Vulturii Pindului
În afară de Selea de Sus unde celnicul Hrista Vasile era grecoman înfocat, în toate celelalte sate nu exista nici un aromân atins de filoxera grecomaniei. Celnicul Zdru întemeiase Cândrova, celnicul Cuşa, Gramaticova, iar alţii înfiinţaseră Paticina, Fetiţa şi alte cătune. Toate aceste sate fârşeroteşti aveau şcoli primare şi biserici româneşti. O parte din Selea de Sus, unde locuiau fârşeroţii antigrecomani, a fost atacată şi arsă de o bandă de antarţi din ordinul colonelului Acritas, comandantul suprem al antarţilor din Macedonia, predecesorul lui Agras. /Ionel Zeana - Vulturii Pindului, Roman istoric, Editura Scara, București, 2002/
6 Un pui de vultur
Era în iarna anului 1906. Gheorghe Iorganda, fratele Tinei Gamzeli, avea hotel şi prăvălie la Salonic, lângă portul plin de vapoare, de caiace şi de bărci. Clădirea impozantă, cu două etaje, adăpostea sus hotelul, iar jos la parter restaurantul şi băcănia. Avea o privelişte minunată: în faţă potcoava golfului albastru-verzui, cu un turn alb pe ţărm, construit încă de pe vremea stăpânirii romane, mărturie vie a unor vremuri vechi îngropate în negura istoriei. Lângă pontonul de lemn, stropit uneori de valurile furioase, care se spărgeau spumegând cu vuiet de pilonii lui groşi, se legănau, plescăind, o sumedenie de bărci dolofane, vopsite, ca un cârd gălăgios de raţe sau de gâşte fericite că se scaldă în noianul de apă sălcie. Barcagii cu fesuri roşii îşi disputau zgomotos clienţii, invitându-i la plimbare când vremea era frumoasă, sau la traversarea golfului până în portul aşezat nu departe de vărsarea Vardarului în Marea Egee.
La vreo sută de metri în spatele hotelului, trecea celebra Via Egnatia, construită de aceiaşi vestiţi arhitecţi şi ingineri romani care păşeau pe urmele legiunilor cuceritoare, perpetuând faima celui mai mare, mai durabil şi mai strălucit imperiu din antichitate. Macedonia a fost prima ţară cucerită de romani la 168 î.d.Hr. şi transformată în provincie romană după două decenii. De aici s-au întins apoi în toată Peninsula Balcanică, ocupând cu răbdare, cu tenacitate şi stăruinţă toate ţinuturile locuite de triburile tracice spre nord până în Dacia. Via Egnatia lega Roma – capitala acestui vast imperiu – prin portul Durazzo de pe ţărmul albanez al Mării Adriatice, cu Constantinopol, oraşul lui Constantin cel Mare – primul împărat creştin al imperiului. Pe această imensă arteră rutieră, prin care Roma îşi pompa sângele ei puternic, dătător de viaţă, până departe de Orient, dăinuiau încă, pe lângă alte vestigii, pietrele şi lespezile şlefuite care aminteau de o parte din strămoşii aromânilor: romanii sau latinii de la care aceştia au moştenit limba, hărnicia, arta construcţiei şi însuşi numele de aromâni şi armâni.
Pe Via Egnatia mărşăluiau triumfal legiunile romane turnate în oţel din cap până în picioare, cu coifuri mândre, cu scuturi, cu săbii şi cu lănci, purtând pe steag acvila aducătoare de linişte, de ordine şi de pace – vestita pax romana – într-un haos babilonic de limbi şi popoare deosebite.
Grecii, popor mic şi dezbinat, format din negustori şi marinari, au fost repede şi uşor subjugaţi, mai întâi de “barbarii” macedoneni, traco-iliri, apoi de rudele acestora – latinii – ne fiind în stare să iasă din concepţia lor îngustă de cetate închisă şi să întemeieze un stat adevărat, puternic şi mare. Pentru ei orice cetate alcătuia un stat aparte, cu interesele lui deosebite şi mărunte, complicându-se în dispute dialectice degenerate în sofisticărie. Pentru tot ce nu era grec şi nu aparţinea culturii elene, aveau un dispreţ suveran. Străinii, indiferent de gradul de cultură şi de civilizaţie, erau consideraţi “barbari” şi trataţi cu dispreţ, chiar dacă fără nici o sfială, împrumutau de la ei multe obiceiuri, multe concepţii şi multe zeităţi cu care îşi îmbogăţeau panteonul sacru din Olimp, căci erau mari amatori de serbări şi de petreceri vesele şi îşi însuşeau cu uşurinţă, datorită firii lor trufaşe şi fanfaroane, orice glorie străină care se adăpase la cultura lor cum au făcut cu marele Alexandru Macedon, care n-avea nici o picătură de sânge grecesc în vinele lui. Dar “barbarul” macedonean, refuzat de la jocurile olimpice, a devenit repede idolul lor naţional.
La Salonic, străvechi oraş macedonean, erau negustori din toate neamurile. Printre ei erau, desigur, şi greci, ceva mai mulţi decât în celelalte oraşe ale Macedoniei. Cei mai numeroşi la ora aceea erau aromânii, evreii şi turcii. Dar grecii se bucurau de marele avantaj că deţineau în mâinile lor, în exclusivitate, aproape tot clerul bisericii ortodoxe şi toate cadrele didactice ale şcolilor elementare şi secundare. Cu ajutorul acestor două instrumente, propaganda panelenă a reuşit să înăbuşe conştiinţa naţională a multor locuitori balcanici şi să facă numeroşi prozeliţi în rândul aromânilor şi bulgarilor.
Gheorghe Iorganda, proprietarul hotelului din faţa Turnului Alb, se plimba preocupat prin local. Trecea când la restaurant, când la băcănie, fără astâmpăr, dintr-o parte în alta ca o suveică. Se vedea că era frământat de gânduri serioase. La un moment dat s-a oprit în faţa unui tânăr cu faţa albă, cu obrajii rumeni şi cu ochii albăstrui. I-a pus mâna pe umăr, şoptindu-i discret, spre a nu fi auzit de cineva sau de vânzătorii care nu pridideau servind clienţii zgomotoşi şi grăbiţi.
- Ascultă, nepoate, deseară avem doi oaspeţi mari: Kemal Paşa, comandantul armatei turceşti din Salonic şi profesorul Nicolae Batzaria, cruşoveanul ăsta sprinten şi ager ca un spiriduş. Ai grijă şi pregăteşte o masă separată într-un colţ al restaurantului acoperit cu perdea ca să nu fie văzuţi de lume. Pregăteşte-le o masă bună, cum ştii doar. Să nu lipsească după aperitivele obişnuite cu măsline, brânză şi caşcaval, mai ales frigăruile de măruntaie de noanten, adică “arumanea” noastră delicioasă şi friptura de batal după care se dau în vânt turcii. Kemal Paşa este turc, dar după mamă se spune că ar fi albanez. Îi place să mănânce şi să bea zdravăn. Aşa că ai grijă şi ia măsuri să se servească şi băuturi alese. Asemenea oaspeţi sunt mai rari şi merită să fie trataţi împărăteşte. De altfel voi fi şi eu la masă, dar voi lipsi din când în când. Mă bizui pe tine.
- Bine, unchiule! L-a asigurat nepotul său, Cola Nicea. Va fi totul cum trebuia.
Cola Nicea, un tânăr de vreo douăzeci de ani, era nepot de verişoară al lui Gheorghe Iorganda. Terminase câteva clase la Şcoala Comercială Română din Salonic şi, rămânând orfan de tată, a fost luat de unchiul său ca ajutor la afacerile lui prospere. Îi ţinea contabilitatea, fiind omul lui de încredere.
Familia lui Nicea locuia permanent la Veria. Mama lui, Nastasia, ca să-şi întreţină odraslele – doi băieţi şi două fete – muncea din răsputeri zi şi noapte, ţesând la război vestitele “flocate armâneşti” – nişte pături flocoase din lână de oi, albe sau vopsite: roşii, portocalii, galbene, verzi sau pestriţe, de toată frumuseţea. Le învăţase şi pe fetele sale să toarcă lâna cu furca şi să împletească ciorapi. Marfa o desfăcea apoi la bâlciurile săptămânale care aveau loc în curtea imensă a catedralei Sfântul Antonie sau în alte pieţe din oraş.
- Of, Cola, fiule, ce mă voi face eu cu fratele tău şi cu cele două surori ale tale mai mici, care au nevoie şi de zestre la măritiş? Tu, de bine de rău, eşti la internat unde ai întreţinere gratuită din partea României, dar cum ne vom descurca noi, patru guri, în lipsa tatălui tău? Se bocea disperată verişoara negustorului Iorganda.
- Lasă, mamă, că n-o să murim de foame, o încuraja Cola. Fratele şi fetele o să te ajute pe tine acasă, iar eu mă voi retrage de la şcoală şi voi lucra la unchiul Gheorghe Iorganda. Şi aşa, mi-ar fi greu să părăsesc Macedonia, după ce termin şcoala, căci cu şcoala românească ce altceva pot să fac aici decât negustorie? Or, pentru negustorie nu-mi trebuie chiar atâta carte. O avem noi aromânii în sângele nostru: sânge aprins, dar şi isteţ în viaţa practică.
Dar mama lui se văita într-una, copleşită de durere şi, mai ales, de deznădejde.
- Spune şi tu, dragă mamă, te-ai împăca cu gândul, după ce termin şcoala comercială din Salonic, să mă vezi plecat în România la şcoli superioare, după care să mă însor şi să rămân acolo pentru totdeauna?
- Vai de mine! Nu mai vorbi aşa, fiule, că mă bagi în groapă alături de taică-tu, gemu ea, ştergându-şi lacrimile.
- Ştii doar că mai este un unchi de-al meu, Nicea, acolo la Bucureşti, care a plecat cu caravana de aici şi nu s-a mai întors. Şi era un simplu “cărnăvar” fără carte. S-a încurcat cu o soră de la spitalul unde se internase pentru nu ştiu ce boală căpătată pe drum şi din patul de la spital a trecut de-a dreptul în patul ei de acasă şi acolo a rămas spre disperarea bunicii mele. Cunoşti doar povestea pe care ţi-a spus-o tata, fratele acestui unchi căpiat, care şi-a lăsat aici nevasta şi nu s-a mai întors.
- Da, o cunosc, a îngăimat ea printre oftaturi şi suspine. Ferit-a Domnul de sus să faci şi tu ca unchiul ăsta al tău! Aş muri de ruşine.
- Nu. Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva. Dar, fiindcă veni vorba, îţi reamintesc năstruşnicia acestui unchi ciudat, ca să vezi ce primejdii ascunde străinătatea, chiar când te afli printre fraţi de-ai tăi. Biata bunică s-a dus cu altă caravană în România cu speranţa că-l va aduce înapoi la nevasta lui din Veria, cu care abia se căsătorise. Dar n-a fost chip să-l înduplece. Cum să poţi îndupleca un catâr atât de nărăvaş şi de încăpăţânat? El o ţinea sfoară tot pe a lui: că i-au băgat-o pe gât părinţii, spunându-i că e de familie bună, că e fată cuminte şi harnică şi multe alte palavre de felul ăsta, că până la urmă l-au înduplecat şi, din respect pentru părinţi, a luat-o de nevastă, deşi nu simţea pentru ea nici un fel de dragoste, cu toate calităţile ei. Abia când a ajuns în România şi s-a internat la spital, dând cu ochii de o soră negruţă şi fâşneaţă, a simţit că şi-a găsit perechea şi s-a căsătorit cu ea, lăsând-o repede însărcinată.
Biata bunică a fost pusă într-o mare încurcătură. Nu ştia ce să mai facă. Totuşi ea stăruia, îndemnându-l să se întoarcă la prima lui nevastă, că aceea era cununată cu el creştineşte înaintea lui Dumnezeu. Biata bunică ofta, suspina, îl implora cu lacrimi în ochi şi-l dojenea aspru, neştiind cum să-l mai îmbuneze. Îi crăpa obrazul de ruşine. Cum va mai da ochii cu nora ei şi cu cuscrii?
Noua lui nevastă a primit-o foarte bine. I-a sărutat chiar mâna ca la noi. Nu prea înţelegea ea bine ce tot boscorodeau ei în graiul lor aspru, arhaic, decât doar unele cuvinte asemănătoare, dar cam stâlcite. El tăcea şi mormăia supărat şi din când în când izbucnea zbierând hotărât nu şi nu! La plecare bunica i-a spus cu inima arsă de amărăciune: “Bine, fiule, pentru ruşinea pe care mi-ai făcut-o, să dea Dumnezeu să păţeşti şi tu la fel când vei ajunge de vârsta mea!” Aşa l-a blestemat. De supărare bunica a murit la scurt timp după aceea. Unchiul Stere trăieşte, dar e ca şi mort. Nu scrie, nu dă nici un semn de viaţă.
Mama lui şi-a mai contenit jalea şi plânsul. Ca s-o mai îmbărbăteze, Cola a adăogat după o scurtă pauză:
- Vrei să ajung şi eu acolo la învăţătură şi, până la urmă, să mă căsătoresc cu o româncă cum a fost unchiul? Se spune că sunt femei frumoase.
La auzul acestor vorbe, mama a tresărit înfiorată.
- Doamne fereşte! Asta mi-ar mai trebui! Parcă fetele noastre nu-s frumoase! Or fi ei fraţi noştri, care ne ajută şi au grijă de noi, dar sunt prea departe, iar noi aici ne-am născut din moşi strămoşi şi aici vom muri, ca români desigur, dar lipiţi de lucrurile noastre băştinaşe. Cum am ajuns aici, atât de departe de România, numai Dumnezeu ştie. Avem limba noastră şi obiceiurile noastre curate şi străvechi şi trebuie să ni le păstrăm aşa cum le-am moştenit. Tu, dragul mamei, eşti cel mai mare dintre copiii mei şi trebuie să rămâi aici lângă noi, căci tu ţii acum locul tatălui tău – Dumnezeu să-l ierte!
I-a cuprins mâinile, privindu-l cu duioşie.
Fii liniştită, mamă, că nu vă voi părăsi. Ştiu ce am de făcut şi ce datorii am, aşa că nu-ţi face griji asupra mea, a asigurat-o Cola hotărât.
Ajuns astfel din adolescenţă cap al familiei, în locul tatălui său decedat prematur, el s-a retras de la şcoală şi s-a angajat la unchiul său Gheorghe Iorganda. Era plătit bine. Deştept şi pe deasupra şi cu destulă carte, Cola Nicea s-a iniţiat repede în tainele afacerilor multiple ale unchiului său. A trecut pe rând pe la toate cele trei secţii: băcănie, restaurant şi hotel. În scurt timp a ajuns să cunoască tot mecanismul şi să-i fie de mare ajutor unchiului său, care până atunci muncea zi şi noapte din răsputeri.
Gheorghe Iorganda era căsătorit cu Marioara Cionga, sora fraţilor Iancu şi Gheorghe Ciongu, care aveau hotel la Salonic. La început cumnaţii lui l-au luat ca asociat la hotelul lor din apropierea portului şi a gârlii. Era cel mai mare şi mai renumit hotel din Salonic. Alţi doi fraţi de-ai lor se aflau în România şi aveau o drogherie pe strada Lipscani din Bucureşti.
După câţiva ani, Gheorghe Iorganda s-a despărţit de cumnaţii lui şi şi-a deschis propriul său hotel cu restaurant şi băcănie lângă Turnul Alb. Bărbat înalt, chipeş, isteţ, mereu cu zâmbetul pe buze şi amabil cu toată lumea, îşi făcuse multe relaţii nu numai printre aromâni, ci şi printre străinii care mişunau în acest mare oraş cosmopolit. Avea o energie inepuizabilă şi muncea fără odihnă iarnă, vară, mereu prezent la cârma întreprinderii pe care o conducea ca un căpitan pe puntea vasului său. Afacerile prosperau văzând cu ochii şi era fericit. Îşi adora familia. În fiecare vară îşi trimitea soţia cu cei doi copii, Victoria şi Ioan, la socrii lui în Doleani, căci la Salonic bântuiau nişte călduri caniculare pe lângă asaltul ţânţarilor din bălţi. Soţia lui îi ruga insistent să-şi ia şi el o mică vacanţă ca să se mai odihnească.
- Hai, dragul meu, şi tu cu noi, ca să te mai odihneşti şi să te răcoreşti cu aerul de la munte, căci o să te doboare într-o zi atâta muncă.
- Du-te tu cu copiii, căci voi aveţi nevoie de odihnă şi de aer curat. Eu mă simt foarte bine şi grija mea principală este să vă ştiu pe voi la adăpost de orice neplăceri. Poate la anul o să vă însoţesc şi eu.
Îi săruta pe toţi cu duioşie şi-i conducea cu trăsura până la gară, după ce făceau un scurt popas la hotelul cumnaţilor săi de la care îşi luau rămas bun soţia şi copiii. La gară, Gheorghe Iorganda îşi urca familia în tren şi, după ce-i săruta din nou, se întorcea voios la treburile lui.
La Veria, Marioara Iorganda cu copiii făcea un scurt popas la familia Tudorică a cumnatei sale şi de acolo, cu chirigiul Gabeta, ajungea călare seara în satul Doleani. Prima cu care dădea ochii la intrarea în sat era cumnata ei, Tina Gamzeli, care o întâmpina bucuroasă împreună cu cele două fete ale sale, Maria şi Eftimia.
Începând de a doua zi, cumnatele se vizitau des, iar copiii se jucau aproape tot timpul împreună.
Aerul şi atmosfera din sat le plăcea şi le înviora sănătatea.
Familia se întorcea de la munte pe la sfârşitul lunii septembrie. Gheorghe Iorganda era fericit, văzându-şi soţia şi copiii veseli, cu obrajii rumeni de sănătate. Fusese îngrijorat un timp de sănătatea ei, fiindcă începuse să tuşească şi să nu prea aibă poftă de mâncare. Alarmat, a dus-o imediat la doctorul Dan, un medic aromân din comuna Neveasta, stabilit la Salonic. Acesta îşi făcuse studiile universitare în Elveţia. După ce a consultat-o foarte atent, i-a spus soţului îngrijorat.
