Vulturii Pindului

După anul 1900, bandele de antarţi greci au început să-şi facă de cap, cutreierând munţii Macedoniei şi terorizând populaţia creştină care se trezise la conştiinţa naţională. Văzând că propaganda românească creşte tot mai mult, Grecia liberă s-a hotărât să trimită acolo cadre de ofiţeri instruiţi în armata greacă. Aceştia, oferindu-se de bună voie să lupte pentru “marea idee” a dezrobirii Macedoniei, treceau clandestin graniţa, fiind adăpostiţi şi întreţinuţi de mitropolia şi consulatul grec din Salonic. Fondurile veneau pe cale diplomatică de la Atena.
În toate oraşele mari unde nu existau greci sau erau foarte puţini, existau mulţi mari negustori vlahi şi bulgari filoeleni sau “grecomani”, cum li se spunea. Unii dintre ei uitaseră limba maternă sau le era ruşine s-o vorbească. Preferau să vorbească greceşte şi acasă, nu numai la şcoală, la biserică şi în afacerile lor negustoreşti. Aşa apucaseră de sute de ani şi se considerau greci, mai fanatici decât grecii. Dintre ei se recrutau mulţi trădători şi antarţi de ocazie. Numai căpitanii şi câţiva fanatici din insule erau greci adevăraţi, conştienţi că luptă şi se jertfesc pentru un mare ideal panelen. Popor mic, de circa 2-3 milioane, dar trufaş şi orgolios, ştiindu-se apărat şi susţinut de marile puteri apusene pentru poziţia geografică strategică a ţării sale pietroase şi sterpe, nu-şi mai încăpea în piele, nutrind gânduri şi aspiraţii imperialiste colosale. Firi iuţi şi pătimaşe, repede le sărea muştarul şi maiestuoasa “regină a mărilor” era batjocorită imediat cu porecla “i putana Anglia”, adică “curva de Anglia”, când aceasta nu le satisfăcea întru totul cererile absurde. Scoseseră şi un cântec, un marş războinic în care fanatismul şi megalomania îşi dau mâna fără un dram de bun simţ, de discreţie şi de pudoare cum se cuvine unor popoare mici şi neputincioase, care trăiesc mai mult din mila altora pentru unele merite incontestabile ale strămoşilor lor, dar nu şi ale lor cu sângele atât de amestecat şi de stricat că aproape nu au nimic comun cu ei decât limba şi aia “barbarizată” de vlahii asimilaţi cu ghiotura.
Iată o strofă caracteristică din acest marş:

Dhen thelome paradhes,
Dhen thelome lepta,
Thelome tin Poli
Che tin Aghia Sofia!

(Nu vrem parale,
Nu vrem bani,
Vrem Constantinopol
Şi Sfânta Sofia!)

Se prefac că nu vor lirele sterline, fără de care ar muri de foame, vor ca Anglia să facă bine şi să le dea strâmtorile, oraşul lui Constantin cel Mare şi Catedrala Sfânta Sofia ridicată tot de romani, nu de grecii vechi care erau păgâni şi l-au izgonit din Atena pe Apostolul Pavel, cel care a creştinat mai întâi pe tracii şi romanii macedoneni şi abia apoi pe unii greci de pe ţărmurile Mării Egee.
În toamna anului 1906, colonelul Costas Acritas a plecat în Grecia pentru a recruta noi antarţi, lăsând în locul lui pe căpitanul Tellos Agras. Trecând graniţa clandestin, Agras a fost adăpostit un timp la mitropolia şi la consulatul grec din Salonic, după care, călăuzit de un bulgar grecoroman, şi-a stabilit cartierul general în orăşelul Neaguşte. De aici a început acţiunea lui teroristă îndreptată împotriva satelor aromâne dimprejur: Selea de Sus, Selea de Jos, Maruşa, Horopani, Doleani, Xirulivad şi a satelor bulgăreşti Cupane, Cernova şi altele.
