
- M-a lăsat în viaţă, poruncindu-mi să vin să-ţi spun că dacă nu-i sfătuieşti pe aromâni să renunţe la şcoala şi biserica română şi să treacă la cele greceşti, aşa vor păţi toţi aromânii şi satele lor vor fi arse, a încheiat Tina, privindu-l înlăcrimată.
Toli Hagigogu a ascultat-o cu mare atenţie, apoi, sculându-se de pe scaun, le-a spus celor trei femei care se frământau şi suspinau îngrijorate:
- După împuşcarea soţilor Gherasi care lucrau pe câmp, a urmat împuşcarea preotului Papanace la 15 august, în plină stradă la noi în oraş, în timp ce mergea la biserică să facă slujba în limba română. Acum, la două zile după Sfântul Dumitru, sunt ucişi la drumul mare patru bărbaţi tineri din Doleani. Înseamnă că antarţii greci sunt puşi pe război nimicitor împotriva noastră. De-acum încolo nu mai merge cu blândeţea creştină de care vorbesc cu atâta prefăcătorie preoţii, episcopii şi mitropoliţii greci, ci trebuie să ne luăm măsuri proprii de apărare şi să răspundem şi noi cum se cuvine. Om fi noi creştini, dar nici Dumnezeu din cer nu ne poate cere să ne lăsăm căsăpiţi de nişte diavoli blestemaţi. Trebuie să lovim şi noi cu aceleaşi arme cu care ne lovesc ei. Mie mi-au omorât acum trei ani opt ciobani la moşie. Numai atunci când va curge şi sânge de-al lor se vor astâmpăra şi se vor cuminţi. Numai cu ajutorul poliţiei turceşti nu o scoatem la capăt cu ăştia.
Se plimba gânditor prin cameră, apoi oprindu-se, s-a adresat Tinei Gamzeli spunându-i:
- Chiar acum după prânz voi anunţa poliţia şi jandarmeria să pornească imediat în urmărirea bandei de antarţi greci. Dacă va fi nevoie de vreo declaraţie, unde te găsesc?
- La sora mea Lenca Tudorică, cu casa lângă biserica Sfântul Antonie.
- Bine, ştiu, spuse Toli Hagigogu şi-i întinse mâna.
Soţia şi fata lui Hagigogu au vrut s-o oprească pe Tina la masă, dar ea a refuzat. Într-un sfert de oră Tina a ajuns la sora ei. Casa era aşezată la colţul străzii de unde începea una din mahalele aromâneşti din Veria. Uliţa se înfunda lângă biserica Sfântul Antonie care despărţea mahalaua românească de cea grecească.
Lenca Tudorică şedea pe un scaun în salon şi împletea nişte ciorapi de lână. Când a văzut-o pe Tina intrând în casă, a pus împletitura pe scaun şi a întâmpinat-o mirată:
- Ce-i cu tine de eşti aşa palidă?
- Nu mă întreba, soro! Prin ce am trecut eu azi să nu treacă nimeni!
- Şezi pe un scaun sau întinde-te pe pat dacă ţi-e rău, i-a spus Lenca grijulie, apucându-i mâna şi sprijinind-o.
Tina s-a aşezat pe scaun şi i-a povestit amănunţit tot ce i s-a întâmplat pe drum.
-Vai, vai, vai, soră dragă, prin ce grozăvie ai trecut! O căina Lenca. Apoi, făcându-şi cruce, a adăugat: slavă Domnului, bine că ţi-au dat drumul! Mi se rupe sufletul când mă gândesc la vărul nostru Constantin. Bietul de el! Să i se taie capul şi să-i rămână soţia văduvă cu doi copii mici?... Arde-i-ar focul de blestemaţi! Cum de-i mai rabdă Dumnezeu?
Tina tăcea. Simţea în trup şi în suflet o sfârşeală cumplită. Nu-i mai era nici foame, nici sete.
- Eu m-am luat cu vorba şi am uitat că tu eşti obosită şi flămândă, i-a spus Lenca scuzându-se. Hai la bucătărie să mănânci ceva. Am un ghiveci delicios şi iaurt de oaie, gros, să-l tai cu cuţitul şi să nu curgă un strop de zer!
- Drept să-ţi spun nu mi-e foame. Sunt atât de obosită că aş vrea să mă culc şi să dorm câteva ore ca să uit grozăvia ce mi s-a întâmplat.
Dar Lenca nu s-a lăsat până când n-a aşezat-o la masă şi n-a mâncat tot ce i-a pus în farfurie. Apoi i-a făcut patul şi Tina s-a culcat şi a dormit buştean până seara târziu. Când s-a trezit a dat cu ochii şi de cumnatul ei Teodor Tudorică, întors de la munca câmpului. Acesta avea o livadă de pomi fructiferi şi câteva pogoane de pământ arabil la marginea oraşului. Pleca dis-de-dimineaţă călare împreună cu băiatul său mai mare Ghirgula şi se întorcea seara acasă. La masă soţia lui i-a povestit tot ce i s-a întâmplat Tinei.
- Vezi să nu păţeşti şi tu ca vărul meu Constantin şi să mă laşi văduvă cu doi băieţi, i-a spus ea oftând. Barem, de mi-ar fi dat şi mie Dumnezeu o fată care să aibă grijă de mine la bătrâneţe, căci altfel te îngrijeşte o fată decât o noră, şi-a vărsat Lenca oful.
Când s-a trezit, Tina a intrat în camera unde era strânsă toată familia. A dat mâna cu cumnatul ei, şi-a sărutat nepoţii şi s-a aşezat apoi pe scaun.
- Am auzit ce ai păţit. Bine că ai scăpat cu viaţă! Mâine dimineaţă îl voi trimite pe Ghirgula la bărbatul tău să-l anunţe că eşti la noi şi până la prânz va veni să vă vedeţi, a asigurat-o cumnatul ei.
Tina a stat o săptămână la sora ei. S-a întâlnit a doua zi cu soţul ei care lăsase la oi pe ajutorul său. A stat o noapte cu Tina şi a doua zi s-a întors la treabă.
Ca martoră oculară, Tina a fost chemată la Poliţie şi la Jandarmerie, punând degetul pe semnătura ei, căci nu ştia să scrie turceşte. După ce a făcut târguielile necesare pentru casă şi pentru fetele ei, care o aşteptau neliniştite, s-a întors cu chirigiul Iani Gabeta şi cu alţi consăteni care lucrau sau făceau negoţ la oraş. Când a ajuns acasă a auzit din gura fetelor sale melodia tristă a cântecului popular inspirat de tragedia petrecută la Dirveni. Unii spuneau că bardul popular nu era altul decât învăţătorul Vasile Pazara, proaspăt absolvent al liceului de la Bitolia.