- Trimite-o undeva la aer curat de munte, câteva luni, căci aud ceva suspect la vârful unui plămân. Nu te speria, căci e ceva foarte uşor. Are nevoie numai de aer curat de munte, de odihnă şi de mâncare bună.
A procedat întocmai cum i-a recomandat medicul şi acum o avea iarăşi lângă el, sănătoasă şi plină de voie bună.
Gheorghe Iorganda era un om foarte cumpătat de felul lui. Nu obişnuia să bea decât acasă şi numai rar, la anumite sărbători mari, coniac, rachiu şi vin. Rămânând singur însă luni de zile şi având numeroşi prieteni printre clienţii veniţi din toate colţurile Macedoniei, care-l îmbiau la taifas, a început să soarbă câte un păhărel de rachiu sau de coniac, la o filigeană de cafea cu caimac. Era copleşit de dorul soţiei şi al copiilor săi. Cu toată voinţa lui de fier cu care se îndârjea să reziste tentaţiilor băuturii, i se întâmpla uneori să depăşească limita şi să umble cam afumat, ceea ce îl făcea să se mustre singur, înciudat. Din fericire, îl avea alături pe nepotul său, Cola Nicea. Acesta, abia ieşit din internat, nu simţea nici plăcerea, nici nevoia băuturilor spirtoase. El bea numai bragă rece, cafea, şerbeturi şi dulceţuri cu un pahar de apă şi savura delicioasele prăjituri turceşti: cataifuri şi sarailii, după câte o iahnie sau “arumani” armânească ce-ţi răscolea stomacul şi limba cu aroma ei fără pereche.
Cola Nicea era un tinerel voinic şi sănătos, dar de când lucra la unchiul său, a mai crescut şi s-a făcut un flăcău zdravăn, înalt şi frumos ca un brad.
A pregătit totul pentru înalţii oaspeţi aşteptaţi, aşa cum îi poruncise unchiul său. La lăsarea nopţii, o trăsură neagră, mânată de un soldat turc cu fes roşu peste capul durduliu ca un pepene galben, a tras la scara restaurantului. Din ea au coborât doi oameni de statură mijlocie, unul mai mic şi mai subţirel, îmbrăcat în costum negru, european, cu guler şi cravată, celălalt mai înalt şi mai durduliu, îmbrăcat într-un costum turcesc de ofiţer superior, plin de fireturi aurii, strălucitoare, şi cu o sabie lungă atârnând la şoldul stâng. Cel dintâi, subţirel şi cu mişcări iuţi ca o mreană, era profesorul şi poetul umorist aromân, Nicolae Batzaria, originar din faimosul târguşor Cruşova unde, pe lângă aromâni, care alcătuiau majoritatea covârşitoare a populaţiei, mai existau şi ceva bulgari şi albanezi. Grecii, evreii, sârbii şi ţiganii lipseau cu desăvârşire.
Aromânii, bulgarii şi albanezii se înţelegeau bine între ei, cu toate că bulgarii, aţâţaţi de Rusia ţaristă şi panslavistă, năzuiau să ocupe întreaga Macedonie şi să formeze Bulgaria Mare, cu ieşire la Marea Egee prin portul Salonic, şi să aibă graniţă comună cu Rusia prin acapararea întregii Dobroge. În vara anului 1903, de Sfântul Ilie, a izbucnit la Cruşova revolta vlaho-bulgaro-albaneză condusă de aromânul cruşovean, Pitu Guli. Aromânii, dându-şi seama de planurile panslaviste ale bulgarilor, s-au despărţit de ei şi au proclamat “Republica de la Cruşova”. Republica a zguduit încheieturile putrede ale imperiului otoman în Balcani, dar n-a durat decât două săptămâni, căci turcii au trimis forţe masive asupra răsculaţilor. Lipsită de orice sprijin din afară, răscoala a fost înăbuşită în faşă. La Piatra Ursei, Pitu Guli împreună cu ceata lui de 40 de luptători dârji şi neînfricaţi, au luptat până la ultimul glonţ şi au murit eroic, zguduind conştiinţa compatrioţilor lor.
Tânărul profesor cruşovean, Nicolae Batzaria, avea alte idei. El socotea că pericolul greco-bulgar era fatal pentru fiinţa naţională a aromânilor şi prefera ocupaţia turcească a Macedoniei, cu condiţia unor reforme politice şi administrative substanţiale. De aceea, el făcea parte dintr-o mişcare revoluţionară turcă, secretă, de sub conducerea unui general turc, Enver Paşa. Era faimoasa mişcare a Junilor Turci, care urmărea schimbarea formei de guvernământ prin înlocuirea Padişahului învechit şi proclamarea republicii, ca singura soluţie posibilă pentru supravieţuirea şi modernizarea statului turc ros de vicii multiseculare.
Kemal Paşa, comandantul corpului de armată din Salonic, ca mulţi alţi ofiţeri turci, făcea şi el parte din această mişcare de resurecţie naţională, la care aderaseră mulţi intelectuali aromâni, bulgari şi albanezi.
În capul scărilor de la intrarea în restaurant aştepta însuşi proprietarul cu o mustaţă mare, castanie, cât o vrabie sub nasul drept, proiectată pe umbra albăstruie a feţei proaspăt rase.
- Buiurum Efendi, spuse, aplecându-se într-o respectuoasă temenea, Gheorghe Iorganda, care vorbea curent toate limbile balcanice.
Profesorul Batzaria l-a recomandat lui Kemal Paşa, spunându-i:
- Este negustorul vlah despre care v-am vorbit, un om de-al nostru, de totală încredere.
După această scurtă prezentare, Gheorghe Iorganda şi-a condus distinşii oaspeţi la locul rezervat. Oaspeţii s-au făcut comozi şi s-au aşezat la masă.
Kemal Paşa nu respecta prescripţiile Coranului. Mânca, mai rar, şi carne de porc, dar mai ales bea vârtos, căci nu avea prejudecăţi religioase. Oaspeţii au început să guste din aperitivele apetisante de pe masă, stropindu-le vârtos cu coniac franţuzesc.
Nicolae Batzaria, şi mai volubil ca de obicei, i s-a adresat lui Kemal:
- Efendi Paşa, îl cunosc bine pe acest negustor, tânăr şi inimos, care este devotat trup şi suflet cauzei noastre şi imperiului otoman. Hotelul şi localul lui ne sunt de mare ajutor. Aici vin şi e aici pleacă curierii noştri în toate părţile. El este convins, ca foarte mulţi vlahi că, dacă Macedonia ar fi ciopârţită de greci, de bulgari şi de sârbi, soarta fraţilor noştri ar fi definitiv pecetluită. Sub masca religiei ortodoxe, toate aceste neamuri creştine ar căuta să ne înghită cât mai repede. Or, turcii, cu rare excepţii, au dovedit că în materie religioasă au fost şi sunt infinit mai înţelegători şi mai toleranţi decât popoarele creştine. Tocmai de aceea v-am adus aici ca să cunoaşteţi starea reală de spirit a unor oameni de-ai noştri, care luptă din răsputeri împotriva zâzaniilor întreţinute de adevăraţii duşmani ai stăpânirii otomane; grecii, bulgarii şi sârbii. Aceştia sunt cei care urmăresc distrugerea imperiului otoman şi anexarea Macedoniei, integrală sau parţială, la stătuleţele lor mici şi înapoiate.
- Sunt convins de mult, domnule Batzaria, că numai vlahii sunt singurii noştri prieteni sinceri şi cinstiţi în această parte a imperiului şi că toţi ceilalţi creştini urmăresc dezmembrarea noastră şi să rupă fiecare o halcă cât mai mare. Ştim că România, care este departe, nu are pretenţii teritoriale la sud de Dunăre şi nu-i convine nici o Bulgarie mare, nici o Serbie mare, - două state slave cu care este vecină – după cum nu-i convine nici o Grecie, care vrea ca prin religie şi şcoală să înghită toate popoarele mici din Balcani şi să scoată castanele din foc cu mâinile altora. Dar până la urmă se vor arde aceşti greci intriganţi, perfizi şi fanfaroni, care sunt principalii aţâţători la răscoale împotriva noastră. Profită de ajutorul marilor puteri, care au interese în Orient, şi de slăbiciunea noastră. Dar se apropie ziua când vom pune ordine în ţară şi atunci vom vorbi altfel cu aceşti meschini intriganţi. În megalomania lor fanfaronă, ei îşi închipuie că se pot măsura cu noi: un biet ţânţar jigărit contra unu armăsar arab pur sânge. Atunci o să le piară definitiv pofta de supt şi de bâzâit...
Gheorghe Iorganda i-a povestit lui Kemal Paşa crimele săvârşite de bandele de antarţi împotriva vlahilor din ţinutul oraşului Veria.
Masa a durat până noaptea târziu. Oaspeţii erau foarte bine dispuşi. La plecare, venind vorba de plată, Gheorghe Iorganda le-a spus celor doi oaspeţi că pentru cinstea deosebită pe care i-au făcut-o, masa este oferită de el.
Privindu-l pe sub sprâncenele negre şi stufoase, Kemal Paşa i-a strâns mâna călduros:
- Aşcolsun, bre! O să mai vin pe aici că mi-a plăcut.
- Buiurum, Efendi! Oricând vă face plăcere, este o cinste pentru mine să-mi călcaţi pragul, spuse Gheorghe Iorganda, înclinându-se respectuos.
Nicolae Batzaria i-a strâns mâna prieteneşte şi l-a urmat pe Kemal Paşa, luând loc în trăsură alături de el. Soldatul a ridicat biciul şi trăsura a pornit în trapul cailor, îndreptându-se spre Via Egnatia care era mai luminată decât celelalte străzi lăturalnice. Afară era o noapte de iarnă geroasă şi sufla un vânt aspru şi tăios ca un brici, care bătea dinspre Valea Vardarului.
* * *
Era într-o seară pe la jumătatea lunii noiembrie 1906. Afară viscolea. Marea urla agitată. Valuri, valuri uriaşe năvăleau din larg şi se sfărâmau de ţărm cu un vuiet asurzitor. Un tânăr înalt, nebărbierit, cu şapcă pe cap şi surtuc gros de lână a intrat în restaurantul lui Iorganda. S-a uitat o clipă împrejur şi, zărind o masă liberă într-un colţ, s-a îndreptat spre ea. S-a aşezat pe scaun fără să se dezbrace şi fără să-şi scoată şapca de pe cap. Îşi freca mâinile îngheţate şi privea curios lumea care mânca, bea, fuma şi pălăvrăgea. După câtva timp de aşteptare, s-a prezentat un chelner şi l-a întrebat:
- Ce doreşti? Mâncare, băutură?
- Şi una şi alta, a răspuns clientul. Dar înainte de a-ţi da comanda, spune-mi te rog, Cola Nicea este aici?
- Da, a răspuns chelnerul, privindu-l curios.
- Spune-i, te rog, că-l aşteaptă cineva venit de la Veria şi are să-i dea ceva de la familia lui.
- Bine, a spus chelnerul, dând să plece spre altă masă.
- Stai, nu pleca, l-a oprit clientul. Şi acum, adu-mi şi mie ceva de mâncare. Dar mai întâi o “ţipură” bună, căci sunt rebegit de frig şi flămând ca un câine. Adu-mi ce crezi tu că aveţi mai bun, ca să mă satur şi să mă încălzesc.
- Am înţeles, a rostit chelnerul cu plaivasul la ureche, fără să se mai ostenească să scrie comanda clientului necunoscut. Am să trimit îndată pe cineva după el.
După câteva minute, chelnerul a apărut cu o frigăruie de “arumane” pe farfurie, cu câteva felii de pâine şi cu un păhărel de “ţipură”. Le-a întins pe masă şi i-a spus clientului:
- L-am anunţat pe Cola, care a spus că o să vină îndată. Avem o iahnie bună de batal şi o să vă aduc şi un vin roşu de Neaguşte.
Clientul necunoscut a tras mai întâi o duşcă de ţipură pe gât şi a început să-nfulece din frigăruia fierbinte şi aromată, care-i aţâţase şi mai mult pofta. Era atât de ocupat cu frigăruia şi cu gândurile care-l frământau, că nu l-a observat pe Cola Nicea când a intrat pe uşă. Acesta l-a recunoscut şi, ocolind câteva mese unde s-a salutat cu prieteni şi cunoscuţi, s-a apropiat de masa clientului, care a tresărit. Privindu-l mirat şi bucuros totodată, i-a şoptit aplecat:
- Tu, Mihali Handuri, aici? Eu te ştiam în altă parte.
Îi zâmbea fericit, gata să-l îmbrăţişeze în văzul lumii.
- Ssst! A făcut Handuri. Vreau să vorbesc ceva cu tine şi-apoi să mă întorc la ai mei. Dacă ai puţin timp, ia loc aici lângă mine ca să-ţi spun pentru ce am venit. Am nevoie de ajutorul tău.
- Dacă-i aşa, frate Mihali, atunci hai cu mine sus în camera mea, unde putem discuta pe îndelete. Aici nu e loc pentru aşa ceva.
- Aşa e, a consimţit Handuri, sculându-se de la masă.
Trecând pe la tejghea, Cola Nicea i-a spus chelnerului să le aducă masa sus, în camera lui.
Mihali Handuri era grămostean din comuna Livezi, o comună curat aromânească din regiunea Megleniei. Livezenii proveneau din bogata şi faimoasa Gramoste distrusă şi ea odată cu vestita Moscopole, de hoardele de başibuzuci ale lui Ali Paşa Tepelinul.
Mhali Handuri era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt, zvelt, cu ochii albaştri-cenuşii, şi cu părul castaniu, bogat şi uşor ondulat. Făcuse şi el mai multe clase la Şcoala Comercială Română din Salonic. De vreo trei ani hălăduia ca haiduc prin munţi. Ieşise armatol ca să apere satele aromâne de atacurile bandelor de antarţi greci. Îl cunoştea pe Cola Nicea din şcoală. Acesta era mai mic decât el cu vreo cinci ani.
Mihali Handuri auzise că Nicea lucra la hotelul şi localul lui Gheorghe Iorganda şi având o treabă specială la Salonic, s-a hotărât să-i facă o vizită secretă.
Înainte de a se aşeza pe scaun la masă, Handuri l-a bătut pe umăr pe Cola Nicea, spunându-i admirativ:
- Frate Cola, de când nu te-am mai văzut, te-ai făcut un flăcău zdravăn. Văd că m-ai ajuns ca înălţime, ai obrajii roşii şi te-ai împlinit şi la trup. Arăţi bine, sănătos şi zdravăn ca un urs. De ce ai părăsit şcoala şi te-ai apucat de lucru la unchiul tău?
- Am rămas orfan de tată şi am fost nevoit s-o părăsesc înainte de a o termina. Mai am un frate mai mic şi două surori. Mama singură nu ne putea întreţine, aşa că a trebuit să intru în serviciu la unchiul meu, ca să-mi ajut cât de cât familia. Acum lucrează şi fratele meu şi ne descurcăm.
- Da, e greu să rămâi orfan de tată şi să iei viaţa în piept înainte de vreme, a spus Handuri compătimitor.
- Spune-mi, te rog, ce vânt te aduce la mine? Ai părăsit cumva haiducia şi cauţi de lucru? Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. Tu ai intrat deja în legendă ca armatol. S-au scos cântece despre isprăvile tale haiduceşti în luptele cu turcii şi cu antarţii greci, că vei fi recunoscut imediat şi închis la Iadi-Cule, dacă nu chiar spânzurat, a încercat să-l lămurească Cola Nicea, privindu-l trist, dar şi cu admiraţie.
- Eu să fac aşa ceva? A râs Handuri. Mai bine mor armatol, decât negustor sau slugă la stat. Ş-apoi... ca să ajung slujbaş trebuie să plec în România ca să-mi termin studiile, căci aici, frate Cola, diploma românească nu face două parale. Trebuie să ai şcoală turcească pentru a ocupa o slujbă în stat. Şi aşa va fi şi după ce vor fi alungaţi turcii de aici. Grecii, bulgarii, sârbii şi albanezii vor face la fel. De altfel e şi firesc aşa ceva. Orice slujbaş e obligat în primul rând să cunoască limba oficială a statului respectiv. Sunt bune şcolile româneşti pentru trezirea şi menţinerea conştiinţei naţionale, dar practic ele nu sunt de mare folos. Cine vrea să facă carieră, acela trebuie să plece în România la studii superioare. Acolo poate ajunge ce doreşte, aici, departe de patria-mamă, nu se poate, încheie Handuri, încreţindu-şi fruntea bătută de gânduri negre.
Cola Nicea îl privea şi-i sorbea cuvintele cuprins de admiraţie. Tocmai atunci s-au auzit paşii pe coridor şi a răsunat un ciocănit uşor. Uşa s-a deschis şi a intrat chelnerul cu mâncarea. A pus în dreptul fiecăruia câte o farfurie cu iahnie şi o sticlă cu vin negru de Neaguşte.
Adresându-se chelnerului, Cola Nicea i-a spus:
- Dragă Tase, ne aduci mai târziu câte o friptură de batal şi câte o sarailie. Am un oaspete bun astă seară şi vreau să plece de la noi mulţumit. O să cobor şi eu mai târziu la voi. La nevoie, vii şi mă chemi, dar nu spui nimănui unde sunt.
- Am înţeles, a răspuns chelnerul retrăgându-se şi închizând uşa după el.