La cafeneaua lui Culicea Caranica consfătuirea a luat sfârşit. Oamenii au mai stat puţin la taclale şi apoi, la lăsarea nopţii, au plecat la casele lor.
Peste câteva zile primarul Culicea Caranica s-a dus la Veria, însoţit de câţiva tineri înarmaţi şi s-a înapoiat în sat cu o caravană de catâri încărcaţi nu numai cu mărfuri de băcănie, ci şi cu arme şi muniţii aprobate de Căimăcămia din Veria.
Puştile şi muniţiile au fost distribuite la toţi bărbaţii şi tinerii majori din sat, care erau trecuţi într-un registru nou. Bucuria tinerilor care învăţau mânuirea puştilor militare de la oamenii mai în vârstă era foarte mare. De obicei, tinerii creştini erau scutiţi de serviciul militar în schimbul plăţii unei mici taxe. Erau preferaţi albanezii care, de felul lor, erau mândri, curajoşi, războinici şi în mare parte musulmani. Acum putea veni căpitanul Agras cu palicarii lui bulgari şi cuţovlahi grecizaţi prosteşte, că va vedea el ce-l aşteaptă şi cum va fi primit trufaşul şi fiorosul ofiţer, care îşi închipuia că poate tăia şi spânzura în Macedonia după bunul său plac.
Vestea a fost adusă în sat de chirigiul Iani Gabeta, care umbla înarmat cu puşcă, cu pistol în brâu şi cu paloş, hotărât să-şi vândă pielea cât mai scump. Dar palicarii grecoromani, văzându-l de departe înarmat până în dinţi, scuipau trăgându-i o înjurătură şi-l lăsau să treacă netulburat, de teamă de a nu face larmă degeaba şi de a nu fi prinşi cumva într-o capcană de vreo poteră turcească venită pe furiş în spatele lui. Caraulele îi anunţau pe palicari printr-un anume şuierat şi palicarii se afundau repede în desişul întunecos al pădurii. De altfel şi căpitanul Agras, pentru derutarea duşmanului, îşi schimba des tactica de luptă, atacând mereu în alte părţi, aşa cum învăţase la şcoala militară din Atena de la un profesor german, Otto Müller. Acum se hotărâse să ardă tot acest cuib de vlahi ca să dea un exemplu îngrozitor şi decisiv – credea el – pentru soarta tuturor vlahilor din Macedonia. A părăsit într-o noapte orăşelul Neaguşte, unde se adăpostea în casa unui negustor bogat, Hagi-Dimitri – un vlah renegat şi fanatic filoelen – cu vreo 50 de palicari din oraş şi din satele vecine, umblând mai mult noaptea, iar ziua adăpostindu-se în păduri. După două nopţi au ajuns la poalele muntelui Ilie şi au poposit la padina de la “Surin”, cum îi spuneau sătenii, în partea stângă a viilor din Putumie. Acolo îi aşteptau alţi palicari din satele bulgăreşti grecizate: Cupano, Cernova şi altele. Erau cu toţii peste o sută de inşi înarmaţi, repartizaţi în cete ca la armată.
De la Surin satul se vedea revărsat pe coastă, cu ferestrele caselor luminate de lămpile cu gaz. Căpitanul Agras s-a hotărât să atace satul şi să-l distrugă după miezul nopţii, când toată lumea culcată va fi buimăcită de somn şi va fi mai uşor arsă şi căsăpită. Ştia că jandarmii turci sunt doar cei doi-trei de la post care, la vederea lor, vor fugi îngroziţi la Veria ca să-şi scape pielea. De altfel, el va porunci antarţilor săi să nu se atingă de jandarmii turci cu care nu voiau să se pună rău deocamdată. La ora aceea, duşmanii principali ai grecilor erau socotiţi vlahii şi bulgarii încăpăţânaţi, care refuzau să se grecizeze.