O melodie jalnică însoţea strofele acestui cântec:


M-am sculat de dimineaţă,
M-am spălat pe mâini, pe faţă
Ş-am pornit la târg călare,
Dar s-a arătat semn mare.

Cum am apucat spre Bată,
Pasăre-mi cobea, ciudată.
O, tu, pasăre pribeagă,
De ce plângi tu ziua-ntreagă?

Cum să nu plâng, măi române,
Cum să nu fiu tristă – spune?
Vezi-mi penele mânjite,
Sunt în sânge tăvălite.

De aceea-n sat mă duc
Veste tristă să aduc:
Patru tineri doleaniţi
De antarţi măcelăriţi.

Fedeleş ei sunt legaţi,
Cu toporul sunt tăiaţi
Şi-aruncaţi apoi în vale...
Cum să-nduri atâta jale?

La Dirveni, la Trâpicu,
Zac, vai, fraţii Cuturicu;
Mai la vale – of, ce crimă!-
Constantin şi Iani Dzimă.








Mi sculai ‘nă dimineaţă,
Mi-aspilai pri mâni ş-pri faţă,
Ini feciu cruţea trâ-mpânzare,
Di si-aspusi semnu mare.

Cum feciu hima ca tu Bată,
Acâţă un puliu tra s-bată.
O, lai puliu ţe stai pri deagă,
Ţe ţâ plândzi dzua-ntreagă?

Cum s-nu plâng, gione marat,
Cum s-nu stau învirinat?
Vedz-ni peanili smârghiti,
Sun tu mândzi-antăvăliti.