Gustând din iahnia aburindă, Handuri şi-a continuat firul povestirii:
- Dragă Cola, vin din Balta Ianiţa, unde şti, desigur că iernează cetele de armatoli aromâni, de comitagii bulgari şi de antarţi greci. Apa şi stuful înalt şi des din baltă ne oferă cel mai bun adăpost împotriva jandarmilor şi armatei turceşti. Zadarnic încearcă să ne încercuiască şi să ne prindă, că este imposibil. Este un nesfârşit labirint de potecuţe alunecoase de pământ şi de canale înguste de apă unde nu se poate umbla nici cu barca, ci numai călare, pe câte un buştean. Avem pândari în anumite puncte şi cum se apropie un turc mai îndrăzneţ, îl trimitem pe lumea cealaltă, iar trupul lui se duce bâldâbâc la fund. De aceea, de la un timp ne-au lăsat în pace. Au renunţat să vină pe furiş în bârlogul nostru, căci de fiecare dată s-au ales cu pierderi mari în morţi şi răniţi, iar noi, teferi, aşa cum mă vezi. Poate nici nu-ţi vine să crezi ce-ţi povestesc eu, dar acesta e adevărul. Suntem adăpostit ca într-o cetate de necucerit, deşi e făcută din stuf şi din apă. Atâta doar că nu avem parte de bunătăţile de care te bucuri tu aici.
Lui Cola Nicea nu i-a căzut bine această aluzie făcută de altfel fără răutate, ci mai mult în glumă. Încruntându-şi sprâncenele, i-a răspuns scurt:
- Crezi că pentru aceste bunătăţi stau eu aici?
Părându-i rău că l-a supărat, Handuri s-a grăbit să-şi ceară scuze:
- Iartă-mă, frate Cola! Am glumit şi eu, căci ţipura şi vinul ăsta grozav mi s-au cam urcat la cap.
Între timp a revenit chelnerul cu friptura de batal şi cu sarailia. Le-a aşezat pe masă şi, înainte de a se retrage, i-a spus lui Cola Nicea:
- N-a întrebat nimeni de tine, iar unchiul tău n-a trecut prin restaurant.
- Bine, Tase, voi trece eu pe la voi.
Povestirea lui Handuri îl entuziasma. În curiozitatea-i aţâţată, ardea de nerăbdare, dorind să cunoască cât mai multe amănunte şi peripeţii din viaţa plină de riscuri, dar şi de glorie a acestor vajnici armatoli aromâni care au apucat calea codrului pentru apărarea neamului lor hărţuit de duşmani.
- Hai, continuă-ţi povestirea, l-a îndemnat el pe Handuri după ce chelnerul a ieşit din cameră. Mă interesează foarte mult ce mi-ai spus. Sunteţi nişte eroi. Bravo vouă! De aşa oameni e nevoie acum!
- Handuri şi-a reluat povestirea, căutând totuşi să fie cât mai scurt şi mai cuprinzător:
- Dragă Cola, de vre-o lună de zile nu mai sunt eu căpitan, aşa cum crede toată lumea. Avem un căpitan nou: este Gheorghe Mucitani, zis Casapu, din Cruşova. A absolvit Liceul Român din Bitolia şi este cu câţiva ani mai mare ca mine. Este un om energic şi viteaz. Face parte din organizaţia revoluţionară macedoneană bulgară împreună cu mulţi alţi aromâni, intelectuali, negustori şi ţărani. A fost numit voievod, adică şef peste o trupă de luptători. Organizaţia asta luptă pentru independenţa Macedoniei, care urmează, după alungarea turcilor, să devină un stat federativ multinaţional ca Elveţia. A venit la noi în Balta Ianiţa, însoţit de cinci cetnici aromâni. Are trecere liberă prin toate coridoarele controlate de organizaţia revoluţionară macedoneană, compusă în majoritate de bulgari. Eu cu puţinii mei armatoli, l-am ales ca şef, pentru că el ne-a promis că ne va aproviziona cu arme şi muniţii de care avem mare nevoie. Se pare că organizaţia lui este ajutată cu arme şi bani de către ruşi, care au planurile lor în Balcani. Dar pe noi, deocamdată nu ne deranjează lucrul ăsta. Şi grecii sunt ajutaţi la rândul lor de Anglia şi de Franţa. Numai pe noi nu ne ajută nimeni, afară de România. Dar ea ne ajută mai mult să ne păstrăm conştiinţa naţională. Alte ajutoare nu ne poate da. În această situaţie, ne-am sfătuit şi l-am ales pe el ca şef şi peste armatoli. El nu ne-a pus condiţia să ne înscriem în organizaţia revoluţionară macedoneană, ci numai să colaborăm, luptând împreună contra turcilor care ne asupresc de sute de ani şi contra grecilor care ne ucid fraţii şi ne ard satele, pentru că vrem să fim ceea ce ne-am născut, adică aromâni, nu greci şi nici altă naţie balcanică.
Handuri a făcut o scurtă pauză. Cola Nicea îl asculta încordat.
- Dar, ca să n-o mai lungesc, iată pentru ce am venit la tine. Suntem informaţi că mitropolitul grec al Salonicului este capul tuturor răutăţilor. El conduce din umbră bandele de antarţi ucigaşi, formate pe teritoriul statului grec şi el primeşte fonduri din Grecia pentru întreţinerea acestor bande. De aceea, m-am hotărât să-l suprim. Şarpele trebuie lovit la cap, nu la coadă. Mi-am luat eu această sarcină de onoare. Numai aşa se vor cuminţi grecii şi vor renunţa la actele lor teroriste împotriva noastră. Poţi să-mi dai pe cineva care să mă conducă până la mitropolie şi să mi-l arate pe acest diavol de mitropolit? Atât îţi cer. Şi să mă adăposteşti câteva zile la un om de încredere în oraş?
Cola Nicea a stat câteva clipe gânditor, apoi i-a răspuns:
- Dragă Handuri, te ştiam om serios şi chibzuit. Am auzit de isprăvile tale şi-ţi mărturisesc sincer că te admir. Dar cred că, deocamdată, planul tău e pripit şi nu va avea efectul dorit. Dimpotrivă, ne va discredita în faţa lumii întregi, arătându-ne ca pe nişte sălbatici şi cruzi. Chiar dacă el este principalul vinovat, cum susţii tu, noi nu putem dovedi clar acest lucru, şi, prin urmare, vom fi condamnaţi. Eu cred mai degrabă că trebuie să luptăm împotriva bandelor de antarţi şi să ne răzbunăm morţii, aplicând legea talionului. Este o luptă şi dreaptă şi cavalerească şi nimeni nu ne poate acuza de crime, fiindcă suntem în legitimă apărare. Mihali Handuri a rămas impresionat de argumentul şi de puterea de judecată a mai tânărului său coleg de şcoală.
- Ai dreptate, a spus el, dar gândeşte-te că suntem foarte puţini: o mână de oameni. De trei ani de când lupt, de-abia am reuşit să strâng câţiva fârşeroţi din satele Gramaticova, Cândrova, Paticina şi Fetiţa şi cam tot atâţia din satele aromâne de lângă Veria. În timp ce grecii şi bulgarii au câteva sute de antarţi şi de comitagii în părţile noastre, noi nu avem nici măcar douăzeci de armatoli, oftă amărât Handuri. Unde sunt tinerii noştri viteji? Stau acasă şi-şi văd de treburile lor, fără să le pese că sângele nevinovat aromânesc curge şi că, într-o zi poate le va veni şi lor rândul. Atunci se vor trezi, dar va fi prea târziu.
- Nu te amărî, a încercat să-l liniştească Cola Nicea. Nu e nevoie de prea mulţi. E nevoie de puţini şi buni. Unde sunt mulţi, sunt şi ciurucuri multe. Lasă gândurile negre şi hai să mai bem un pahar de vin.
După ce a golit paharul, Cola Nicea s-a uitat lung în ochii lui Handuri şi i-a spus:
- Sunt hotărât să mă fac armatol. Mă primeşti în ceata ta? Eu nu-l cunosc pe cruşoveanul Mucitani, dar pe tine te cunosc din şcoală şi am toată încrederea.
Handuri nu se aştepta la aşa ceva. A tresărit fericit şi i-a răspuns:
- Mai încape vorbă! Vei fi omul meu de bază.
S-au sculat amândoi de pe scaun, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, jurându-şi prietenie până dincolo de moarte.
A doua zi dis-de-dimineaţă, doi oameni părăseau grăbiţi hotelul de pe ţărmul mării şi se îndreptau spre gară.
Bătea un vânt aspru şi rece dinspre Vardar, dar lor nu le păsa. Mergeau tăcuţi, dar inimile lor cântau. Au intrat într-un vagon şi s-au aşezat alături pe banca de scândură. După câteva ore de mers, au coborât într-o staţie prăpădită, aşezată într-o câmpie pustie, acoperită cu un strat subţire de zăpadă îngheţată, care scârţâia sec sub picioarele lor. După o bucată de drum, au ajuns la marginea satului Licovşte, un sat bulgăresc aflat pe moşia unui bei turc, nu departe de Veria. Aici ierna şi turma de oi a celnicului Piscu, unde era simbriaş baciul Constantin Gamzeli, soţul Tinei. La marginea satului începea stufărişul bălţii, care se pierdea departe în zarea cenuşie.
Se vedea, de departe, un ţarc mare, rotund, format din stuf uscat şi alături o colibă tot din stuf, din care ieşea un fum gros. Era saivanul oilor şi adăpostul ciobanilor, “mandra”, cum îi spuneau aromânii în graiul lor. Deodată a răsunat un lătrat scurt şi gros de dulău care dă alarma, vestindu-şi stăpânul din vreme. Constantin Gamzeli s-a sculat brusc de la vatra fumegândă şi s-a arătat în uşa colibei. I-a văzut pe cei doi drumeţi care se apropiau de mandră şi prima lui grijă a fost să-şi astâmpere câinii gata să se năpustească asupra lor.
- Na Murgaj ... Na! Giaveli!... Ian staţi cuminţi! Că sunt de-ai noştri!...
Câinii au înţeles şi au tăcut, înghiţindu-şi îndată lătratul şi retrăgându-se. Cei doi s-au apropiat şi au salutat într-un glas:
- Bună ziua.
- Bună ziua şi bine aţi venit. Tu eşti, Handuri? Repede te-ai întors.
- Eu, baciule! Uite cu cine am venit!
Constantin Gamzeli a dat mâna cu fiecare şi i-a poftit în colibă. Apoi întorcându-se către Cola Nicea, l-a întrebat:
- Şi tu ce cauţi aici, nepoate? Nu cumva te-ai săturat de traiul bun de la Salonic şi vrei să te faci armatol? L-a întrebat baciul în glumă.
- Sigur că da, unchiule! Pentru ce altceva era să vin până aici cu vechiul meu coleg de şcoală?
- Măi, măi, măi! Făcu baciul vesel. Sunteţi tineri şi arde sângele în voi, dornici de luptă şi de năzdrăvănii, fără să vă gândiţi ce viaţă aspră şi plină de primejdii vă aşteaptă. Dar vouă puţin vă pasă. Înfruntaţi moartea la tot pasul şi umblaţi cu capul în traistă, cum spune o zicală veche de-a noastră. Bravo! Aşa şi trebuie. Fiţi viteji şi luptaţi aprig măcar cât sunteţi tineri, că la bătrâneţe de-abia o să vă târâţi picioarele şi nădragii!... Ai auzit că pe mătuşa ta, Tina, era cât pe-aci s-o căsăpească antarţii greci?
- Am aflat, unchiule! Tocmai de-asta m-am hotărât să mă fac armatol ca să răzbun moartea atâtor fraţi de-ai noştri nevinovaţi. De-acum înainte o să le arătăm duşmanilor noştri cine suntem şi că răbdarea noastră are şi ea o margine.
- Să vă ajute Dumnezeu! Spuse baciul Gamzeli, care se închina mai mult sub cerul liber decât la biserică.
- Ce se mai aude? Întrebă Handuri.
- Ce şti şi tu, că doar n-ai stat la Salonic cu lunile. Turcii nu prea se înghesuie să vă prindă, că balta-i mare şi plină de curse. Pe moşia acestui bei vin mai rar. Se vaită mereu şi înjură că-i ţineţi în frig, în noroaie şi sub ninsori, în loc să stea şi ei la căldură acasă sau la regiment. De v-ar prinde, măi feciori, vai de pielea voastră ce-aţi păţi! V-ar face tocană! Mă apucă jalea când mă gândesc...
- Lasă, unchiule, nu fii trist! Niciodată nu ne vom lăsa noi să cădem vii în mâinile lor. Până atunci avem însă o răfuială cu grecii care ne atacă mişeleşte pe la spate, nu cu proştii de turci care se lasă îmbrobodiţi de chiriarhii greci.
Cei doi armatoli şi-au luat rămas bun de la baciul Gamzeli, după ce s-au încălzit la focul din vatră. În lumina cenuşie a zilei de iarnă, au ocolit câteva dâmburi acoperite cu arbuşti, cu pomi şi cu măslini şi şi-au pierdut urmele în stufărişul nesfârşit al bălţii. După un timp au ajuns în tabăra lor.
Tabăra armatolilor era aşezată pe un petec de pământ mai ridicat, înconjurat de stuf înalt de patru metri. Armatolii au făcut din ea o adevărată fortăreaţă invincibilă. Au înconjurat-o cu un parapet de pământ bine bătut, lat de un metru, prin care nu putea pătrunde nici un glonţ. Pentru camuflarea ei, tăiaseră toate plutele din insuliţă care puteau servi ca puncte de reper. După pierderile suferite în desele incursiuni încercate până atunci, armata turcă construise un observator de unde încerca să urmărească mişcările armatolilor şi ale cetnicilor bulgari. În baltă iernau şi bandele de antarţi greci. Acestea însă nu erau asediate şi urmărite, ba uneori chiar colaborau în secret cu armata turcă la jefuirea şi incendierea unor sate bulgăreşti ai căror locuitori făceau parte din organizaţia revoluţionară macedoneană.
Ne înţelegând gâlceava dintre greci şi celelalte naţionalităţi creştine ortodoxe din Balcani, turcii credeau că adevăraţii lor duşmani sunt bulgarii şi aromânii, care erau şi cei mai numeroşi şi prezenţi în toate răscoalele antiotomane. De greci nu le era teamă, fiindcă, pe de o parte, erau foarte puţini, iar pe de altă parte clerul grecesc le împuia urechile cu pericolul slav şi românesc; amintirea războiului ruso-româno-turc din 1877 era încă vie în mintea lor şi rana sângera încă.
Ajungând în tabără, cei doi au răsuflat uşuraţi.
- Căpitane, s-a adresat Handuri lui Gheorghe Mucitani, m-am întors şi după cum vezi, am adus cu mine un nou armatol. Este un vechi coleg de şcoală de la Salonic. Se numeşte Cola Nicea şi este din Veria. Lucra până azi la hotelul din Salonic al unchiului său Iorganda. Ştie turceşte, greceşte, bulgăreşte şi franţuzeşte, căci a avut de-a face cu toate limbile acolo.
Căpitanul Mucitani l-a prezentat armatolilor, rostind câteva cuvinte:
- Fraţilor, avem un nou camarad de luptă: Cola Nicea. Este din Veria. A făcut mai multe clase la Şcoala Comercială Română din Salonic şi de-acum înainte va lupta alături de noi pentru dezrobirea Macedoniei şi împotriva bandelor de antarţi greci, care ne atacă mişeleşte, omoară fraţi de-ai noştri nevinovaţi şi, în înţelegere cu turcii, pradă şi dau foc satelor noastre şi satelor bulgăreşti. Primiţi-l cu toată dragostea şi cu toată încrederea, ca pe un frate.
După această scurtă, dar călduroasă prezentare, Cola Nicea a dat mâna cu toţi armatolii. A început cu cei cinci aduşi de Gheorghe Mucitani din părţile lui: Costa Dabija şi Tache Dimce din Cruşova, Gachi, Todu Nache Cuşma şi Unciu Dimaşi din Gopeş, Miha Zugravu din Bitolia, Hali Joga şi Chiciu Roşu din Gramaticova, Mita Zdru din Cândrova, Iancu Vuloagă din Perivole, Muşa Darlaiani, Iancu Ceara, Hrista Ciomu, Iorgu Pendifunda şi Cola Macri din Selea şi Veria. Pe cei din urmă îi cunoştea. Erau cu toţii tineri, cam de aceeaşi vârstă. Unii cu şcoală, alţii doar cu câteva clase primare, dar cu sânge fierbinte şi cu suflete de patrioţi dârji şi neînfricaţi.
După această ceremonie, Mucitani le-a spus celor doi aghiotanţi ai săi:
- Dabija şi Dimce, luaţi-l le Nicea în coliba voastră să-şi lepede hainele astea de domn şi să îmbrace costumul nostru de armatol.
- Am înţeles, căpitane, a răspuns Costa Dabija, aghiotantul său.
Tache Dimce îndeplinea sarcina de magazioner al taberei. El avea în primire alimentele, hainele, armele şi muniţiile. Amândoi erau oameni simpli, dar vechi şi încercaţi luptători. Împreună cu Gheorghe Mucitani, făcuseră parte din organizaţia revoluţionară a viteazului voievod aromân, Pitu Guli. În luptele care s-au dat la Cruşova, Gheorghe Mucitani şi ceilalţi doi cruşoveni au străpuns încercuirea şi s-au refugiat în satele bulgăreşti din nordul şi din centrul Macedoniei, care erau foarte bine organizate şi aveau câte un comitet revoluţionar secret. Aveau o vastă reţea de curieri şi numeroase locuri secrete şi case de adăpost a revoluţionarilor urmăriţi de poterele turceşti. Dispuneau de fonduri băneşti venite din Rusia şi aveau depozite de arme moderne şi muniţii în munţi.
Gheorghe Mucitani, însoţit de cei doi consăteni, s-a ascuns un timp într-un sat bulgăresc de lângă Bitolia, unde a cunoscut o absolventă a liceului bulgar, Donca Filipova care făcea parte din organizaţia revoluţionară. Era o fată blondă, plinuţă, cu ochii verzui. De la prima vedere, s-a îndrăgostit de oacheşul revoluţionar aromân, Gheorghe Mucitani. Într-o noapte i-a luat pe toţi trei cu ea şi i-a dus la ea acasă. Pe Dabija şi pe Dimce i-a repartizat la familiile unor revoluţionari din sat, iar pe Mucitani l-a oprit în casa ei. Locuia împreună cu părinţii, avea un frate mai mare, profesor la liceul bulgar din Bitolia şi o soră căsătorită cu un negustor bulgar tot din Bitolia. Toată familia făcea parte din organizaţia revoluţionară şi-i ura de moarte pe turci şi pe greci. La ora acea bulgarii nutreau o mare simpatie pentru români, iar pe vlahi macedoneni îi socoteau “fraţi”.