Căpitanul Agras le-a poruncit antarţilor să se aşeze roată pe zeghile lor, apoi a luat cuvântul ca să le dea ultimele instrucţiuni de luptă.
- Fraţilor, în numele Eladei noastre iubite am venit aici, în această noapte, să îndeplinim o misiune sfântă şi anume să trecem prin foc şi prin sabie acest cuib de vipere vlahe, care au trădat elenismul şi stăruie în trădarea lor, făcând propagandă românească şi trimiţându-şi copiii la şcoala şi biserica română. Le-am dat două avertismente aspre până acum, dar n-au vrut să ţină seama de ele. Dimpotrivă, s-au îndârjit şi mai rău. Noi ne-am făcut datoria de creştini şi i-am rugat frumos să revină la “Patrida” noastră scumpă Elada, pentru ca, umăr la umăr cu noi, să sfărâmăm jugul turcului păgân şi să aducem Macedonia marelui Alexandru la patria elenă de care a ţinut întotdeauna.
Căpitanul Agras, conştient sau victimă a unor manuale şcolare false, şoviniste, repeta nişte minciuni gogonate despre Alexandru cel Mare şi despre macedoneni care n-aveau nici măcar o singură picătură de sânge grecesc, ci făceau parte din marile şi numeroasele triburi ale tracilor, aşa cum recunoaşte însuşi marele lor istoric Herodot. Dar pentru minţile ignorante ale unor proaspeţi renegaţi îndopaţi cu un pospai de limbă şi cultură grecească, ele aveau valoarea unor adevăruri eterne şi a unor cuvinte profetice pentru care tinerii grecizaţi erau în stare de orice nebunie, chiar să şi moară, încredinţaţi că sunt în slujba lui Dumnezeu.
Agras şi-a încheiat cuvântarea, dându-le următoarele sfaturi:
- Veţi intra în sat toţi într-o singură parte ca să se sperie de mulţimea voastră. De jandarmii turci să nu vă atingeţi, chiar dacă se vor opune. Le veţi spune că nu aveţi nimic cu ei, ci numai cu vlahii eretici şi-i veţi ruga să nu tragă, căci atunci veţi fi siliţi să trageţi şi voi. Să-şi ia armele şi să plece imediat la Veria. Apoi veţi da foc caselor şi-i veţi împuşca pe toţi vlahii trădători indiferent de vârstă şi de sex. Numai aşa vom pune capăt, odată pentru totdeauna, propagandei străine în Macedonia, fie ea românească, bulgărească sau sârbească. Dar înainte de a trece la punerea în aplicare a planului, vreau să trimit în sat o iscoadă ca să cerceteze situaţia la faţa locului, căci se zăresc mai multe focuri în jurul lui. Cine cunoaşte cumva satul sau cine se oferă să se furişeze până la marginea satului şi să ne aducă ceva ştiri?
- Eu, a strigat un tânăr din Neaguşte.
- Cum te numeşti? L-a întrebat căpitanul Agras.
- Spiru Icusena.
- De unde eşti?