Tr-aţea Doleani io mi duc
Hăbari laie s-aduc:
Patru gioni, lai doleaniţ,
Di-antarţi măchilipsiţ.

Un di un eli sun ligaţ
Ş-cu tâporlu sun tâleaţ
Şi-aruncaţ apoi tu vali.
Cum s-nu plâng di-ahâtă jali?

La Dirveni tu trăpicu,
Dzac ficiorli-al Cuturicu;
La Dirveni, valea hima,
Custandini şi Iani-al Dzima.
Trupurile celor patru bărbaţi şi capetele lor au fost aduse în sat şi înmormântate în mare cinste, dar şi cu mare jale. Toţi erau căsătoriţi şi aveau copii. Nevestele lor tinere au rămas văduve. De acum încolo nu le rămânea altceva de făcut decât să-şi închine viaţa creşterii copiilor lor orfani în duhul credinţei strămoşeşti şi al răzbunării. Văduvele îndoliate îşi smulgeau părul, ţipau şi plângeau vărsând şiroaie de lacrimi pe sicriele soţilor lor ucişi într-un chip atât de mârşav şi de sălbatic. Era o jale de nedescris. Soacrele şi rudele căutau să le consoleze, dar ţipetele şi bocetele lor nu conteneau, sfâşiind sufletele tuturor celor prezenţi. Tinerii clocoteau de revoltă, setoşi de răzbunare.
Tina Gamzeli n-a putut lua parte la înmormântare, fiindcă se afla încă la oraş. Când a sosit în sat au vizitat-o familiile celor ucişi, primarul şi vecinii dornici să afle amănunte asupra celor întâmplate.
Într-o zi a vizitat-o şi o rudă de a ei, Tasa Vurduni, care avea şi ea doi băieţi cam de aceeaşi vârstă cu fetele Tinei. Avusese mai mulţi, dar muriseră mici. Cu furca sau cu andrelele în mână, Tasa Vurduni umbla prin vecini şi pe la rude, ducând şi culegând ştiri despre tot ce se întâmplă în lume. Era o femeie inimoasă, mereu cu zâmbetul pe buze şi îşi încuraja suratele îngrozite de spectrul antarţilor. Era tare şi neclintită în credinţa ei ca o piatră de cremene.
Cu traista plină de noutăţi, Tasa Vurduni s-a sculat într-un târziu de pe scaun şi şi-a luat rămas bun de la Tina, încurajând-o cu o veche zicală aromânească.
- Mă bucur din tot sufletul, dragă verişoară, că te-a ocrotit Dumnezeu şi ai scăpat cu viaţă, dar nu mai fii tristă şi descurajată, căci într-o zi va izbucni iureşul de la Avlona. De acolo va veni mântuirea noastră şi de păgâni şi de creştinii mai păgâni decât păgânii. E bună şi România că ne ajută cât poate, dar e prea mică şi nu se poate lupta cu atâţia balauri. Numai urmaşii lupoaicei, care sunt şi ei fraţi de-a noştri, ne pot apăra de toţi duşmanii – arde-i-ar focul iadului să-i ardă!
- Să dea Dumnezeu să fie aşa cum spui tu, numai să scăpăm odată de această nenorocire! A spus Tina petrecând-o până la poartă.
Trecuseră câteva zile de la înmormântarea victimelor decapitate. Culicea Caranica, primarul satului, i-a poruncit băiatului său Tuli să-i anunţe pe învăţători, pe preot şi pe alţi fruntaşi ai satului că sunt invitaţi seara la cafeneaua lui.
Primarul era un bărbat solid, cu părul castaniu, cu mustaţa stufoasă într-o faţă destul de albă, care contrazicea porecla turcească dată vreunui înaintaş al familiei sale. Era negustorul cel mai însemnat al satului. Avea un palat de casă cu etaj, făcut anume pentru familiile celor doi băieţi ai lui. Casa avea două intrări deasupra cărora era un balcon împodobit cu ghivece de flori. În spate era grădina cu pomi şi grajdul construit tot din piatră. Pe latura stângă din faţă era prăvălia lungă şi lată, cu o tejghea masivă pe partea stângă şi cu mese şi scaune pe partea dreaptă. Aici era cafeneaua. Primăvara, vara şi toamna, când vremea era frumoasă, scaunele şi mesele erau puse afară în curtea dreaptă, pavată cu lespezi mari şi lucioase de piatră. Acolo se aşezau bătrânii la taclale, sorbind din filigeană cafeaua cu caimac sau pufăind tacticos din “ciubuc”, adică din luleaua umplută din când în când cu tutunul scos din punguţa pe care o ţineau în brâul negru.