Băiat frumos, şcolit şi pe deasupra fruntaş revoluţionar, Gheorghe Mucitani a câştigat imediat nu numai inima fierbinte a tinerei Donca, ci şi pe cea a părinţilor ei. L-au primit cu braţele deschise, bucuroşi şi mândri de un asemenea oaspe. Şi mai fericiţi ar fi ca un astfel de oaspe să le devină până la urmă şi ginere. Că doar şi fata lor era frumoasă, şcolită şi vitează ca un bărbat şi merita să aibă parte de un soţ pe măsura ei.
L-au ospătat bine cu mâncare, cu şliboviţă şi cu vin din via lor proprie şi la prăjiturile aduse de Donca, bătrânul Iance a început să-l descoasă:
- Cum s-a întâmplat, bre, cu “Republica de la Cruşova”? Grozavi sunteţi voi vlahii macedoneni! Puţini, dar totdeauna printre primii şi în fruntea tuturor! Oameni tari şi iuţi! Oameni adevăraţi...
- Cum să se întâmple, băi Filipov, a răspuns Mucitani, copleşit de laudele bătrânului. Voievodul nostru cruşovean, Pitu Guli, a proclamat Republica în piaţa târgului, în ziua de Sfântului Ilie, a numit şi un preşedinte bulgar, s-a format şi un guvern compus din vlahi şi bulgari, dar ne fiind sprijinită de nici o putere străină, era fatal să fie înăbuşită în faşă. Armata turcă a intervenit cu forţe masive şi ne-a respins. Turcii au mai câştigat ceva timp, dar până la urmă tot vor pierde. Nu ne lăsăm până când nu-i alungăm definitiv din Macedonia, uniţi frăţeşte cu bulgarii. Numai o Macedonie independentă şi federativă ca Elveţia ne poate asigura liniştea, pacea şi bunăstarea în acest colţ al Europei.
Bătrânul, soţia lui Mirka şi Donca îl ascultau încântaţi şi-l îndemnau să mai guste prăjituri şi fructe culese din grădină.
Taifasul s-a prelungit până la miezul nopţii. Donca i-a spus mamei sale să pregătească patul pentru musafir. Auzind-o, Mucitani a intervenit:
- Vă mulţumesc din suflet pentru marea voastră bunătate, dar nu vreau să suferiţi cumva de pe urma mea. E mai bine să dorm în şopron, decât în casă. Într-o eventuală percheziţie, pot fugi la timp fără să fiu văzut şi fără să vă aduc necazuri în casă.
- Nu se poate, gospodin Gheorghe, au tăbărât cu gura pe el tustrei. Cum să dormi în şopron, unde noaptea mai umblă şoareci şi şobolani după mâncare?... Eşti de-al nostru şi ai să dormi în casă cu noi. Şi aşa ai suferit destul, fugărit prin munţi. Nu e nici o primejdie. La nevoie, poţi sări pe fereastră şi prin fundul grădinii, treci o gârlă, urci o râpă şi te afunzi în pădure. Lasă că mâine seară o să-ţi arate Donca toate secretele potecilor din fundul grădinii.
La insistenţele gazdelor atât de amabile, Mucitani n-a avut încotro şi a cedat. Donca l-a condus în camera pregătită şi i-a dat toate lămuririle necesare. Pe masă era un ulcior cu apă şi un pahar.
Într-un colţ era un lavabou cu săpun şi prosop curat, lucrat în casă de bătrâna gospodină, împodobit cu motive florale predominant roşii, specific bulgăreşti, iar alături o găleată de aluminiu plină cu apă.
Mucitani şi-a pus arma şi pistolul de care nu se despărţea niciodată pe masă. Umbla numai noaptea, călăuzit de curieri siguri. Fără arme, putea fi oricând surprins de turci şi prins sau ucis.
- Mai ai nevoie de ceva? L-a întrebat Donca cu vocea suavă şi cântătoare ca un clopoţel de argint. Spune-mi, că mă duc ...
- Nu, n-am nevoie de nimic, dar mai stai ...
- De ce? A îngăimat ea sfioasă.
- Aşa, ca să te mai văd şi să mă satur privindu-te ...
- Fie voia ta! Dar nu mă ţine prea mult, căci nu vreau să-i supăr pe părinţi. Eu sunt fată cuminte şi ascultătoare.
- Şi eu sunt om serios şi nu vreau să suferi din cauza mea.
- Am simţit acest lucru de când te-am văzut. Acum lasă-mă să mă duc. Mâine vom vorbi pe îndelete. Am să te ascund eu aici, să nu te găsească turcii niciodată.
- Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi şi să şti că nu te voi uita niciodată.
- Noapte bună şi ... vise plăcute, i-a urat Donca fericită, trăgând uşa după ea.
Mucitani s-a dezbrăcat şi s-a întins în pat. Cearceafurile albe cu miros proaspăt de levănţică l-au înfăşurat în moliciunea dulce, îmbiindu-l la somn. De mult nu mai gustase deliciile unui asemenea culcuş moale şi parfumat. Umbla fugărit noaptea şi dormea iepureşte prin grădini şi prin şoproanele gazdelor binevoitoare. Şi acum când stătea tolănit într-un culcuş ca-n vis, somnul nu-i venea. I-l răpise fata cu ochii verzi. Într-un târziu a adormit cu gândul la ea. Şi parcă toată noaptea se juca cu ea în vis de-a v-aţi ascunselea.
Când s-a trezit de dimineaţă, soarele era înălţat cu două suliţi deasupra orizontului. S-a dus repede la lavabou şi s-a spălat. A vrut să-şi îmbrace cămaşa, dar n-a găsit-o. Pe speteaza scaunului atârna o cămaşă curată de pânză de bumbac. A îmbrăcat-o şi şi-a tras vesta. Tocmai atunci a auzit un ciocănit în uşă. N-a apucat să spună “intră” şi Donca a răsărit în prag, proaspătă şi surâzătoare.
- Te-ai sculat, somnorosule? L-a întrebat ea, privindu-l şăgalnic. Trăgeai nişte sforăieli – Doamne, Doamne! – că mi-era teamă că se aud până la Bitolia ...
- Draga mea, iartă-mă, dar eram frânt de oboseală. Şi să-ţi spun drept, de mult n-am avut parte de un asemenea culcuş moale şi nespus de plăcut. Am adormit târziu şi m-am visat tot timpul cu tine. Parcă ne fugăream. Ne căutam unul pe altul, ne găseam şi ne simţeam fericiţi şi iar ne pierdeam. Un vis frumos, dar ciudat. Dar sunt fericit că eşti acum aievea în faţa mea.
- Şi eu am visat la fel, a spus ea, aplecându-şi ochii sfioasă.
Mucitani a cuprins-o de mijloc şi a sărutat-o cu foc. Ea i s-a lăsat moale în braţe.
- Stai să-ţi sărut acum şi ochii ăştia splendizi şi să-ţi jur că te iubesc şi că tu vei fi soţia mea când situaţia se va schimba şi vom fi liberi. Să ai încredere în mine şi să mă aştepţi, Donca mea dragă!
- Am să te aştept, dragul meu Gheorghe, voievodul meu Vlah!...
Părinţii Doncăi erau plecaţi cu noaptea în cap la munca câmpului. Era început de toamnă frumoasă şi îmbelşugată. S-au întors seara cu un coş plin de struguri, de mere galben-roşcovane şi de pere aurii. În drum spre casă, Iance a iscodit-o pe soţia sa:
- Ce zici tu, Filofteie, de vlahul ăsta adăpostit la noi? Pare un băiat bun şi serios. Mi se pare că Donca noastră s-a cam îndrăgostit de el ... Dar el pare îndrăgostit mai mult de arma lui.
- Eh, şi tu, bărbate! Las-o pe Donca în pace, că ştie ea ce face. Şi apoi, dacă-i place, de ce sa nu se mărite cu el?! Ce dacă este vlah şi nu bulgar! E băiat frumos, deştept şi cu carte. Ăsta o să ajungă om mare.
- De asta nu mă îndoiesc nici eu, dar mi se pare cam prea rece, prea sfios sau ... nu ştiu cum să spun, faţă de ea. Tot timpul cât a povestit, el se uita foarte rar la ea, iar ea îl sorbea din ochi. Părea vrăjită. Astea ţi le spun aşa, ca să ştii părerea mea ca bărbat, ca soţ şi ca tată.
- Voi bărbaţii, dragă, sunteţi mai reci. Nu simţiţi ca noi, femeile. Sub sfiala lui de fată mare, eu am simţit că-i ard călcâiele după Donca. Ascultă ce-ţi spun şi ai să vezi. Cum ţi-am spus însă, nu faptul că e vlah mă sinchiseşte, ci faptul că e cetnic şi-i ameninţat mereu cu moartea.
Când au ajuns acasă, Donca i-a întâmpinat veselă. A umplut o farfurie cu struguri şi cu fructe şi a pus-o pe masă în camera lui Mucitani.
Luând un ciorchine şi strivind în dinţi boabele mustoase şi dulci, Mucitani i-a spus Doncăi:
- O să-mi fie dor nebun de tine şi de bunătăţile astea ale tale, dar n-am încotro. Trebuie să ajung neapărat la Sofia şi să intru în legături mai strânse cu membrii comitetului revoluţionar al organizaţiei noastre, căci nu este unitate de vederi şi de acţiune. Unii, în frunte cu Delcev şi cu Iane Sandanschi – vlah de-al meu, din regiunea Scopie – sunt pentru o autonomie a Macedoniei în cadrul imperiului otoman, alţii luptă pentru independenţa totală a Macedoniei, iar alţii pentru anexarea ei la Bulgaria. Aceste dizidenţe, întreţinute nu numai de ambiţii şi orgolii personale, ci şi de o mulţime de intrigi încâlcite din afară, sunt o mare nenorocire, căci ne macină forţele în lupte intestine inutile şi fratricide ...
Donca îl asculta cu tot entuziasmul ei juvenil şi cu toată înflăcărarea pasiunii sale de îndrăgostită, fără să-şi dea seama de gravitatea situaţiei descrise de iubitul ei.
Îl iubea şi ar fi mers cu el oriunde, înfruntând şi moartea. Dar nu-şi putea părăsi părinţii. Pe de altă parte, nici el nu voia s-o expună la primejdii fără rost.
- Du-te, dragul meu, unde crezi tu. Eu am jurat că sunt a ta şi te voi aştepta. Voi fi tot timpul cu gândul la tine.
I-a cuprins gâtul cu braţele şi l-a sărutat veselă. Se lăsase amurgul. L-a luat de mână şi l-a scos la plimbare.
- Hai să-ţi arăt ungherele locuinţei noastre, ca să ştii la nevoie, - Doamne fereşte! – pe unde să fugi.
Printr-o portiţă au ieşit în curtea din dos a casei. Acolo erau înşirate toate acareturile: grajdul, şopronul, cuptorul de pâine şi magazia de unelte agricole. Tatăl ei era om harnic şi gospodar înstărit. Şi-a trimis băiatul şi cele două fete la liceul bulgar din Bitolia. Voia să-i vadă aranjaţi la oraş, nu spetindu-se la munca câmpului, din zori până-n noapte, arşi de vânt şi de soare şi uzi leoarcă de sudoare. Şi părinţii erau fericiţi că-şi dăduseră odraslele la învăţătură. De soarta Doncăi nu se îngrijorau. Era frumoasă, şcolită şi erau siguri că-şi va găsi perechea potrivită. Soarta avea grijă de fiecare după cum îi era scris.
Se făcuse noapte când s-au întors de la plimbare. Mucitani a convins-o pe Donca să nu se mai ferească de părinţi, care până la urmă vor deveni bănuitori şi că e mai bine să le mărturisească sincer dragostea lor. Ceea ce au şi făcut cum au intrat în cameră. A vorbit mai întâi Donca, îmbujorată de emoţie, apoi le-a lămurit situaţia Mucitani:
- Dragii mei părinţi – căci de astăzi vă consider părinţii mei, cum e obiceiul la noi, la vlahi – Donca şi cu mine ne iubim şi ne-am jurat credinţă unul faţă de celălalt. Ne vom căsători peste doi-trei ani când sper că situaţia se va schimba şi voi fi liber. Până atunci este logodnica mea pe care o iubesc şi o respect. Dacă aveţi ceva împotrivă, spuneţi-mi ca să ştiu ...
- Nu avem nimic împotrivă. Să vă ajute Dumnezeu! Au strigat amândoi cu ochii plini de lacrimi de bucurie.
S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, apoi s-au aşezat la masă veseli şi fericiţi. A doua zi Mucitani a trimis-o pe Donca la un giuvaergiu aromân din Bitolia ca să comande două verighete de aur cu inscripţia numelui ei şi al lui. Donca a dormit o noapte la sora ei din Bitolia şi a doua zi s-a întors acasă cu verighetele. Un preot bulgar exarhist a intrat într-o noapte în casa Filipovilor unde a săvârşit o scurtă slujbă religioasă şi a pus în degetele tinerilor logodnici verighetele sfinţite. Aceasta a fost mai ales dorinţa mamei Filofteia.
Mucitani a stat adăpostit în casa logodnicei sale până la primăvara anului următor. Îndrăzneţ, umbla travestit prin Bitolia, însoţit de cele mai multe ori de Donca. Aceasta umbla înarmată şi ea cu un pistolaş în poşetă şi-l supraveghea ca o leoaică. În aceste escapade îndrăzneţe, l-a vizitat într-o zi şi pe vestitul fotograf aromân, Milton Manachia, la atelierul lui din Bitolia unde s-a fotografiat înarmat în costum de armatol.
Într-o noapte de început de primăvară şi-a luat rămas bun de la logodnică şi de la socrii lui şi, călăuzit de curierii organizaţiei revoluţionare, a trecut graniţa în Bulgaria şi s-a stabilit la Sofia unde erau mulţi negustori şi meseriaşi aromâni. A înfiinţat un comitet revoluţionar format numai din aromâni şi a intrat în legături strânse cu fruntaşii organizaţiei revoluţionare macedonene conduse de bulgarul Boris Sarafof. Acesta, deşi a fost ofiţer în armata statului bulgar, era reprezentantul aripei radicale, extremiste a organizaţiei revoluţionare, pronunţându-se pentru o Macedonie independentă şi federativă în genul Elveţiei. Secondat de profesorul Ivan Garvanof, lozinca lui a avut succes şi astfel a pus stăpânire pe cea mai mare parte a comitetelor revoluţionare.
Ajuns la Sofia, Gheorghe Mucitani a căutat să-şi extindă activitatea şi în România. Prin intermediul unor curieri, el a intrat în legătură cu doi tineri aromâni din Bucureşti: Alexe Coşca şi Sterie Milioru. Aceştia înfiinţaseră un comitet revoluţionar compus din şapte membri, cu scopul de a sprijini lupta fraţilor lor din Macedonia împotriva bandelor teroriste greceşti. Veşti tot mai dese şi mai triste veneau din Macedonia despre moartea aromânilor de acolo.
Într-o zi, întâlnindu-se cu Milioru, Alexe Coşca i-a spus:
- Frate Sterie, curge sânge aromânesc în munţii Pindului şi noi stăm şi privim cu braţele încrucişate cum duşmanii ne ucid fraţii şi ne ard casele. Bulgarii se mişcă. Statul bulgar protestează energic şi înfierează atrocităţile comise de poliţia şi jandarmeria turcă împotriva populaţiei bulgare locale. Organizaţia revoluţionară macedoneană este şi mai activă şi luptă pe viaţă şi pe moarte şi împotriva turcilor păgâni şi împotriva grecilor şi bulgarilor ortodocşi grecomani. Ea a organizat comitete revoluţionare în toate satele bulgăreşti din Macedonia. Chiar dacă statul bulgar nu este de acord cu obiectivul acestei organizaţii, care este independenţa Macedoniei, totuşi, deocamdată, o tolerează şi o ajută cu bani şi cu arme, sperând că, până la urmă, o va controla şi o va folosi în favoarea sa pentru anexarea Întregii Macedonii şi formarea unei Bulgarii mari cu ieşire la Marea Egee prin portul Salonic şi cu graniţă comună cu Rusia prin anexarea Dobrogei. România, despărţită de noi prin zidul statelor slave Serbia şi Bulgaria, nu ne poate ajuta prea mult. Pe de altă parte, clasa politică românească este pestriţă ca origine şi plină de fanarioţi care ne înjură, făcându-ne “cuţitari” şi “pistolari” şi ne urăsc de moarte. Părerea mea este că a sosit timpul să ne mişcăm şi noi ca bulgarii. Tu ce părere ai? L-a întrebat Coşca pe prietenul şi colegul său de studii, Sterie Milioru.
- Şi eu gândesc şi simt la fel ca tine, a răspuns scurt Milioru.
- Bun, atunci am terminat cu vorbăria şi şedinţele interminabile ale comitetului nostru, cu jalbele de protest de la diferite ziare şi fiţuici demagogice care se codesc şi ne refuză pentru că nu vor să se pună rău cu anumiţi trepăduşi politici şi plecăm în Macedonia să luptăm cu arma în mână şi contra turcilor şi contra grecilor care ne-au răpit Tessalia, leagănul Marei Vlahii din evul mediu, iar acum stau cu ochii aţintiţi ca şi bulgarii asupra Macedoniei.
Apoi Alexe Coşca l-a pus la curent pe prietenul său cu informaţiile aduse de curierul trimis de Gheorghe Mucitani de la Sofia. Atât Coşca cât şi Milioru îl cunoşteau pe Gheorghe Mucitani de la liceul român din Bitolia. Auziseră de isprăvile lui în luptele de la Cruşova şi de rolul lui în organizaţia revoluţionară macedoneană şi aveau o mare admiraţie pentru el.