- Din Neaguşte, a răspuns tânărul într-o grecească curată, căci în acest târguşor, locuit de bulgari şi de vlahi grecizaţi, nu existau şcoală şi biserică românească. Doar câteva familii mai vorbeau în casă armâneşte. Încercase pe la 1882, învăţătorul Guşu Papacostea şi soţia sa, Fana Tonu din Bitolia, să înfiinţeze o şcoală românească şi la Neaguşte, dar familiile aromâne grecomane, Hagi-Dimitri, Lungu, Gurguliatu, Belu-Rizu şi altele, atinse de filoxera elenismului până în măduva oaselor, i-au ameninţat cu moartea şi i-au invitat să părăsească orăşelul cât mai curând dacă ţin la viaţa lor. Au fost atât de haini că nu le-au dat nici măcar o cameră de locuit cu chirie, când au aflat cu ce scop veniseră. Dar soţii Papacostea, tineri îndrăzneţi şi idealişti – adevăraţi apostoli ai românismului – nu s-au lăsat descurajaţi şi cu ajutorul câtorva rude şi familii armâneşti, ca fraţii Cionga, Chirani, Caracota şi alţii, au încropit repede o şcoală care a ajuns într-un an să numere 40 de elevi şi eleve. Grecomanii, atât bulgari cât şi vlahi, turbau de ciudă. I-au pârât la autorităţile turceşti din Veria că dascălii români turbură liniştea orăşelului cu propaganda lor românească. O comisie de anchetă s-a deplasat la faţa locului, sub conducerea unui inspector care era albanez musulman. Fana Papacostea, care cunoştea toate limbile balcanice, i-a vorbit preşedintelui comisiei şi în limba albaneză, fapt care l-a impresionat şi încântat. Acesta, convins de minciunile şi intrigile reclamanţilor grecomani, le-a pus în vedere că vor răspunde cu capul dacă se vor atinge de învăţătorii români. Ceva mai mult, comisia a aprobat şi cererea soţilor Papacostea ca fiecare să fie însoţit şi de un suvari (paznic înarmat) în deplasările lor afară din oraş. După această înfrângere atât de categorică, grecomanii au intrat în pământ ca şobolanii. Erau fierţi. Tinerii dascăli aromâni aveau dreptul să înfiinţeze şcoală românească în această citadelă a elenismului. Mâine, poimâine se vor pomeni şi cu biserică românească, fiindcă mulţi vlahi rătăciţi se vor dezmetici, iar alţii din satele de la munte se vor stabili în oraş, îngroşând numărul lor. Cauza elenismului, de care erau mândri, părea că se duce pe apa sâmbetei. După avertismentul drastic şi măsurile luate de comisie, nici gând să mai recurgă la un atentat împotriva dascălilor români. Turbau de furie, înjurau şi-şi înghiţeau veninul în tăcere, căci nu aveau ce face. Din păcate, soarta i-a favorizat pe fanaticii grecomani. Biruinţa câştigată de tinerii învăţători români n-a durat mult. Abia a trecut anul şi ea s-a stins repede ca o pălălaie de paie. Din ordinul enigmatic al lui Apostol Mărgărit, inspectorul atotputernic al şcolilor româneşti din Macedonia, soţii Papacostea au fost retrimişi la Mulovişte unde întemeiaseră prima şcoală românească şi de unde fuseseră mutaţi la Neaguşte. Astfel, graţie acestui ordin nesăbuit, Apostol Mărgărit n-a mai numit alţi învăţători în locul celor mutaţi, şi praful şi pulberea s-a ales de şcoala română din Neaguşte, localitate romană denumită Nova Augusta şi transformată de limbajul popular aromân în Neaguşte. Şi astfel grecomania se întărea într-un târg de la poalele munţilor unde nu exista aproape nici un picior de grec veritabil.
La lumina focului, căpitanul Agras a continuat întrebându-l:
- Ştii limba vlahă, Icusena?
- Da, ştiu puţin din familie.
Agras îl privea amuzat de numele tânărului care vorbea bine greceşte. În limba greacă Icusena înseamnă douăzeci şi unu. Zâmbind, l-a întrebat:
- Poate o poreclă?
- Nu ştiu, a răspuns tânărul, puţin stingherit de insistenţa şefului asupra numelui său amuzant, dar sunt altele şi mai amuzante, şi mai ridicole, ba chiar unele de-a dreptul obscene.
În realitate, tânărul se prefăcea că nu ştie. Numele adevărat al familiei era Papadumitru, ceea ce înseamnă că un strămoş, cu numele de botez Dumitru era preot. Porecla de Icusena i-a dat-o un aromân şugubăţ vreunui urmaş negustor, căruia îi plăcea, se vede, să facă socotelile în greceşte, nu în armâneşte sau turceşte. Această familie care vara trăia la munte în Selea, iar toamna cobora la Neaguşte, avea o ramură aşezată definitiv în Doleani. Membrii acestei familii erau meseriaşi şi mici negustori din Veria. Deşi în actele oficiale româneşti de la biserică, de la şcoală şi de la primărie figurau cu numele de Papadumitru, tot satul îi numea Icusena, porecla dovedindu-se mai tare decât realitatea şi ficţiunea mai durabilă decât adevărul.