Culicea Caranica avea trei băieţi şi o fată. Unul dintre ei, cel mijlociu, Iancu, era elev la liceul român din Bitolia şi avea mari înclinaţii pentru muzică. Ştia că după terminarea liceului, acesta îşi va lua zborul spre România de unde nu se va mai întoarce. Ceilalţi doi, Costa şi Tuli, terminaseră şcoala primară română din Veria şi au fost opriţi acasă să-i fie de ajutor în gospodărie şi să-i moştenească meseria. Socotea, deşi era înstărit, că este deajuns să aibă un urmaş învăţat în familie. Pe de altă parte – gândea el – învăţătura îi îndepărtează pe copii de familie şi de locurile natale unde şi-au dus veacul moşii şi strămoşii lor. Şi poate că, în judecata lui de om practic, legat adânc şi organic de tradiţii imemoriale, intrate de milenii în sânge, avea dreptate. Fata, Hrisa, era cea mai mică şi era o frumuseţe. Costa şi Tuli îi ajutau la “băcălie” – cum spuneau sătenii şi la cafenea.
Culicea Caranica era un om bun şi înţelegător. El vindea marfa şi pe “veresie”, adică pe datorie, dacă omul nu avea bani să plătească imediat. Îi scria numele, marfa şi data într-un registru mare, “tifteri” – cum i se spunea – şi cumpărătorul plătea mai târziu. Culicea Caranica era un om cinstit şi drept. Nu se preta la înşelăciuni. De aceea sătenii îl respectau şi-i plăteau regulat datoriile, mulţumindu-i pentru înţelegerea şi păsuirea ce le-o acorda.
Tuli şi-a făcut datoria, anunţându-i pe efori, pe epitropi şi pe învăţători. Spre seară invitaţii au apărut la cafenea, aşezându-se la mesele pregătite.
Primarul li s-a adresat:
- V-am poftit la cafeneaua mea ca să punem anumite treburi la cale. Astăzi fac eu cinste ca să fie de pomană pentru cei patru morţi, căci unul dintre ei – cum ştiţi – era cumnatul surorii mele căsătorite cu Cola, fiul cel mai mare al celnicului Dzima.
Iancu Dalametra, fire glumeaţă de felul lui, a săltat pe scaun:
- Dacă ne dai nişte cafele, coniac de la Veria şi vin roşu de Neaguşte, stăm aici până la ziuă. Bineînţeles şi cu ceva de-ale mâncării: caşcaval, brânză şi măsline, nu numai de-alea negre şi mici cum sunt căcărezele de capră, ci şi de-alea verzi, tari şi mari cât nuca. Altminteri, numai cu udătura ne stricăm pântecul.
Toţi au izbucnit în râs, afară de preotul Paptănase care era totdeauna rezervat şi serios aşa cum se cuvine unei feţe bisericeşti.
Învăţătorul Dalametra era de altminteri un om cumpătat, dar îi plăcea să glumească i să-i înţepe pe oameni. Avea o inteligenţă vie, sclipitoare, îi plăcea să culeagă poveşti, vorbe vechi şi zicale din popor şi lucra la un dicţionar aromân-român. Brunet, cu ochii negri şi mari, era potrivit de statură şi, deşi era slăbuţ şi iute ca o svârlugă, îi plăcea să umble îmbrăcat într-u costum elegant, de culoare închisă şi cu bastonul în mână ca bătrânii. Mai erau de faţă preotul Papatănase, psaltul Ciupi, învăţătorii Caragea şi Chiriazi şi celnicul Dzima cu “cârlibana” în mână.