După planul întocmit de Mucitani, ei au trecut clandestin în Bulgaria şi s-au întâlnit la Sofia, unde au fost cazaţi în casa unui negustor aromân. În toamna anului 1905, pe filiera reţelei clandestine a organizaţiei revoluţionare bulgaro-macedonene, au părăsit Sofia şi au trecut în Macedonia.
La Bitolia s-au despărţit. Alexe Coşca şi-a format o ceată de vreo zece tineri din satele aromâneşti de lângă Bitolia: Mulovişte, Nijopole, Magarova şi Gopeş, devenind căpitan de armatoli. El avea misiunea de a acţiona în districtul format de satele aromâneşti din Munţii Pindului până la Tessalia ocupată de Grecia.
Ajuns la Bitolia, Mucitani a trimis un curier bulgar la logodnica sa. Trecuseră aproape doi ani. De la Sofia îi scria regulat, spunându-i că îi este dor de ea, că o poartă mereu în gândurile lui şi o ruga să aibă răbdare că în curând îşi va termina “studiile universitare” şi apoi vor fi împreună toată viaţa. De fiecare dată semna: “logodnicul tău care te iubeşte, Gheorghe”.
Donca le citea şi le recita cu nesaţ, mai ales noaptea la lumina lămpii, când era singură în pat şi se bucura de o linişte deplină. Scrisorile lui o bucurau atât de mult că aproape că le învăţa pe dinafară şi le păstra pe toate în ordine şi într-un loc special în dulap.
La vederea curierului, mama ei a întrebat-o alarmată:
- Ce s-a întâmplat, dragă?
- Nu te alarma, mamă! A venit Gheorghe şi mă cheamă la Bitolia.
Mama Filofteia o privea cu gura căscată. Nu-i venea să creadă. După un răstimp a îngăimat contrariată:
- Păi ... dacă e la Bitolia, de ce n-a venit şi la noi?
- Eh, şi tu, mamă! Se vede că n-a putut. Deocamdată mă duc eu să-l văd. Tu ai grijă de curier. Omeneşte-l. Fă-i o cafea şi dă-i de mâncare că e aproape ora prânzului.
- Tu nu mănânci?
Ba da. Mănânc şi eu şi plecăm amândoi la oraş ca să nu ne apuce noaptea pe drum.
După ce au prânzit, Donca şi curierul au plecat spre Bitolia. Noaptea ea a dormit la sora ei. Ardea de nerăbdare să-şi vadă logodnicul.
Întâlnirea a avut loc a doua zi seara pe malul lacului Dragor. Gheorghe Mucitani era îmbrăcat într-un costum civil de culoare gri, care-l prindea foarte bine, scoţându-i în relief trupul zvelt şi robust. Era complet ras. O aştepta sub o salcie pletoasă. I s-a aruncat la piept, cuprinzându-i gâtul cu braţele. Şi-a lipit capul de pieptul lui şi murmura înduioşată:
- Dragul meu Gheorghe!... Ce dor mi-a fost de tine!
- Şi mie la fel, iubire! Îi săruta şi-i mângâia părul galben şi unduit.
- Parcă eşti mai plin şi mai vânjos; sau mi se pare mie, de când nu te-am văzut?!...
- N-am dus-o rău la Sofia printre fraţii noştri revoluţionari, vlahi şi bulgari. Dar şi tu te-ai împlinit. Nu mai eşti fetişcana de acum aproape doi ani.
O strângea în braţe şi o săruta fericit pe păr, pe frunte, pe ochi şi chiar pe vârful năsucului obraznic, presărat cu câţiva pistrui care-i dădea un farmec deosebit.
- Da. M-am mai împlinit şi eu. Te pomeneşti că nu-ţi mai plac?!
- Să nu te mai aud niciodată spunându-mi asta. Tu îmi placi aşa cum eşti şi o să-mi placi mereu şi când vei fi bătrână, că doar n-o să fim toată viaţa tineri… scumpo!
I-a răvăşit părul, sărutându-i buclele parfumate. Ea ar fi stat aşa lipită tot timpul de el ca o iederă. S-au plimbat mai bine de două ore pe malul Dragorului. Aveau multe să-şi spună. Dar ce-şi putea spune doi tineri îndrăgostiţi într-un răstimp atât de scurt? Erau supravegheaţi de la oarecare distanţă de cei doi aghiotanţi credincioşi, Gache Todu şi Nache Cuşma, consătenii lui.
La despărţire Donca i-a pus mâinile pe umeri şi l-a rugat cu lacrimi în ochi:
- Ia-mă cu tine Gheorghe nu mă lăsa aici! Ştii că în lipsa ta am învăţat să trag cu arma. M-a învăţat un văr de-al meu care face parte din organizaţie. Am făcut cu el mai multe exerciţii în pădure. Mi-a spus că sunt o trăgătoare grozavă. Strângând-o la piept, Mucitani a căutat să-i potolească entuziasmul şi dorinţa de a-l urma în haiducie.
- Draga mea, mă bucur din toată inima că eşti o fată curajoasă şi vitează. Sunt mândru de tine, dar cu mare părere de rău sunt nevoit să te refuz. Haiducia e foarte grea şi nu e pentru femei.
-Ba da, l-a contrazis ea. Am auzit că unii voievozi de cete şi-au luat şi soţiile cu ei. De ce nu mai lua şi tu pe mine, că doar suntem logodiţi? Şi o femeie este necesară într-o tabără de bărbaţi. V-ar găti, v-ar spăla rufele...
- Poate vreun cetnic bulgar să-şi fi luat şi soţia cu el, cum spui tu. Gura lumii vorbeşte multe. Eu nu ştiu. Dar la noi vlahii, nu se poate draga mea. Noi avem moravuri mai aspre, mai severe. Ar râde toţi de mine şi nu m-ar mai asculta. Te rog să mă înţelegi şi să ai răbdare încă un an. Îţi jur că voi veni neapărat la tine, orice s-ar întâmpla. Hai, nu mai plânge! Aşteaptă-mă, te rog, încă un an şi apoi vom fi împreună.
I-a şters lacrimile cu batista ei albă, s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit aproape de casa unde locuia sora ei, pe malul râului Dragor.
Potrivit planului stabilit, în toamna anului 1906 Gheorghe Mucitani ajuns în districtul său format din Valea Megleniei, Edessa (Vodena) şi Veria. În acest district erau mai multe sate bulgăreşti în care şi organizaţia revoluţionară macedoneană se străduia să atragă cât mai mulţi partizani şi să formeze comitete revoluţionare secrete. Ca şi aromânii, bulgarii erau şi ei divizaţi: Unii se considerau greci slavizaţi, aşa cum le împuiase capul propaganda grecească, şi-şi trimiteau copiii la şcolile greceşti, alţii, mai ales cei mulţi şi săraci, visau să-i desrobească într-o zi ori Bulgaria, ori organizaţia revoluţionară macedoneană.
Conducător suprem peste toate cetele de comitagii bulgari din Macedonia de est era voievodul Apostol. Acesta era un tânăr de vreo treizeci de ani, foarte priceput în luptele de partizani. Era crud şi necruţător nu numai cu turcii şi cu grecii, ci chiar cu bulgarii renegaţi, turcomani sau grecomani, pe care îi considera trădători şi-i trecea fără milă prin foc şi sabie. Devenise faimos prin cruzimea lui fără pereche. Mai ales bandele de antarţi greci îi ştiau de frică şi se ferecau cât puteau din calea lui.
Apostol luase parte la răscoala lui Pitu Guli şi se adresase mulţimii strânse în piaţa din Cruşova. Vorbea înflăcărat. Temperament vulcanic, în focul cuvântării l-a luat gura pe dinainte, vorbind de “naşa balgarska Makedonia”(Macedonia noastră bulgară). Supărat, Pitu Guli l-a întrerupt şi nu l-a mai lăsat să continue. El s-a adresat mulţimii astfel: “Voievodul Apostol s-a exprimat greşit când a spus “Macedonia noastră bulgară”. Chiar dacă, în general, populaţia bulgară este cea mai numeroasă, Macedonia nu este locuită numai de bulgari, ci şi de alte neamuri ca: vlahi sau aromâni, albanezi, turci, evrei, greci, sârbi şi ţigani. Vrem să intre bine în capul tuturor că noi luptăm pentru o Macedonie complet independentă de toate statele balcanice existente. Noi vrem o Macedonie federativă, ca Elveţia, în care toate naţionalităţile amintite, care convieţuiesc de veacuri, să trăiască în linişte şi pace, organizate pe cantoane, de la Marea Egee până la Marea Adriatică. Acesta este idealul şi scopul suprem al luptei şi al răscoalei noastre. Vrem o Macedonie a macedonenilor, unită şi independentă, în graniţele ei străvechi, nu o Macedonie ciopârţită între diferitele state balcanice apărute mult mai târziu şi care nu au nici un drept natural şi istoric asupra Macedoniei. Ea nu a aparţinut niciodată nici Greciei, nici Bulgariei, nici Serbiei şi nici Albaniei. Ea a fost liberă şi neatârnată, vrem să fie şi de acum înainte. De aceea l-am întrerupt pe camaradul meu de luptă, voievodul Apostol, ca să se ştie bine de la început care este drumul nostru drept şi adevărat.
Cuvântarea lui Pitu Guli fusese acoperită de aplauze şi de ovaţii furtunoase. Apostol şi-a cerut scuze recunoscându-şi greşeala.
Recunoscut şi desemnat de Comitetul revoluţionar suprem de la Sofia ca voievod peste cetele de armatoli aromâni, Gheorghe Mucitani a sosit în sectorul lui cu ajutorul reţelei clandestine bulgare şi a pătruns în Balta Ianiţa împreună cu cei cinci armatoli de-ai lui. Bucurându-se de încrederea comitetului revoluţionar suprem, Gheorghe Mucitani, a fost recunoscut ca şef al armatolilor, puţini şi neorganizaţi, conduşi până atunci de grămoşteanul Mihali Handuri.
Gheorghe Mucitani era inteligent, energic curajos şi hotărât. Avea experienţă în lupta revoluţionară, relaţii în conducerea superioară şi era un bun organizator. El i-a înzestrat pe armatoli cu arme moderne tip Manlicher, procurate de organizaţia revoluţionară macedoneană, în timp ce turcii şi grecii aveau nişte puşcoace vechi care scoteau pe gura ţevii un nor de fum descoperindu-l pe trăgător.
Superioritatea armelor, curajul, vitejia şi iuţeala deplasării pe teren prin munţi îi făceau pe armatoli să se lupte şi să pună pe fugă bandele de antarţi greci care totdeauna erau de zece ori mai numeroşi decât ei.
Şi bulgarii erau la fel de curajoşi şi viteji. Erau însă mai cruzi şi mai răzbunători. De aceea, grecii capturaţi, curieri sau antarţi, erau bucuroşi când cădeau în mâinile armatolilor aromâni, pentru că aceştia îi tratau omeneşte şi uneori îi iertau, pe când cetnicii bulgari îi căsăpeau fără milă.
Balta Ianiţa era imensă, plină de stufăriş înalt, de sălcii şi de plute. Poteci înguste, zigzagate şi alunecoase, întretăiate de canale şi de ochiuri de apă, formau o adevărată reţea de păianjen cu neputinţă de descurcat. Ea oferea răsculaţilor adăpostul cel mai sigur iarna, când la munte cădeau ninsori foarte mari. Din noiembrie până în aprilie cetele de armatoli, de comitagii şi de antarţi se refugiau în baltă. Satele de la munte erau părăsite în timpul iernii. Rămâneau doar doi trei oameni de pază plătiţi de primărie. Satele bulgăreşti de la câmpie erau adesea cutreierate de jandarmeria turcă şi percheziţionate. Ştiau că bulgarii primeau arme din Bulgaria. Aveau spioni printre săteni şi, pe deasupra, mai erau şi unii care nu-şi ţineau gura şi secretul ajungea repede la urechile ceauşului turc. Aşa stând lucrurile, Balta Ianiţa întinsă pe o suprafaţă imensă de zeci de mii de hectare, era adăpostul cel mai sigur pentru armatolii aromâni şi pentru cetnicii bulgari. Dar pe lângă adăpost, balta mai oferea şi hrană. Avea peşte din belşug şi haiducii aveau cu ce să-şi astâmpere foamea atunci când nu se puteau aproviziona, din cauza incursiunilor şi atacurilor date de armata turcă. Din loc în loc fugarii aveau posturi de veghe bine camuflate. Din cauza pierderilor suferite, comandamentul turc a renunţat la tactica asaltului cu forţe concentrate şi a recurs la aceea a infiltrărilor individuale, dar şi aceasta s-a dovedit repede ineficace. Toate iscoadele trimise erau împuşcate şi nu se mai întorceau înapoi. Hoiturile lor erau apoi azvârlite la mal. Astfel că, până la urmă pentru evitarea pierderile provocate de răsculaţii ghiauri, armata turcă a fost nevoită să se mulţumească cu un fel de asediu, mai mult de formă, plicticos şi nefolositor.
Neputând pătrunde în baltă, turcii au instalat lângă un sat un tun cu care au încercat să bombardeze taberele aromână şi bulgară. Dar şi această tactică a dat greş. Pentru inducerea în eroare a duşmanului, armatolii arborau departe de tabăra lor nişte zdrenţe agăţate de crengile sălciilor şi plutelor. Turcii bombardau ţinta respectivă şi se bucurau ca nişte copii când o nimereau. Dar bucuria lor era de scurtă durată. Peste o zi sau două zdrenţele apăreau în altă parte. Bombardamentul se repeta, dar degeaba. După fiecare bombardament, ei încercau să intre în baltă, dar erau respinşi cu pierderi grele. Odată cu turcii, armatolii au observat că sunt atacaţi şi de antarţii greci care trăgeau cu armele asupra lor din tabăra unde iernau.
Turcii scrâşneau din dinţi neputincioşi şi înjurau scuipând pe jos: “Aman, bre, şeitan ghiaur!” (Vai, bre, drac de ghiaur!).
După atâtea atacuri eşuate, urmate de numeroşi morţi şi răniţi, şi după atâtea ghiulele risipite de pomană, turcii s-au plictisit şi s-au lăsat păgubaşi, mulţumindu-se doar cu un asediu de formă.
Armatolii refugiaţi în baltă ţineau legătura cu aromânii din Veria prin curieri civili speciali. Aceştia aveau anumite parole şi punctele de intrare în baltă erau stabilite şi comunicate din vreme. Pentru deplină siguranţă, parola şi punctul de întâlnire se schimbau mereu. Unul din aceste puncte era şi mandra baciului Constantin Gamzeli de pe moşia beiului turc.
Când aveau de comunicat ceva urgent, un armatol se travestea în ţăran, meseriaş sau călugăr şi mergea în oraş la adresa respectivă. Mare specialist şi amator de asemenea deghizări şi de escapade era Mihali Handuri.
Poliţia şi jandarmeria turcă nu erau bine organizate. La presiunea marilor puteri, care o acuzau că masacrează populaţia creştină din Balcani, Turcia umilită şi îngenuncheată, mai ales după înfrângerea ei ruşinoasă de către Italia în războiul din Libia, a fost silită să admită controlul acestor puteri. Acestea au trimis la faţa locului delegaţii militare anglo-franco-italo-germane sub pretextul ocrotirii populaţiei creştine şi în scopul perfecţionării poliţiei şi jandarmeriei turceşti. Prezenţa acestor delegaţi şi experţi militari străini a încurajat şi mai mult spiritul de luptă al populaţiei creştine şi a mărit haosul, corupţia şi putregaiul administraţiei otomane. Toţi simţeau că marele bolnav al Orientului trage să moară şi nimic nu-l mai poate salva.
Dar şi turcii erau şireţi şi duplicitari. Pentru a nu fi acuzaţi de masacre, ei au apelat la antarţii greci să incendieze satele bulgăreşti Ţarvori şi Gufalova aşezate în partea bălţii unde se afla tabăra voievodului Apostol. La cererea turcilor, căpitanul Agras a trimis un detaşament de cincizeci de antarţi. Aceştia au intrat noaptea în sate, au dat foc caselor şi au masacrat populaţia trezită din somn, care fugea îngrozită încercând să se salveze.
Cele două sate bulgăreşti erau aşezate nu departe nu departe de oraşul Ianiţa, aveau comitete revoluţionare şi constituiau capete de pod importante pentru apărarea şi aprovizionarea taberei voievodului Apostol. Imediat după această groaznică ispravă turco-grecească, voievodul Apostol a trimis un cetnic la căpitanul Gheorghe Mucitani. Ajungând în sectorul aromân al bălţii, cetnicul a pronunţat parola de recunoaştere şi a fost condus în tabără.
- Căpitane Gheorghe, s-a adresat el în limba bulgară macedoneană, m-a trimis voievodul Apostol cu această scrisoare. Şi i-a întins hârtia.
Mucitani, încreţindu-şi fruntea, a citit scrisoarea, apoi i-a chemat pe armatoli în coliba lui şi le-a vorbit.
- Fraţilor, voievodul Apostol îmi trimite prin curierul de faţă această scrisoare pe care am să v-o traduc în limba noastră ca să afle despre ce este vorba şi cei care nu ştiu bulgăreşte.
Le-a arătat scrisoarea şi apoi privindu-I pe toţi, le-a spus:
- Iată ce-mi scrie: “Frate Gheorghe, te informez că în sectorul meu s-a întâmplat o mare nenorocire. Două sate bulgăreşti, Ţarvori şi Gufalova, din dreptul oraşului Ianiţa, au fost prefăcute în scrum şi cenuşă, la miezul nopţii de bandele de antarţi greci care au operat mână-n mână cu jandarmii turci. Au fost ucişi la întâmplare bărbaţi, femei, tineri, bătrâni şi copii. Au fost arse şi vitele în grajduri. Cum, deocamdată, noi suntem blocaţi şi nu ne putem deplasa în sectorul grecesc, pentru cuvenita răzbunare, te rog pe tine, ca vechi prieten de luptă, să treci imediat la aplicarea unor măsuri drastice de represalii împotriva satelor greceşti din sectorul tău, asigurându-te că şi eu te voi servi la nevoie cu aceeaşi credinţă şi acelaşi devotament neclintit care stau la temelia frăţiei noastre de arme.