- Bine, Icusena, spuse căpitanul Agras, o să-ţi dau pe cineva, ca să nu fii singur, ci să fiţi doi şi să vă ajutaţi la nevoie. Cine vrea să meargă în recunoaştere împreună cu Spiru Icusena? A întrebat Agras, rotindu-şi privirile asupra palicarilor grecomani care-şi riscau viaţa pentru un ideal străin cu desăvârşire de fiinţa şi de neamul lor.
- Eu! a strigat, sculându-se de pe zeghea brumărie un bulgar voinic din satul Cupano, un sat bulgăresc nu departe de satul fărşerotesc Horopani.
- Cum te numeşti?
- Dimităr Velicof, a răspuns palicarul bulgar, cu un accent mai mult bulgăresc, deşi absolvise şcoala grecească din sat.
- Bine, Dhemetrios Velicos, l-a rebotezat Agras. Ar trebui să-ţi schimbi numele de familie din Velicof în Velicos, căci voi sunteţi greci slavizaţi în timpul năvălirilor barbare. Dar nu-i nimic. În curând va izbucni marea revoluţie creştină în Balcani, Macedonia va fi eliberată de sub jugul otoman păgân şi patria elenă recunoscătoare, va schimba din oficiu toate numele astea străine date vouă de nişte popoare barbare. Fiţi mândri şi bucuraţi-vă că ziua aceea, pentru care luptăm şi înfruntăm moartea, nu e departe.
Agras vorbea înflăcărat ca un posedat. Ştia să-şi înflăcăreze palicarii grecomani a căror ştiinţă de carte nu depăşea patru sau cinci clase elementare. Erau însă tineri, curajoşi, viteji şi dornici de luptă şi de glorie. Agras le-a dat ultimele sfaturi şi cele două iscoade au pornit spre sat, înghiţite de întunericul nopţii.
Era pe la sfârşitul lunii noiembrie şi pământul era deja acoperit de un strat gros de zăpadă. Alarmaţi, sătenii îşi luaseră toate măsurile de pază. Instalaseră pichete de observaţie în toate punctele de intrare în sat: la cimitir, la sediul jandarmilor, la Hăvuze, la Bată şi Măgulă, adică la Măgura cu castani dinspre miazăzi, dincolo de care se întindeau o parte din ogoare, cultivate mai ales cu tutun. Pichetul de la cimitir controla drumul spre Maruşa, Selea şi Neaguşte. Celelalte controlau intrările dinspre satul bulgăresc Cernova şi dinspre satul Veria. Satul era încins bine ca într-o chingă straşnică. Sătenii înarmaţi făceau de pază în fiecare noapte, în faţa unui foc. Erau tineri şi setoşi de răzbunare. Din când în când îi controla primarul Culicea Caranica şi câte un învăţător, care şedea cu ei la poveşti până noaptea târziu.