De obicei, bătrânii din sat umblau cu un cârlig în mână, mai lung decât bastonul, numit “cârlibană”. Aceasta era alcătuită din două bucăţi de lemn şlefuit: un băţ lung de corn, noduros pe alocurea, şi o bucată de lemn în formă de S, cizelată frumos şi găurită la capătul de sus în care se fixa băţul. Era cârligul ciobănesc care servea la prinderea oilor sau a caprelor de picior, dar şi ca unealtă de sprijin, de apărare şi de luptă pentru ciobani. Celnicul Dzima, om trecut de cincizeci de ani, dar încă drept, vârtos şi chipeş, o purta mai mult din obişnuinţă, de când ciobănise la rându-i turmele tatălui şi bunicului său. O ţinea între picioare şi la cafenea.
Primarul, aşezându-se şi el la masă, le-a poruncit băieţilor săi:
- Feciorii mei, daţi la toată lumea de mâncat şi de băut: măsline, brânză, caşcaval, răchie, coniac şi vin; ce vrea să bea fiecare. Asta este pomana dată de mine pentru sufletele celor patru consăteni ucişi atât de mişeleşte de antarţii greci – stârpi-i-ar Dumnezeu de pe faţa pământului!
- Cu blesteme băbeşti nu-i vom stârpi niciodată, dragă Culicea, interveni prompt învăţătorul Dalametra, trăgând o duşcă din coniacul pus pe masă.
Preotul Papatănase, ca faţă bisericească evlavioasă, tăcea şi asculta, sprijinit în bastonul său lucios, cu mânerul încovoiat pe care se rezema puţin aplecat, nu drept şi mândru ca celnicul Dzima. Era meglenit din comuna Nânta, o comună vlahă turcizată mai de mult cu forţa. Toţi cei care n-au vrut să-şi părăsească legea străbună au fugit de acolo, refugiindu-se în alte părţi, cum a fost cazul şi cu înaintaşii familiei preotului Papatănase.
- Nu te repezi aşa, Iancule, gata mereu de înţepătură ca o viespe, că nu ştii încă ce am de gând să fac, l-a dojenit părinteşte Culicea Caranica.
În tăcerea aşternută, primarul a scos din buzunarul hainei o hârtie mototolită luată de la un cărnăvar care transportase trupurile celor patru săteni tăiaţi cu toporul şi i-a dat citire traducând cele scrise în greceşte:
- Iată, fraţilor, ce scrie acest câine turbat. Spune să ne lepădăm cât mai repede de românism, că suntem greci care şi-au uitat limba din cauza romanilor cuceritori şi că dacă nu ne întoarcem de bunăvoie la biserica şi la şcoala greacă, vom fi arşi de vii cu toate satele noastre, ca să piară orice sămânţă de vlahi din Macedonia. Semnează Căpitan Tellos Agras.
În aflarea numelui, toţi mesenii au tresărit o clipă înfioraţi. În graiul lor numele Agras înseamnă sălbăticie. Părea predestinat pentru acte de cruzime nemaipomenită. În tăcerea apăsătoare, glasul primarului a răsunat ca o goarnă de asalt:
- Am stat ca amorţiţi până acum, văzându-ne fiecare de treburile noastre. A sosit timpul să ne trezim şi să ne pregătim de apărare şi de luptă, căci, aşa cum a-ţi văzut, ăsta nu glumeşte. Ăsta a pornit contra noastră o luptă pe viaţă şi pe moarte. O luptă cruntă din care nu există altă ieşire decât ori el ori noi. Înţelegere şi împăcare cu un astfel de om nu poate exista. De aceea, eu cred că a sosit ceasul să ne organizăm şi să ne înarmăm până în dinţi, dacă nu vrem să fim stârpiţi cum ne ameninţă această fiară turbată. Poimâine voi merge la Veria şi voi cere valiului şi caimacamului să ne dea arme şi munţii ca să înarmăm pe toţi bărbaţii şi tinerii din sat. Cred că voi fi înţeles şi ajutat, căci şi ei au nevoie de linişte, nu de zaveră.
- Foarte bine, Culicea! Au strigat toţi într-un glas.
- Eu aşa m-am gândit, a continuat primarul, căci cu trei jandarmi turci satul nu poate fi apărat împotriva câtorva zeci sau sute de antarţi înarmaţi până în dinţi şi hotărâţi să ne ardă şi să ne ucidă până la ultimul.