Te îmbrăţişez cu deviza noastră de luptă: Libertate sau moarte!
Voievod Apostol.“
Mucitani a tăcut, ţinând încă hârtia cu litere chirilice în mână. A urmat o scurtă pauză încărcată de o tăcere grea, apăsătoare. Curierul bulgar cerceta curios figurile posomorâte ale armatolilor bărboşi. Ochii negri ai căpitanului Mucitani scăpărau sclipiri fulgerătoare în noaptea lor întunecată de sub sprâncenele încruntate. Ridicându-şi fruntea încreţită şi cuprinzându-i pe toţi cu privirea, i-a întrebat cu vocea autoritară:
- Hei! Ce părere aveţi?
Chiciu Roşu din satul Gramaticova, un fărşerot zdravăn şi roşcat ca un urs, clocotind de furie tot timpul cât căpitanul traducea scrisoarea, n-a mai putut răbda şi a răbufnit mormăind cu vocea-i groasă şi guturală:
- Mama lor de caţaoni! Mai încape vorbă, căpitane? Eu şi consăteanul meu, Hali Joga am luptat de mai multe ori împotriva acestor tâlhari şi, dacă nu eram ajutaţi de cetnicii bulgari Coliman şi Manafi, Gramaticova, Cândrova, Paticina, Fetiţa şi altele ar fi avut aceeaşi soartă ca cele două sate bulgăreşti. Să ştiţi cu toţii că, la nevoie, eu şi cu Hali Joga suntem gata să dăm foc singuri satelor greceşti din sectorul nostru. Trebuie să fim cinstiţi şi să-i ajutăm pe prietenii noştri bulgari, aşa cum şi ei ne-au ajutat până acum.
- Are dreptate Chiciu Roşu, grăi Mihali Handuri cu vocea lui clară şi calmă.
Înainte de venirea ta aici, căpitane Mucitani, noi ne-am înţeles şi am colaborat frăţeşte cu cetnicii bulgari cu care am luptat de multe ori împreună împotriva antarţilor greci şi turcilor.
- Atunci, dacă sunteţi de acord cu toţii, îi voi răspunde voievodului Apostol că îi voi împlini rugămintea şi vom aplica represaliile cuvenite celor două sate greceşti din sectorul nostru.
- Suntem, au strigat într-un glas toţi armatolii.
Mucitani a scris un bilet şi l-a dat curierului, sfătuindu-l că dacă cumva ar cădea prins, să-l mestece în gură şi să-l înghită pentru ca duşmanii să nu afle secretul.
- Fii liniştit, căpitane Gheorghe! Ştiu eu ce am de făcut.
Curierul a pus biletul în buzunar, a strâns pe rând mâna fiecărui armatol, apoi din pragul colibei i-a salutat cu deviza revoluţionară: “Libertate sau moarte!”
Peste câteva clipe s-a pierdut în stufărişul des şi înalt, care se apleca şi se înălţa valuri-valuri, cu un foşnet prelung ce aducea mai degrabă cu un scârţâit sacadat, sec şi metalic, sub bătaia neîntreruptă a unui viscol aspru răbufnit dinspre Vardar.
În noaptea următoare, cele două sate greceşti, construite din scânduri şi stuf, ardeau la miezul nopţii ca două torţe uriaşe. Limbilor flăcărilor roşii lingeau poalele cerului, luminând zările într-un vacarm de ţipete, bocete, vaiete, urlete şi mugete amestecate cu pârâitul stufului ars şi trosnetul scândurilor înghiţite lacom de focul pustiitor. Turcii şi grecii treziţi din somn fugeau disperaţi să scape cu viaţă. Buimăceala şi groaza erau cu atât mai mari, cu cât nu se aşteptau ca răzbunarea să fie atât de rapidă şi de cumplită.
Comandantul armatei turceşti, colonelul Osman de la regimentul din Veria, un bărbat scund, burtoşi mustăcios, punându-şi luleaua în gură şi pufăind tacticos, în timp ce privea la ineditul spectacol nocturn, s-a adresat calm căpitanului de jandarmi Rişat ce părea gata să intervină:
- Lasă-i să ardă ca şobolanii…mama lor de ghiauri piţigăiaţi, că nici ăştia nu sunt mai breji ca ceilalţi! Acum o fac pe prietenii noştri şi ne ajută contra vlahilor şi a bulgarilor, dar abia aşteaptă să ne înfigă pumnalul pe la spate şi să ne ia Macedonia aşa cum ne-au luat Tessalia. Eu n-am chef să-mi sacrific soldaţii pentru salvarea acestor vipere. Politica noastră este să-i lăsăm pe ghiauri să se bată între ei ca orbii şi să-şi macine forţele mult şi bine.
- Am înţeles, domnule colonel, a răspuns căpitanul. Voi trimite mai târziu un pluton la faţa locului, căci sunt obligat să înaintez un raport superiorilor mei.
- Bine, căpitane, aşa să faci! zise colonelul care s-a îndreptat spre cortul lui ca să-şi continue somnul întrerupt. Trântindu-se în pat şi învelindu-se bine cu o “flocată” de lână, groasă, armânească, vopsită în verde cu steagul islamic, colonelul Osman şi-a descărcat necazul mormăind: ”Nu ştiu cine şi de unde este pehlivanul ăsta de căpitan grec, mustăcios şi fudul, pe care l-am văzut de la distanţă şi de care n-avem voie să ne atingem de parcă ar fi nişte relicve sfinte. Încurcate mai sunt iţele diplomatice ale Sultanului şi ale vizirului nostru! Oricum mutra îngâmfată a acestui palicar grec nu-mi place. Ghiaur spurcat…
Porecla dispreţuitoare s-a înecat repede în valurile unui somn adânc şi sforăitor. Căpitanul de jandarmi a procedat la fel.
În tabăra lor, cetnicii bulgari, în frunte cu voievodul Apostol, priveau cu nesaţ vâlvătăile uriaşe din direcţia satelor greceşti incendiate, şi jubilau, izbucnind în strigăte şi urale de veselie: ”Bravo, căpitane Mucitani, eşti om de cuvânt! Dar acesta e un simplu mizilic pe lângă răzbunarea noastră.”
În tabăra antarţilor greci domnea o jale mare şi o tăcere apăsătoare. Şi-au dat seama că cele două sate greceşti de pe moşiile beilor turci au fost pustiite de răzbunarea cetnicilor bulgari. Nu le trecea prin cap că arderea lor este opera armatolilor aromâni.
În tăcerea sumbră şi grea ca o lespede de mormânt, glasul lui Agras a răbufnit într-un oftat adânc:
- Ah, căpăţâni groase de bulgari, şi ticăloşi cuţovlahi, veţi vedea voi până la urmă cine suntem şi ce putem noi grecii! Vă vom pisa capul ca la nişte şerpi veninoşi. Nu mai este mult şi vine primăvara, când vom părăsi acest bârlog şi vom ieşi în munţi unde vă vom trece prin foc şi sabie şi nu vom lăsa sămânţă din neamul vostru barbar şi spurcat!
În calitatea lui de comandant suprem, căpitanul Agras trebuia să menţină ridicat moralul trupei sale împrospătată între timp cu noi antarţi sosiţi din Grecia. Vorbele lui sincere, ca ale unui posedat care are un ideal în care crede cu toată fiinţa lui şi pentru care este gata oricând să-şi dea şi viaţa, au căzut în gol. Noii recruţi veniţi să lupte în Macedonia pentru cauza panelenă erau consternaţi şi dezamăgiţi. Unul din ei, sublocotenentul Spiros Critas, a îndrăznit să-i spună:
- Am venit aici ca voluntari să luptăm pentru marea cauză panelenă. Dar una ni s-a spus nouă la Atena şi cu totul alta este situaţia etnică, politică şi religioasă la faţa locului. Aici majoritatea populaţiei o formează bulgarii şi cuţovlahii. Noi grecii suntem cei mai puţini, chiar în urma evreilor şi a ţiganilor.
Antarţii cretani mai ales ascultau posomorâţi şi păreau că sunt de acord cu vorbele compatriotului lor.
Căpitanul Agras a vrut să-l apostrofeze pe Spiros Critas şi să-i ordone să tacă, dar s-a răzgândit şi i-a vorbit pe un ton blând:
- Sublocotenent Critas, ai dreptate până la un punct, căci aşa e propaganda: nu se potriveşte niciodată cu realitatea. Dar noi am venit aici atraşi nu de propaganda Silogului din Atena, ci ca să luptăm pentru împlinirea marelui nostru ideal panelen şi anume dezrobirea Macedoniei şi renaşterea imperiului bizantin sub forma modernă a Greciei mari cu capitala la Constantinopol.
- Da, căpitane Agras. Dar în nordul Macedoniei nu avem picior de grec, în afară de feţele bisericeşti, după câte am aflat. Poate din cauza asta mulţi tineri de-ai noştri şi-au pierdut viaţa aici. Cum o să-i grecizăm noi pe aceşti încăpăţânaţi bulgari şi cuţovlahi?
- Cu răbdare şi cu teroare. Acestea sunt armele noastre principale cu care vom înfrânge până la urmă voinţa acestor rătăciţi încăpăţânaţi. Le vom măcelării fruntaşii, îi vom atrage pe unii de partea noastră, iar mulţimea supusă şi oarbă ca o turmă de oi, îi va urma şi se va greciza în masă.
- Să dea Dumnezeu să aveţi dreptate, căpitane Agras! Dar ne aşteaptă o luptă lungă şi grea, căci toate popoarele balcanice sunt contra noastră şi fiecare din ele îşi are propriul său ideal. Bulgarii luptă pentru o Macedonie autonomă sau bulgară, Cuţovlahii pentru o Macedonie românească, sârbii pentru una sârbească şi albanezii pentru una albaneză. Numai evreii şi ţiganii n-au nici o pretenţie şi se complac sub stăpânirea otomană. Dar cu ei ori fără ei, noi nu avem nimic de pierdut şi mai ales nimic de câştigat. Şi unii şi alţii sunt păgâni ca şi turcii şi n-au nimic comun cu noi. Dar trebuie să ne ferim şi de ei că sunt spionii turcilor.
În sinea lui, Agras era de acord cu obiecţiile subalternului său, dar ca să susţină neştirbit moralul antarţilor şi ca să-l menajeze şi pe Spiros Critas de care avea nevoie, a trebuit să dea dovadă de un deosebit simţ psihologic şi de multă isteţime, într-o împrejurare atât de tragică în care veştile proaste se rostogoleau peste capul lor parcă cu tot dinadinsul ca să-i năucească şi să-i paralizeze.
Străduindu-se să fie cât mai calm, a rostit îmbărbătându-i:
- Fraţi eleni, aţi auzit ce a vorbit locotenentul Spiros Critas. În mare parte este adevărat ce-a spus el. Propaganda e una şi realitatea e alta. Şi eu am făcut aceeaşi constatare şi cred că şi voi cei veniţi din scumpa noastră Ellada. Dar noi am venit aici să luptăm şi să învingem, nu să ne lăsăm copleşiţi de greutăţi şi înfrânţi de duşmani, oricât de numeroşi şi de dârji ar fi ei. N-am venit nici la nuntă să bem şi să jucăm, nici la înmormântare să bocim şi să vărsăm lacrimi. Am venit să luptăm vitejeşte şi să murim ca nemuritorul strămoş la Termopile, Leonida.
După această scurtă şi înflăcărată cuvântare, atmosfera s-a înviorat. Antarţii şi-au recăpătat încrederea, conştienţi că tabăra lor se bucura de bunăvoinţa autorităţilor turceşti cu care colaborau tacit şi nu era ţinta bombardamentelor ca tabăra vlahilor şi bulgarilor. Şi aceasta se datora numai diplomaţiei prelaţilor bisericii ortodoxe greceşti.
Aşteptau cu nerăbdare primăvara să părăsească balta plină de ţânţari, cu miros de aer jilav şi de ierburi putrede şi să iasă în munţi unde să respire aerul îmbălsămat de flori, să bea apa rece de izvor, şi să se răzbune cumplit asupra vlahilor şi bulgarilor încăpăţânaţi.
La vreo sută de metri în spatele hotelului, trecea celebra Via Egnatia, construită de aceiaşi vestiţi arhitecţi şi ingineri romani care păşeau pe urmele legiunilor cuceritoare, perpetuând faima celui mai mare, mai durabil şi mai strălucit imperiu din antichitate. Macedonia a fost prima ţară cucerită de romani la 168 î.d.Hr. şi transformată în provincie romană după două decenii. De aici s-au întins apoi în toată Peninsula Balcanică, ocupând cu răbdare, cu tenacitate şi stăruinţă toate ţinuturile locuite de triburile tracice spre nord până în Dacia. Via Egnatia lega Roma – capitala acestui vast imperiu – prin portul Durazzo de pe ţărmul albanez al Mării Adriatice, cu Constantinopol, oraşul lui Constantin cel Mare – primul împărat creştin al imperiului. Pe această imensă arteră rutieră, prin care Roma îşi pompa sângele ei puternic, dătător de viaţă, până departe de Orient, dăinuiau încă, pe lângă alte vestigii, pietrele şi lespezile şlefuite care aminteau de o parte din strămoşii aromânilor: romanii sau latinii de la care aceştia au moştenit limba, hărnicia, arta construcţiei şi însuşi numele de aromâni şi armâni.
Pe Via Egnatia mărşăluiau triumfal legiunile romane turnate în oţel din cap până în picioare, cu coifuri mândre, cu scuturi, cu săbii şi cu lănci, purtând pe steag acvila aducătoare de linişte, de ordine şi de pace – vestita pax romana – într-un haos babilonic de limbi şi popoare deosebite.
Grecii, popor mic şi dezbinat, format din negustori şi marinari, au fost repede şi uşor subjugaţi, mai întâi de “barbarii” macedoneni, traco-iliri, apoi de rudele acestora – latinii – ne fiind în stare să iasă din concepţia lor îngustă de cetate închisă şi să întemeieze un stat adevărat, puternic şi mare. Pentru ei orice cetate alcătuia un stat aparte, cu interesele lui deosebite şi mărunte, complicându-se în dispute dialectice degenerate în sofisticărie. Pentru tot ce nu era grec şi nu aparţinea culturii elene, aveau un dispreţ suveran. Străinii, indiferent de gradul de cultură şi de civilizaţie, erau consideraţi “barbari” şi trataţi cu dispreţ, chiar dacă fără nici o sfială, împrumutau de la ei multe obiceiuri, multe concepţii şi multe zeităţi cu care îşi îmbogăţeau panteonul sacru din Olimp, căci erau mari amatori de serbări şi de petreceri vesele şi îşi însuşeau cu uşurinţă, datorită firii lor trufaşe şi fanfaroane, orice glorie străină care se adăpase la cultura lor cum au făcut cu marele Alexandru Macedon, care n-avea nici o picătură de sânge grecesc în vinele lui. Dar “barbarul” macedonean, refuzat de la jocurile olimpice, a devenit repede idolul lor naţional.
La Salonic, străvechi oraş macedonean, erau negustori din toate neamurile. Printre ei erau, desigur, şi greci, ceva mai mulţi decât în celelalte oraşe ale Macedoniei. Cei mai numeroşi la ora aceea erau aromânii, evreii şi turcii. Dar grecii se bucurau de marele avantaj că deţineau în mâinile lor, în exclusivitate, aproape tot clerul bisericii ortodoxe şi toate cadrele didactice ale şcolilor elementare şi secundare. Cu ajutorul acestor două instrumente, propaganda panelenă a reuşit să înăbuşe conştiinţa naţională a multor locuitori balcanici şi să facă numeroşi prozeliţi în rândul aromânilor şi bulgarilor.
Gheorghe Iorganda, proprietarul hotelului din faţa Turnului Alb, se plimba preocupat prin local. Trecea când la restaurant, când la băcănie, fără astâmpăr, dintr-o parte în alta ca o suveică. Se vedea că era frământat de gânduri serioase. La un moment dat s-a oprit în faţa unui tânăr cu faţa albă, cu obrajii rumeni şi cu ochii albăstrui. I-a pus mâna pe umăr, şoptindu-i discret, spre a nu fi auzit de cineva sau de vânzătorii care nu pridideau servind clienţii zgomotoşi şi grăbiţi.
- Ascultă, nepoate, deseară avem doi oaspeţi mari: Kemal Paşa, comandantul armatei turceşti din Salonic şi profesorul Nicolae Batzaria, cruşoveanul ăsta sprinten şi ager ca un spiriduş. Ai grijă şi pregăteşte o masă separată într-un colţ al restaurantului acoperit cu perdea ca să nu fie văzuţi de lume. Pregăteşte-le o masă bună, cum ştii doar. Să nu lipsească după aperitivele obişnuite cu măsline, brânză şi caşcaval, mai ales frigăruile de măruntaie de noanten, adică “arumanea” noastră delicioasă şi friptura de batal după care se dau în vânt turcii. Kemal Paşa este turc, dar după mamă se spune că ar fi albanez. Îi place să mănânce şi să bea zdravăn. Aşa că ai grijă şi ia măsuri să se servească şi băuturi alese. Asemenea oaspeţi sunt mai rari şi merită să fie trataţi împărăteşte. De altfel voi fi şi eu la masă, dar voi lipsi din când în când. Mă bizui pe tine.
- Bine, unchiule! L-a asigurat nepotul său, Cola Nicea. Va fi totul cum trebuia.
Cola Nicea, un tânăr de vreo douăzeci de ani, era nepot de verişoară al lui Gheorghe Iorganda. Terminase câteva clase la Şcoala Comercială Română din Salonic şi, rămânând orfan de tată, a fost luat de unchiul său ca ajutor la afacerile lui prospere. Îi ţinea contabilitatea, fiind omul lui de încredere.