La pichetul de lângă jandarmi făceau de pază doi bărbaţi renumiţi în sat: Buşa Demu şi Hristu Manaculi. Cel dintâi era neîntrecut vânător şi meşter priceput în multe treburi. Era mamoş, medic uman şi veterinar, sculptor în lemn, captator de apă şi făcător de şipote. Un şipot de lângă Măgulă, făcut de el în întregime, cu ţeavă de fier şi cu jgheab cioplit în trunchiul unui fag, îi purta numele: Şipotul lui Demu. Era de asemenea un foarte bun pomicultor şi apicultor, care rivaliza cu preotul Papatănase. Nu avea decât vreo 4-5 clase primare de şcoală grecească făcute la Veria. De unde acumulase atâtea cunoştinţe, în domenii atât de variate? La el veneau bolnavi din toate satele vecine, atraşi de faima lui de mare tămăduitor. Pe cei bolnavi de gălbinare îi vindeca rapid fără doctorii şi regim alimentar. Îi cresta cu biciul sub limbă, ţinându-i cu capul aplecat ca să se scurgă sângele într-un lighean până ce se oprea de la sine. Apoi le dădea câteva sfaturi medicale, şi două-trei zile de fripturi în sânge, bolnavii se făceau sănătoşi tun. Făcea totul din inimă, fără plată. Era şi un neîntrecut ortoped şi la oameni şi la animalele accidentate. Ţăranii aveau mai multă încredere în el şi în procedeele lui empirice, decât în cei câţiva medici de la oraş cu patalamale universitare. Buşa Demu era pe drept cuvânt un fenomen. Se bucura de dragostea şi de respectul tuturor.
Hristu Manaculi era în schimb un om tăcut, închis în sine, morocănos şi mereu încruntat, părea chiar un om rău şi crud, sălbatic. Nu zâmbea şi nu râdea niciodată. Era înalt ca şi Demu, dar mai gros la trup şi puternic ca un urs. Umbla mai mult singur şi vâna prin coclauri mistreţi şi căprioare. Avea o privire cruntă şi fioroasă. Cuţitul şi pistolul erau nelipsite în brâul lui. Avea înfăţişarea tipică a unui haiduc sau tâlhar de drumul mare. Avea părul roşcat, ochii verzui şi faţa lată şi pistruiată, încadrată în nişte mustăţi groase, stufoase şi zbârlite ca nişte ţepi de arici. Întâlnindu-se cu el la drumul mare, la vederea mutrei lui fioroase, un necunoscut ar fi leşinat de frică.
La pichetul de lângă postul de jandarmi făceau de pază şi jandarmii turci, căci era de datoria lor să apere satul ameninţat făţiş de antarţii greci.
Buşa Demu era şi un povestitor fără pereche. De aceea, la pichetul lui veneau mulţi tineri din sat ca să-l asculte povestind fel de fel de întâmplări şi păţanii de-ale lui. Cu jandarmii vorbea turceşte. Cunoştea toate limbile balcanice, căci era nelipsit de la toate bâlciurile care se ţineau în oraşele şi târgurile din Macedonia. Acest pichet era, de altfel, cel mai însemnat, pentru că el supraveghea intrarea în sat a drumului spre Neaguşte de unde se aştepta atacul grecilor.
Buşa Demu avea privirea şi auzul agere ca o sălbăticiune. Nici Hristu Manaculi nu se lăsa mai prejos. Amândoi se puteau lupta singuri cu o sută de duşmani.
Era târziu, după miezul nopţii. Câţiva tineri, care rămăseseră la poveşti, alimentau focul cu butuci şi crengi de stejar tăiate din pădurea apropiată. Frunzele arămii şi crengile puse pe foc scoteau vâlvătăi mari care împrăştiau întunericul, aruncând lungi fâşii de lumină peste câmpul înzăpezit. Hristu Manaculi, care stătea mai mult în picioare, s-a ridicat în vârful lor pentru a vedea mai bine. I s-a părut că vede o mogâldeaţă târându-se pe drum. Cu ochii aţintiţi la vale spre mănăstirea Sfânta Maria, a strigat către tovarăşul său:
- Buşa, mi se pare că mişcă ceva printre tufişurile de purnări. Ian scoală-te şi uită-te şi tu!
- Unde? A întrebat Demu, săltând iute în picioare ca un arc.
- Pe drum, dincoace de şipotul de la mănăstire.
- Băieţi, mai puneţi nişte crengi pe foc! Porunci el.
La lumina flăcărilor înalte, Demu a zărit şi el mogâldeaţa care înainta târâş spre pichet.
- Ai dreptate, Hristu, a spus Demu, ducând puşca la ochi.