- Aşa este, a spus Dalametra. Dacă nu suntem în stare să scoatem şi noi nişte armatoli care să scurteze capul câtorva grecotei negustori şi prelaţi care-şi râd în barbă de superstiţiile şi îngăduinţa noastră prostească, măcar să fim în stare să ne apărăm viaţa cu hotărâre şi demnitate. Cu ăştia nu merge cu vorba bună şi cu duhul blândeţii, ci numai cu legea veche: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”! Numai aşa îi vom pune cu botul pe labe şi vor începe să schiaune şi apoi să se gudure ca nişte javre pe lângă noi. Îi cunosc eu bine! Încheie mânios Dalametra, cu obrajii îmbujoraţi de coniac şi de vinul sângeriu, dulce, aromat şi înşelător de Neaguşte.
Directorul şcolii, Caragea, era încă în doliu. Celnicul Dzima era şi el proaspăt îndoliat, după omorârea feciorului său. Nu prea aveau chef de vorbă. Îşi înghiţeau când şi când, odată cu coniacul sau vinul, câte un oftat amar.
Preotul Papatănase, mărunt şi slăbuţ ca şi învăţătorul Dalametra, însă mai în vârstă, cu o barbă rară, căruntă şi cu nasul ascuţit, găsi de cuviinţă să intervină:
- Nu te repezi aşa, Iancule! Ce vină au episcopii şi mitropoliţii greci că antarţii fac asemenea blestemăţii? Eu nu cred că Biserica este amestecată în asemenea crime mârşave. Dar chiar dacă ar fi amestecat vreun chiriarh, noi nu trebuie să omorâm pe copiii Bisericii, căci e păcat mare să iei viaţa unui cap al bisericii noastre strămoşeşti, mai ales când nu-i cunoaştem clar vina. Să ne ferim de a face un asemenea păcat greu. Să-l lăsăm pe Dumnezeu, care vede şi ştie totul, să-l pedepsească. Asta este treaba Lui, nu a noastră. Noi avem dreptul şi datoria să ne apărăm viaţa şi să-i pedepsim pe cei vinovaţi cu adevărat, nu pe cei presupuşi că ar fi vinovaţi. Pedepsiţi-l, dacă puteţi pe Agras şi pe antarţii lui, care fac aceste blestemăţii, nu pe chiriarhii Bisericii.
Toţi cei de la masă au încuviinţat spusele preotului socotite înţelepte.
Preotul Papatănase era meglenit din comuna Nânta, turcizată mai demult cu forţa. Biserica satului a fost transformată în geamie şi preotul meglenit în hoge, după ce capetele celor care s-au împotrivit au fost tăiate şi rostogolite în ţărână de iataganele turceşti. După o scurtă dăscălire în tainele Coranului, preotul nântean a devenit hoge, invocând zilnic numele lui Allah de pe minaretul ridicat în grabă şi ascuţit ca o suliţă, pe locul clopotniţei dărâmate. Totuşi, într-o zi de Paşti, pe când slujea în biserica devenită geamie, preotul meglenit ajuns hoge, ca răpit de o vedenie misterioasă, a început să încurce versetele Coranului şi să strige în gura mare: Hristos a înviat, fraţilor, Hristos a înviat! Umbla prin fosta biserică, cu privirile rătăcite şi striga mereu, vestind Învierea Domnului Iisus Hristos. Parcă înnebunise subit. Sau poate că avusese o vedenie reală, nemaipomenită.
Primarul satului, care se ruga întins pe jos cu fruntea pe podea, s-a ridicat îngrozit şi s-a dus la el, apucându-l de braţ şi scuturându-l zdravăn:
- Ce faci, măi, nebunule! Vrei să ne taie turcii pe toţi?
Preotul Hagihristu şi-a revenit ca prin farmec şi a început să tremure, gândindu-se la ce îl aşteaptă nu numai pe el şi familia lui, ci întreg satul. Cu lacrimi în ochi, dezmeticit de-a binelea, i-a spus primarului:
- Iartă-mă, frate! Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Spune-le oamenilor şi jandarmilor turci că am înnebunit şi nu ştiu ce vorbesc. Eu o să-mi iau familia şi o să plec în alt vilaet unde nu mă cunoaşte nimeni şi o să mă las de hoge turc. Un Hagihristu creştin nu poate sluji la doi stăpâni. Şi aşa a făcut meglenoromânul Hagihristu, părăsind pentru totdeauna Nânta şi pierzându-şi urmele în marele imperiu otoman. Tot atunci au plecat şi alţi creştini din sat, printre care şi familia preotului Papatănase care s-a aciuat la Veria unde se aflau aromâni din toate regiunile balcanice, dar precumpăneau cei din munţii Pindului, mai ales cei din străvechea vatră Avdela, fugiţi de acolo de pe vremea faimosului Ali Paşa Tepelinul, înainte de anul 1820. Acestea le povestise la cafenea – şi le mai povestea uneori – preotul Papatănase, iar sătenii îl ascultau curioşi şi se cruceau. În afară de strămoşii lor care părăsiseră Avdela cu o sută de ani în urmă, din cauza zbirului Ali Paşa, ei trăiau în linişte şi pace cu turcii pe aceste noi meleaguri ale Macedoniei, cumpărate cu bani grei de aur, căci beii turci nu-şi vindeau moşiile luate cu japca de la strămoşii lor cuceriţi cu sabia, decât numai pe traiste grele de aur. Aceasta era moneda lor preferată, după care li se scurgeau ochii tuturor slujbaşilor turci, corupţi, lacomi şi dornici de “peşcheşuri” grase de la raialele ghiaure. Cel puţin să trăiască bine, în belşug şi huzur, cât va dăinui împărăţia lui Allah pe acest pământ străin, cucerit cu forţa armelor. Dacă beii turci primeau de la Padişahul lor sublim moşii întregi cu firman imperial pentru anumite acte de vitejie în războaiele purtate de Semilună, de ce n-ar primi şi ei peşcheşuri grase pentru anumite servicii făcute acestor ghiauri care se ceartă între ei şi se omoară ca chiorii, deşi au cu toţii aceeaşi religie? Aşa ceva nu le putea intra turcilor în cap. Pentru ei toţi creştinii erau o apă şi un pământ. Ei nu puteau înţelege în ruptul capului ura şi dihonia care-i despărţea şi-i făcea să se urască de moarte. Mai ales nu puteau înţelege intrigile şi manevrele arhiereilor greci care urmăreau prin religie grecizarea tuturor popoarelor creştine din Balcani, ca apoi să scoată castanele din foc cu mâinile lor, înlocuind împărăţia turcească cu stăpânirea creştină a Greciei asupra Macedoniei, în care grecii erau mai puţini decât ţiganii şi evreii. Dar au născocit, în şiretenia lor, teoria falsă că toţi creştinii din Balcani sunt greci deznaţionalizaţi care şi-au uitat limba maternă, devenind vlahi, bulgari, sârbi şi albanezi. Cum se putea ca creatorii unei culturi superioare, care-i dispreţuiau pe vecinii lor numindu-i “barbari”, să renunţe brusc la mândria lor de oameni superiori şi să se “barbarizeze” în masă, întrebarea asta elementară nu încape în căpăţâna sucită şi în teoria lor cusută cu aţă albă. Astfel clerul superior în frunte cu Patriarhul din Constantinopol, fiind format numai din greci şireţi şi fanatici, îi susţineau pe antarţi şi-i prostea pe turci, dând vina pe vlahi, pe bulgari şi pe sârbi că vor să se separe de biserica mamă grecească recunoscută de Sublima Poartă după cucerirea Constantinopolului, şi că ei sunt cei care turbură liniştea imperiului cu pretenţiile şi agitaţiile lor absurde, făcute cu un anumit scop propagandistic. Şi intrigile lor abile, însoţite adesea şi de peşcheşuri frumoase, erau ascultate de paşalele şi de mărimile corupte ale autorităţilor turceşti.