Familia lui Nicea locuia permanent la Veria. Mama lui, Nastasia, ca să-şi întreţină odraslele – doi băieţi şi două fete – muncea din răsputeri zi şi noapte, ţesând la război vestitele “flocate armâneşti” – nişte pături flocoase din lână de oi, albe sau vopsite: roşii, portocalii, galbene, verzi sau pestriţe, de toată frumuseţea. Le învăţase şi pe fetele sale să toarcă lâna cu furca şi să împletească ciorapi. Marfa o desfăcea apoi la bâlciurile săptămânale care aveau loc în curtea imensă a catedralei Sfântul Antonie sau în alte pieţe din oraş.
- Of, Cola, fiule, ce mă voi face eu cu fratele tău şi cu cele două surori ale tale mai mici, care au nevoie şi de zestre la măritiş? Tu, de bine de rău, eşti la internat unde ai întreţinere gratuită din partea României, dar cum ne vom descurca noi, patru guri, în lipsa tatălui tău? Se bocea disperată verişoara negustorului Iorganda.
- Lasă, mamă, că n-o să murim de foame, o încuraja Cola. Fratele şi fetele o să te ajute pe tine acasă, iar eu mă voi retrage de la şcoală şi voi lucra la unchiul Gheorghe Iorganda. Şi aşa, mi-ar fi greu să părăsesc Macedonia, după ce termin şcoala, căci cu şcoala românească ce altceva pot să fac aici decât negustorie? Or, pentru negustorie nu-mi trebuie chiar atâta carte. O avem noi aromânii în sângele nostru: sânge aprins, dar şi isteţ în viaţa practică.
Dar mama lui se văita într-una, copleşită de durere şi, mai ales, de deznădejde.
- Spune şi tu, dragă mamă, te-ai împăca cu gândul, după ce termin şcoala comercială din Salonic, să mă vezi plecat în România la şcoli superioare, după care să mă însor şi să rămân acolo pentru totdeauna?
- Vai de mine! Nu mai vorbi aşa, fiule, că mă bagi în groapă alături de taică-tu, gemu ea, ştergându-şi lacrimile.
- Ştii doar că mai este un unchi de-al meu, Nicea, acolo la Bucureşti, care a plecat cu caravana de aici şi nu s-a mai întors. Şi era un simplu “cărnăvar” fără carte. S-a încurcat cu o soră de la spitalul unde se internase pentru nu ştiu ce boală căpătată pe drum şi din patul de la spital a trecut de-a dreptul în patul ei de acasă şi acolo a rămas spre disperarea bunicii mele. Cunoşti doar povestea pe care ţi-a spus-o tata, fratele acestui unchi căpiat, care şi-a lăsat aici nevasta şi nu s-a mai întors.
- Da, o cunosc, a îngăimat ea printre oftaturi şi suspine. Ferit-a Domnul de sus să faci şi tu ca unchiul ăsta al tău! Aş muri de ruşine.
- Nu. Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva. Dar, fiindcă veni vorba, îţi reamintesc năstruşnicia acestui unchi ciudat, ca să vezi ce primejdii ascunde străinătatea, chiar când te afli printre fraţi de-ai tăi. Biata bunică s-a dus cu altă caravană în România cu speranţa că-l va aduce înapoi la nevasta lui din Veria, cu care abia se căsătorise. Dar n-a fost chip să-l înduplece. Cum să poţi îndupleca un catâr atât de nărăvaş şi de încăpăţânat? El o ţinea sfoară tot pe a lui: că i-au băgat-o pe gât părinţii, spunându-i că e de familie bună, că e fată cuminte şi harnică şi multe alte palavre de felul ăsta, că până la urmă l-au înduplecat şi, din respect pentru părinţi, a luat-o de nevastă, deşi nu simţea pentru ea nici un fel de dragoste, cu toate calităţile ei. Abia când a ajuns în România şi s-a internat la spital, dând cu ochii de o soră negruţă şi fâşneaţă, a simţit că şi-a găsit perechea şi s-a căsătorit cu ea, lăsând-o repede însărcinată.
Biata bunică a fost pusă într-o mare încurcătură. Nu ştia ce să mai facă. Totuşi ea stăruia, îndemnându-l să se întoarcă la prima lui nevastă, că aceea era cununată cu el creştineşte înaintea lui Dumnezeu. Biata bunică ofta, suspina, îl implora cu lacrimi în ochi şi-l dojenea aspru, neştiind cum să-l mai îmbuneze. Îi crăpa obrazul de ruşine. Cum va mai da ochii cu nora ei şi cu cuscrii?
Noua lui nevastă a primit-o foarte bine. I-a sărutat chiar mâna ca la noi. Nu prea înţelegea ea bine ce tot boscorodeau ei în graiul lor aspru, arhaic, decât doar unele cuvinte asemănătoare, dar cam stâlcite. El tăcea şi mormăia supărat şi din când în când izbucnea zbierând hotărât nu şi nu! La plecare bunica i-a spus cu inima arsă de amărăciune: “Bine, fiule, pentru ruşinea pe care mi-ai făcut-o, să dea Dumnezeu să păţeşti şi tu la fel când vei ajunge de vârsta mea!” Aşa l-a blestemat. De supărare bunica a murit la scurt timp după aceea. Unchiul Stere trăieşte, dar e ca şi mort. Nu scrie, nu dă nici un semn de viaţă.
Mama lui şi-a mai contenit jalea şi plânsul. Ca s-o mai îmbărbăteze, Cola a adăogat după o scurtă pauză:
- Vrei să ajung şi eu acolo la învăţătură şi, până la urmă, să mă căsătoresc cu o româncă cum a fost unchiul? Se spune că sunt femei frumoase.
La auzul acestor vorbe, mama a tresărit înfiorată.
- Doamne fereşte! Asta mi-ar mai trebui! Parcă fetele noastre nu-s frumoase! Or fi ei fraţi noştri, care ne ajută şi au grijă de noi, dar sunt prea departe, iar noi aici ne-am născut din moşi strămoşi şi aici vom muri, ca români desigur, dar lipiţi de lucrurile noastre băştinaşe. Cum am ajuns aici, atât de departe de România, numai Dumnezeu ştie. Avem limba noastră şi obiceiurile noastre curate şi străvechi şi trebuie să ni le păstrăm aşa cum le-am moştenit. Tu, dragul mamei, eşti cel mai mare dintre copiii mei şi trebuie să rămâi aici lângă noi, căci tu ţii acum locul tatălui tău – Dumnezeu să-l ierte!
I-a cuprins mâinile, privindu-l cu duioşie.
Fii liniştită, mamă, că nu vă voi părăsi. Ştiu ce am de făcut şi ce datorii am, aşa că nu-ţi face griji asupra mea, a asigurat-o Cola hotărât.
Ajuns astfel din adolescenţă cap al familiei, în locul tatălui său decedat prematur, el s-a retras de la şcoală şi s-a angajat la unchiul său Gheorghe Iorganda. Era plătit bine. Deştept şi pe deasupra şi cu destulă carte, Cola Nicea s-a iniţiat repede în tainele afacerilor multiple ale unchiului său. A trecut pe rând pe la toate cele trei secţii: băcănie, restaurant şi hotel. În scurt timp a ajuns să cunoască tot mecanismul şi să-i fie de mare ajutor unchiului său, care până atunci muncea zi şi noapte din răsputeri.
Gheorghe Iorganda era căsătorit cu Marioara Cionga, sora fraţilor Iancu şi Gheorghe Ciongu, care aveau hotel la Salonic. La început cumnaţii lui l-au luat ca asociat la hotelul lor din apropierea portului şi a gârlii. Era cel mai mare şi mai renumit hotel din Salonic. Alţi doi fraţi de-ai lor se aflau în România şi aveau o drogherie pe strada Lipscani din Bucureşti.
După câţiva ani, Gheorghe Iorganda s-a despărţit de cumnaţii lui şi şi-a deschis propriul său hotel cu restaurant şi băcănie lângă Turnul Alb. Bărbat înalt, chipeş, isteţ, mereu cu zâmbetul pe buze şi amabil cu toată lumea, îşi făcuse multe relaţii nu numai printre aromâni, ci şi printre străinii care mişunau în acest mare oraş cosmopolit. Avea o energie inepuizabilă şi muncea fără odihnă iarnă, vară, mereu prezent la cârma întreprinderii pe care o conducea ca un căpitan pe puntea vasului său. Afacerile prosperau văzând cu ochii şi era fericit. Îşi adora familia. În fiecare vară îşi trimitea soţia cu cei doi copii, Victoria şi Ioan, la socrii lui în Doleani, căci la Salonic bântuiau nişte călduri caniculare pe lângă asaltul ţânţarilor din bălţi. Soţia lui îi ruga insistent să-şi ia şi el o mică vacanţă ca să se mai odihnească.
- Hai, dragul meu, şi tu cu noi, ca să te mai odihneşti şi să te răcoreşti cu aerul de la munte, căci o să te doboare într-o zi atâta muncă.
- Du-te tu cu copiii, căci voi aveţi nevoie de odihnă şi de aer curat. Eu mă simt foarte bine şi grija mea principală este să vă ştiu pe voi la adăpost de orice neplăceri. Poate la anul o să vă însoţesc şi eu.
Îi săruta pe toţi cu duioşie şi-i conducea cu trăsura până la gară, după ce făceau un scurt popas la hotelul cumnaţilor săi de la care îşi luau rămas bun soţia şi copiii. La gară, Gheorghe Iorganda îşi urca familia în tren şi, după ce-i săruta din nou, se întorcea voios la treburile lui.
La Veria, Marioara Iorganda cu copiii făcea un scurt popas la familia Tudorică a cumnatei sale şi de acolo, cu chirigiul Gabeta, ajungea călare seara în satul Doleani. Prima cu care dădea ochii la intrarea în sat era cumnata ei, Tina Gamzeli, care o întâmpina bucuroasă împreună cu cele două fete ale sale, Maria şi Eftimia.
Începând de a doua zi, cumnatele se vizitau des, iar copiii se jucau aproape tot timpul împreună.
Aerul şi atmosfera din sat le plăcea şi le înviora sănătatea.
Familia se întorcea de la munte pe la sfârşitul lunii septembrie. Gheorghe Iorganda era fericit, văzându-şi soţia şi copiii veseli, cu obrajii rumeni de sănătate. Fusese îngrijorat un timp de sănătatea ei, fiindcă începuse să tuşească şi să nu prea aibă poftă de mâncare. Alarmat, a dus-o imediat la doctorul Dan, un medic aromân din comuna Neveasta, stabilit la Salonic. Acesta îşi făcuse studiile universitare în Elveţia. După ce a consultat-o foarte atent, i-a spus soţului îngrijorat.
- Trimite-o undeva la aer curat de munte, câteva luni, căci aud ceva suspect la vârful unui plămân. Nu te speria, căci e ceva foarte uşor. Are nevoie numai de aer curat de munte, de odihnă şi de mâncare bună.
A procedat întocmai cum i-a recomandat medicul şi acum o avea iarăşi lângă el, sănătoasă şi plină de voie bună.
Gheorghe Iorganda era un om foarte cumpătat de felul lui. Nu obişnuia să bea decât acasă şi numai rar, la anumite sărbători mari, coniac, rachiu şi vin. Rămânând singur însă luni de zile şi având numeroşi prieteni printre clienţii veniţi din toate colţurile Macedoniei, care-l îmbiau la taifas, a început să soarbă câte un păhărel de rachiu sau de coniac, la o filigeană de cafea cu caimac. Era copleşit de dorul soţiei şi al copiilor săi. Cu toată voinţa lui de fier cu care se îndârjea să reziste tentaţiilor băuturii, i se întâmpla uneori să depăşească limita şi să umble cam afumat, ceea ce îl făcea să se mustre singur, înciudat. Din fericire, îl avea alături pe nepotul său, Cola Nicea. Acesta, abia ieşit din internat, nu simţea nici plăcerea, nici nevoia băuturilor spirtoase. El bea numai bragă rece, cafea, şerbeturi şi dulceţuri cu un pahar de apă şi savura delicioasele prăjituri turceşti: cataifuri şi sarailii, după câte o iahnie sau “arumani” armânească ce-ţi răscolea stomacul şi limba cu aroma ei fără pereche.
Cola Nicea era un tinerel voinic şi sănătos, dar de când lucra la unchiul său, a mai crescut şi s-a făcut un flăcău zdravăn, înalt şi frumos ca un brad.
A pregătit totul pentru înalţii oaspeţi aşteptaţi, aşa cum îi poruncise unchiul său. La lăsarea nopţii, o trăsură neagră, mânată de un soldat turc cu fes roşu peste capul durduliu ca un pepene galben, a tras la scara restaurantului. Din ea au coborât doi oameni de statură mijlocie, unul mai mic şi mai subţirel, îmbrăcat în costum negru, european, cu guler şi cravată, celălalt mai înalt şi mai durduliu, îmbrăcat într-un costum turcesc de ofiţer superior, plin de fireturi aurii, strălucitoare, şi cu o sabie lungă atârnând la şoldul stâng. Cel dintâi, subţirel şi cu mişcări iuţi ca o mreană, era profesorul şi poetul umorist aromân, Nicolae Batzaria, originar din faimosul târguşor Cruşova unde, pe lângă aromâni, care alcătuiau majoritatea covârşitoare a populaţiei, mai existau şi ceva bulgari şi albanezi. Grecii, evreii, sârbii şi ţiganii lipseau cu desăvârşire.
Aromânii, bulgarii şi albanezii se înţelegeau bine între ei, cu toate că bulgarii, aţâţaţi de Rusia ţaristă şi panslavistă, năzuiau să ocupe întreaga Macedonie şi să formeze Bulgaria Mare, cu ieşire la Marea Egee prin portul Salonic, şi să aibă graniţă comună cu Rusia prin acapararea întregii Dobroge. În vara anului 1903, de Sfântul Ilie, a izbucnit la Cruşova revolta vlaho-bulgaro-albaneză condusă de aromânul cruşovean, Pitu Guli. Aromânii, dându-şi seama de planurile panslaviste ale bulgarilor, s-au despărţit de ei şi au proclamat “Republica de la Cruşova”. Republica a zguduit încheieturile putrede ale imperiului otoman în Balcani, dar n-a durat decât două săptămâni, căci turcii au trimis forţe masive asupra răsculaţilor. Lipsită de orice sprijin din afară, răscoala a fost înăbuşită în faşă. La Piatra Ursei, Pitu Guli împreună cu ceata lui de 40 de luptători dârji şi neînfricaţi, au luptat până la ultimul glonţ şi au murit eroic, zguduind conştiinţa compatrioţilor lor.
Tânărul profesor cruşovean, Nicolae Batzaria, avea alte idei. El socotea că pericolul greco-bulgar era fatal pentru fiinţa naţională a aromânilor şi prefera ocupaţia turcească a Macedoniei, cu condiţia unor reforme politice şi administrative substanţiale. De aceea, el făcea parte dintr-o mişcare revoluţionară turcă, secretă, de sub conducerea unui general turc, Enver Paşa. Era faimoasa mişcare a Junilor Turci, care urmărea schimbarea formei de guvernământ prin înlocuirea Padişahului învechit şi proclamarea republicii, ca singura soluţie posibilă pentru supravieţuirea şi modernizarea statului turc ros de vicii multiseculare.
Kemal Paşa, comandantul corpului de armată din Salonic, ca mulţi alţi ofiţeri turci, făcea şi el parte din această mişcare de resurecţie naţională, la care aderaseră mulţi intelectuali aromâni, bulgari şi albanezi.
În capul scărilor de la intrarea în restaurant aştepta însuşi proprietarul cu o mustaţă mare, castanie, cât o vrabie sub nasul drept, proiectată pe umbra albăstruie a feţei proaspăt rase.
- Buiurum Efendi, spuse, aplecându-se într-o respectuoasă temenea, Gheorghe Iorganda, care vorbea curent toate limbile balcanice.
Profesorul Batzaria l-a recomandat lui Kemal Paşa, spunându-i:
- Este negustorul vlah despre care v-am vorbit, un om de-al nostru, de totală încredere.
După această scurtă prezentare, Gheorghe Iorganda şi-a condus distinşii oaspeţi la locul rezervat. Oaspeţii s-au făcut comozi şi s-au aşezat la masă.
Kemal Paşa nu respecta prescripţiile Coranului. Mânca, mai rar, şi carne de porc, dar mai ales bea vârtos, căci nu avea prejudecăţi religioase. Oaspeţii au început să guste din aperitivele apetisante de pe masă, stropindu-le vârtos cu coniac franţuzesc.
Nicolae Batzaria, şi mai volubil ca de obicei, i s-a adresat lui Kemal:
- Efendi Paşa, îl cunosc bine pe acest negustor, tânăr şi inimos, care este devotat trup şi suflet cauzei noastre şi imperiului otoman. Hotelul şi localul lui ne sunt de mare ajutor. Aici vin şi e aici pleacă curierii noştri în toate părţile. El este convins, ca foarte mulţi vlahi că, dacă Macedonia ar fi ciopârţită de greci, de bulgari şi de sârbi, soarta fraţilor noştri ar fi definitiv pecetluită. Sub masca religiei ortodoxe, toate aceste neamuri creştine ar căuta să ne înghită cât mai repede. Or, turcii, cu rare excepţii, au dovedit că în materie religioasă au fost şi sunt infinit mai înţelegători şi mai toleranţi decât popoarele creştine. Tocmai de aceea v-am adus aici ca să cunoaşteţi starea reală de spirit a unor oameni de-ai noştri, care luptă din răsputeri împotriva zâzaniilor întreţinute de adevăraţii duşmani ai stăpânirii otomane; grecii, bulgarii şi sârbii. Aceştia sunt cei care urmăresc distrugerea imperiului otoman şi anexarea Macedoniei, integrală sau parţială, la stătuleţele lor mici şi înapoiate.