- Două gloanţe au răsunat unul după altul, spintecând liniştea nopţii. Mogâldeaţa târâtoare s-a sculat repede şi cu spinarea încovoiată, a rupt-o la fugă. Lângă şipot s-a întâlnit cu iscoada a doua, bulgarul Velicof şi amândoi, dintr-un salt, au sărit peste o vâlcea, îndreptându-se spre Surin, unde îi aştepta căpitanul Agras cu ceata lui de palicari antarţi improvizaţi.
Hristu Manaculi a tras şi el două gloanţe pe urmele fugarilor, la nimereală, mai mult de plăcerea de a auzi pocnetul armei şi de a-i avertiza pe antarţii greci aşa cum se cuvine.
Pocnetele armelor au stârnit vâlvă mare în sat, la ora acea târzie. Câinii au început să latre, trezind din somn copiii şi femeile. Acestea au aprins în grabă lămpile şi au ieşit în pragul porţilor sau pe balcoane, întrebând zăpăcite ce s-a întâmplat. Ne primind nici un răspuns, după un răstim s-au culcat iarăşi liniştite, căci dacă ar fi fost vreo primejdie, ar fi sunat clopotul de bronz de la biserica Sfântul Nicolae.
La Surin, auzind pocnetele de armă, căpitanul Agras a tresărit nemulţumit. Şi-a dat seama că iscoadele lui au fost descoperite şi n-au reuşit să intre în sat şi să culeagă informaţiile necesare. Poate că cei doi palicari au fost chiar împuşcaţi. Se perpelea tot ca pe jar. În sfârşit, gâfâind, cu sufletul la gură, cele două iscoade au apărut din întuneric la lumina focului de la Surin, care ardea mocnit.
Spiru Icusena, ud şi murdar, i-a raportat situaţia şi primejdia prin care a trecut, exagerând intenţionat lucrurile pentru a-l determina pe Agras să renunţe la planul său.
- Căpitane, spuse el, satul este înarmat până în dinţi. Am văzut mulţi bărbaţi în jurul focului. Afurisitul ăla care a tras în mine era să mă nimerească în plin cu primul glonţ. Şi acum îmi ţiuie urechea pe lângă care a trecut. Mare ţintaş, al dracului!
- Şi pe mine era să mă nimerească un glonţ, când m-am sculat de jos şi am fugit aplecat lângă tufişuri, a adăugat Dimităr Velicof. Au arme turceşti, de-alea militare, care bat mai departe decât puştile de vânătoare. Am auzit că turcii folosesc şi gloanţe care explodează în carne şi fac nişte găuri cât varza.
Căpitanul Agras îşi muşca nervos buzele subţiri sub mustaţa neagră cu sfârcuri răsucite trufaş, cu care ar fi făcut furori prin saloanele elegante din Atena. Dar în locul lor plin de lux, de huzur şi de voluptăţi ademenitoare, el a preferat asprimea câmpului de luptă pentru împlinirea unui ideal măreţ, fie şi cu preţul vieţii. Era prima înfrângere suferită, dar se consola cu gândul că se datora unei adunături de antarţi de ocazie. Se va întoarce curând din Grecia colonelul Acritas sau dacă nu, va trimite noi forţe de antarţi fanatici, hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte. De acum înainte va trebui să se îndrepte în altă parte, unde erau destule sate de vlahi rătăciţi, care trebuiau aduşi pe calea cea bună sau nimiciţi dacă se vor împotrivi. Şi-a demobilizat o parte din antarţii improvizaţi, recrutaţi din satele vecine, şi cu restul s-a refugiat în stufărişul bălţii Ianiţa, unde urma să ierneze.
După acest insucces, n-a mai trecut pe la Neaguşte să-şi ia rămas bun de la prieteni şi de la gazdele care l-au alintat cu ospitalitatea lor. Îi venea greu să dea ochii cu ei. Visase doar să intre triumfal, nu fugărit cu coada între picioare.