- Sunt convins de mult, domnule Batzaria, că numai vlahii sunt singurii noştri prieteni sinceri şi cinstiţi în această parte a imperiului şi că toţi ceilalţi creştini urmăresc dezmembrarea noastră şi să rupă fiecare o halcă cât mai mare. Ştim că România, care este departe, nu are pretenţii teritoriale la sud de Dunăre şi nu-i convine nici o Bulgarie mare, nici o Serbie mare, - două state slave cu care este vecină – după cum nu-i convine nici o Grecie, care vrea ca prin religie şi şcoală să înghită toate popoarele mici din Balcani şi să scoată castanele din foc cu mâinile altora. Dar până la urmă se vor arde aceşti greci intriganţi, perfizi şi fanfaroni, care sunt principalii aţâţători la răscoale împotriva noastră. Profită de ajutorul marilor puteri, care au interese în Orient, şi de slăbiciunea noastră. Dar se apropie ziua când vom pune ordine în ţară şi atunci vom vorbi altfel cu aceşti meschini intriganţi. În megalomania lor fanfaronă, ei îşi închipuie că se pot măsura cu noi: un biet ţânţar jigărit contra unu armăsar arab pur sânge. Atunci o să le piară definitiv pofta de supt şi de bâzâit...
Gheorghe Iorganda i-a povestit lui Kemal Paşa crimele săvârşite de bandele de antarţi împotriva vlahilor din ţinutul oraşului Veria.
Masa a durat până noaptea târziu. Oaspeţii erau foarte bine dispuşi. La plecare, venind vorba de plată, Gheorghe Iorganda le-a spus celor doi oaspeţi că pentru cinstea deosebită pe care i-au făcut-o, masa este oferită de el.
Privindu-l pe sub sprâncenele negre şi stufoase, Kemal Paşa i-a strâns mâna călduros:
- Aşcolsun, bre! O să mai vin pe aici că mi-a plăcut.
- Buiurum, Efendi! Oricând vă face plăcere, este o cinste pentru mine să-mi călcaţi pragul, spuse Gheorghe Iorganda, înclinându-se respectuos.
Nicolae Batzaria i-a strâns mâna prieteneşte şi l-a urmat pe Kemal Paşa, luând loc în trăsură alături de el. Soldatul a ridicat biciul şi trăsura a pornit în trapul cailor, îndreptându-se spre Via Egnatia care era mai luminată decât celelalte străzi lăturalnice. Afară era o noapte de iarnă geroasă şi sufla un vânt aspru şi tăios ca un brici, care bătea dinspre Valea Vardarului.
* * *
Era într-o seară pe la jumătatea lunii noiembrie 1906. Afară viscolea. Marea urla agitată. Valuri, valuri uriaşe năvăleau din larg şi se sfărâmau de ţărm cu un vuiet asurzitor. Un tânăr înalt, nebărbierit, cu şapcă pe cap şi surtuc gros de lână a intrat în restaurantul lui Iorganda. S-a uitat o clipă împrejur şi, zărind o masă liberă într-un colţ, s-a îndreptat spre ea. S-a aşezat pe scaun fără să se dezbrace şi fără să-şi scoată şapca de pe cap. Îşi freca mâinile îngheţate şi privea curios lumea care mânca, bea, fuma şi pălăvrăgea. După câtva timp de aşteptare, s-a prezentat un chelner şi l-a întrebat:
- Ce doreşti? Mâncare, băutură?
- Şi una şi alta, a răspuns clientul. Dar înainte de a-ţi da comanda, spune-mi te rog, Cola Nicea este aici?
- Da, a răspuns chelnerul, privindu-l curios.
- Spune-i, te rog, că-l aşteaptă cineva venit de la Veria şi are să-i dea ceva de la familia lui.
- Bine, a spus chelnerul, dând să plece spre altă masă.
- Stai, nu pleca, l-a oprit clientul. Şi acum, adu-mi şi mie ceva de mâncare. Dar mai întâi o “ţipură” bună, căci sunt rebegit de frig şi flămând ca un câine. Adu-mi ce crezi tu că aveţi mai bun, ca să mă satur şi să mă încălzesc.
- Am înţeles, a rostit chelnerul cu plaivasul la ureche, fără să se mai ostenească să scrie comanda clientului necunoscut. Am să trimit îndată pe cineva după el.
După câteva minute, chelnerul a apărut cu o frigăruie de “arumane” pe farfurie, cu câteva felii de pâine şi cu un păhărel de “ţipură”. Le-a întins pe masă şi i-a spus clientului:
- L-am anunţat pe Cola, care a spus că o să vină îndată. Avem o iahnie bună de batal şi o să vă aduc şi un vin roşu de Neaguşte.
Clientul necunoscut a tras mai întâi o duşcă de ţipură pe gât şi a început să-nfulece din frigăruia fierbinte şi aromată, care-i aţâţase şi mai mult pofta. Era atât de ocupat cu frigăruia şi cu gândurile care-l frământau, că nu l-a observat pe Cola Nicea când a intrat pe uşă. Acesta l-a recunoscut şi, ocolind câteva mese unde s-a salutat cu prieteni şi cunoscuţi, s-a apropiat de masa clientului, care a tresărit. Privindu-l mirat şi bucuros totodată, i-a şoptit aplecat:
- Tu, Mihali Handuri, aici? Eu te ştiam în altă parte.
Îi zâmbea fericit, gata să-l îmbrăţişeze în văzul lumii.
- Ssst! A făcut Handuri. Vreau să vorbesc ceva cu tine şi-apoi să mă întorc la ai mei. Dacă ai puţin timp, ia loc aici lângă mine ca să-ţi spun pentru ce am venit. Am nevoie de ajutorul tău.
- Dacă-i aşa, frate Mihali, atunci hai cu mine sus în camera mea, unde putem discuta pe îndelete. Aici nu e loc pentru aşa ceva.
- Aşa e, a consimţit Handuri, sculându-se de la masă.
Trecând pe la tejghea, Cola Nicea i-a spus chelnerului să le aducă masa sus, în camera lui.
Mihali Handuri era grămostean din comuna Livezi, o comună curat aromânească din regiunea Megleniei. Livezenii proveneau din bogata şi faimoasa Gramoste distrusă şi ea odată cu vestita Moscopole, de hoardele de başibuzuci ale lui Ali Paşa Tepelinul.
Mhali Handuri era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt, zvelt, cu ochii albaştri-cenuşii, şi cu părul castaniu, bogat şi uşor ondulat. Făcuse şi el mai multe clase la Şcoala Comercială Română din Salonic. De vreo trei ani hălăduia ca haiduc prin munţi. Ieşise armatol ca să apere satele aromâne de atacurile bandelor de antarţi greci. Îl cunoştea pe Cola Nicea din şcoală. Acesta era mai mic decât el cu vreo cinci ani.
Mihali Handuri auzise că Nicea lucra la hotelul şi localul lui Gheorghe Iorganda şi având o treabă specială la Salonic, s-a hotărât să-i facă o vizită secretă.
Înainte de a se aşeza pe scaun la masă, Handuri l-a bătut pe umăr pe Cola Nicea, spunându-i admirativ:
- Frate Cola, de când nu te-am mai văzut, te-ai făcut un flăcău zdravăn. Văd că m-ai ajuns ca înălţime, ai obrajii roşii şi te-ai împlinit şi la trup. Arăţi bine, sănătos şi zdravăn ca un urs. De ce ai părăsit şcoala şi te-ai apucat de lucru la unchiul tău?
- Am rămas orfan de tată şi am fost nevoit s-o părăsesc înainte de a o termina. Mai am un frate mai mic şi două surori. Mama singură nu ne putea întreţine, aşa că a trebuit să intru în serviciu la unchiul meu, ca să-mi ajut cât de cât familia. Acum lucrează şi fratele meu şi ne descurcăm.
- Da, e greu să rămâi orfan de tată şi să iei viaţa în piept înainte de vreme, a spus Handuri compătimitor.
- Spune-mi, te rog, ce vânt te aduce la mine? Ai părăsit cumva haiducia şi cauţi de lucru? Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. Tu ai intrat deja în legendă ca armatol. S-au scos cântece despre isprăvile tale haiduceşti în luptele cu turcii şi cu antarţii greci, că vei fi recunoscut imediat şi închis la Iadi-Cule, dacă nu chiar spânzurat, a încercat să-l lămurească Cola Nicea, privindu-l trist, dar şi cu admiraţie.
- Eu să fac aşa ceva? A râs Handuri. Mai bine mor armatol, decât negustor sau slugă la stat. Ş-apoi... ca să ajung slujbaş trebuie să plec în România ca să-mi termin studiile, căci aici, frate Cola, diploma românească nu face două parale. Trebuie să ai şcoală turcească pentru a ocupa o slujbă în stat. Şi aşa va fi şi după ce vor fi alungaţi turcii de aici. Grecii, bulgarii, sârbii şi albanezii vor face la fel. De altfel e şi firesc aşa ceva. Orice slujbaş e obligat în primul rând să cunoască limba oficială a statului respectiv. Sunt bune şcolile româneşti pentru trezirea şi menţinerea conştiinţei naţionale, dar practic ele nu sunt de mare folos. Cine vrea să facă carieră, acela trebuie să plece în România la studii superioare. Acolo poate ajunge ce doreşte, aici, departe de patria-mamă, nu se poate, încheie Handuri, încreţindu-şi fruntea bătută de gânduri negre.
Cola Nicea îl privea şi-i sorbea cuvintele cuprins de admiraţie. Tocmai atunci s-au auzit paşii pe coridor şi a răsunat un ciocănit uşor. Uşa s-a deschis şi a intrat chelnerul cu mâncarea. A pus în dreptul fiecăruia câte o farfurie cu iahnie şi o sticlă cu vin negru de Neaguşte.
Adresându-se chelnerului, Cola Nicea i-a spus:
- Dragă Tase, ne aduci mai târziu câte o friptură de batal şi câte o sarailie. Am un oaspete bun astă seară şi vreau să plece de la noi mulţumit. O să cobor şi eu mai târziu la voi. La nevoie, vii şi mă chemi, dar nu spui nimănui unde sunt.
- Am înţeles, a răspuns chelnerul retrăgându-se şi închizând uşa după el.
Gustând din iahnia aburindă, Handuri şi-a continuat firul povestirii:
- Dragă Cola, vin din Balta Ianiţa, unde şti, desigur că iernează cetele de armatoli aromâni, de comitagii bulgari şi de antarţi greci. Apa şi stuful înalt şi des din baltă ne oferă cel mai bun adăpost împotriva jandarmilor şi armatei turceşti. Zadarnic încearcă să ne încercuiască şi să ne prindă, că este imposibil. Este un nesfârşit labirint de potecuţe alunecoase de pământ şi de canale înguste de apă unde nu se poate umbla nici cu barca, ci numai călare, pe câte un buştean. Avem pândari în anumite puncte şi cum se apropie un turc mai îndrăzneţ, îl trimitem pe lumea cealaltă, iar trupul lui se duce bâldâbâc la fund. De aceea, de la un timp ne-au lăsat în pace. Au renunţat să vină pe furiş în bârlogul nostru, căci de fiecare dată s-au ales cu pierderi mari în morţi şi răniţi, iar noi, teferi, aşa cum mă vezi. Poate nici nu-ţi vine să crezi ce-ţi povestesc eu, dar acesta e adevărul. Suntem adăpostit ca într-o cetate de necucerit, deşi e făcută din stuf şi din apă. Atâta doar că nu avem parte de bunătăţile de care te bucuri tu aici.
Lui Cola Nicea nu i-a căzut bine această aluzie făcută de altfel fără răutate, ci mai mult în glumă. Încruntându-şi sprâncenele, i-a răspuns scurt:
- Crezi că pentru aceste bunătăţi stau eu aici?
Părându-i rău că l-a supărat, Handuri s-a grăbit să-şi ceară scuze:
- Iartă-mă, frate Cola! Am glumit şi eu, căci ţipura şi vinul ăsta grozav mi s-au cam urcat la cap.
Între timp a revenit chelnerul cu friptura de batal şi cu sarailia. Le-a aşezat pe masă şi, înainte de a se retrage, i-a spus lui Cola Nicea:
- N-a întrebat nimeni de tine, iar unchiul tău n-a trecut prin restaurant.
- Bine, Tase, voi trece eu pe la voi.
Povestirea lui Handuri îl entuziasma. În curiozitatea-i aţâţată, ardea de nerăbdare, dorind să cunoască cât mai multe amănunte şi peripeţii din viaţa plină de riscuri, dar şi de glorie a acestor vajnici armatoli aromâni care au apucat calea codrului pentru apărarea neamului lor hărţuit de duşmani.
- Hai, continuă-ţi povestirea, l-a îndemnat el pe Handuri după ce chelnerul a ieşit din cameră. Mă interesează foarte mult ce mi-ai spus. Sunteţi nişte eroi. Bravo vouă! De aşa oameni e nevoie acum!
- Handuri şi-a reluat povestirea, căutând totuşi să fie cât mai scurt şi mai cuprinzător:
- Dragă Cola, de vre-o lună de zile nu mai sunt eu căpitan, aşa cum crede toată lumea. Avem un căpitan nou: este Gheorghe Mucitani, zis Casapu, din Cruşova. A absolvit Liceul Român din Bitolia şi este cu câţiva ani mai mare ca mine. Este un om energic şi viteaz. Face parte din organizaţia revoluţionară macedoneană bulgară împreună cu mulţi alţi aromâni, intelectuali, negustori şi ţărani. A fost numit voievod, adică şef peste o trupă de luptători. Organizaţia asta luptă pentru independenţa Macedoniei, care urmează, după alungarea turcilor, să devină un stat federativ multinaţional ca Elveţia. A venit la noi în Balta Ianiţa, însoţit de cinci cetnici aromâni. Are trecere liberă prin toate coridoarele controlate de organizaţia revoluţionară macedoneană, compusă în majoritate de bulgari. Eu cu puţinii mei armatoli, l-am ales ca şef, pentru că el ne-a promis că ne va aproviziona cu arme şi muniţii de care avem mare nevoie. Se pare că organizaţia lui este ajutată cu arme şi bani de către ruşi, care au planurile lor în Balcani. Dar pe noi, deocamdată nu ne deranjează lucrul ăsta. Şi grecii sunt ajutaţi la rândul lor de Anglia şi de Franţa. Numai pe noi nu ne ajută nimeni, afară de România. Dar ea ne ajută mai mult să ne păstrăm conştiinţa naţională. Alte ajutoare nu ne poate da. În această situaţie, ne-am sfătuit şi l-am ales pe el ca şef şi peste armatoli. El nu ne-a pus condiţia să ne înscriem în organizaţia revoluţionară macedoneană, ci numai să colaborăm, luptând împreună contra turcilor care ne asupresc de sute de ani şi contra grecilor care ne ucid fraţii şi ne ard satele, pentru că vrem să fim ceea ce ne-am născut, adică aromâni, nu greci şi nici altă naţie balcanică.
Handuri a făcut o scurtă pauză. Cola Nicea îl asculta încordat.
- Dar, ca să n-o mai lungesc, iată pentru ce am venit la tine. Suntem informaţi că mitropolitul grec al Salonicului este capul tuturor răutăţilor. El conduce din umbră bandele de antarţi ucigaşi, formate pe teritoriul statului grec şi el primeşte fonduri din Grecia pentru întreţinerea acestor bande. De aceea, m-am hotărât să-l suprim. Şarpele trebuie lovit la cap, nu la coadă. Mi-am luat eu această sarcină de onoare. Numai aşa se vor cuminţi grecii şi vor renunţa la actele lor teroriste împotriva noastră. Poţi să-mi dai pe cineva care să mă conducă până la mitropolie şi să mi-l arate pe acest diavol de mitropolit? Atât îţi cer. Şi să mă adăposteşti câteva zile la un om de încredere în oraş?
Cola Nicea a stat câteva clipe gânditor, apoi i-a răspuns:
- Dragă Handuri, te ştiam om serios şi chibzuit. Am auzit de isprăvile tale şi-ţi mărturisesc sincer că te admir. Dar cred că, deocamdată, planul tău e pripit şi nu va avea efectul dorit. Dimpotrivă, ne va discredita în faţa lumii întregi, arătându-ne ca pe nişte sălbatici şi cruzi. Chiar dacă el este principalul vinovat, cum susţii tu, noi nu putem dovedi clar acest lucru, şi, prin urmare, vom fi condamnaţi. Eu cred mai degrabă că trebuie să luptăm împotriva bandelor de antarţi şi să ne răzbunăm morţii, aplicând legea talionului. Este o luptă şi dreaptă şi cavalerească şi nimeni nu ne poate acuza de crime, fiindcă suntem în legitimă apărare. Mihali Handuri a rămas impresionat de argumentul şi de puterea de judecată a mai tânărului său coleg de şcoală.
- Ai dreptate, a spus el, dar gândeşte-te că suntem foarte puţini: o mână de oameni. De trei ani de când lupt, de-abia am reuşit să strâng câţiva fârşeroţi din satele Gramaticova, Cândrova, Paticina şi Fetiţa şi cam tot atâţia din satele aromâne de lângă Veria. În timp ce grecii şi bulgarii au câteva sute de antarţi şi de comitagii în părţile noastre, noi nu avem nici măcar douăzeci de armatoli, oftă amărât Handuri. Unde sunt tinerii noştri viteji? Stau acasă şi-şi văd de treburile lor, fără să le pese că sângele nevinovat aromânesc curge şi că, într-o zi poate le va veni şi lor rândul. Atunci se vor trezi, dar va fi prea târziu.
- Nu te amărî, a încercat să-l liniştească Cola Nicea. Nu e nevoie de prea mulţi. E nevoie de puţini şi buni. Unde sunt mulţi, sunt şi ciurucuri multe. Lasă gândurile negre şi hai să mai bem un pahar de vin.
După ce a golit paharul, Cola Nicea s-a uitat lung în ochii lui Handuri şi i-a spus:
- Sunt hotărât să mă fac armatol. Mă primeşti în ceata ta? Eu nu-l cunosc pe cruşoveanul Mucitani, dar pe tine te cunosc din şcoală şi am toată încrederea.
Handuri nu se aştepta la aşa ceva. A tresărit fericit şi i-a răspuns:
- Mai încape vorbă! Vei fi omul meu de bază.
S-au sculat amândoi de pe scaun, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, jurându-şi prietenie până dincolo de moarte.
A doua zi dis-de-dimineaţă, doi oameni părăseau grăbiţi hotelul de pe ţărmul mării şi se îndreptau spre gară.
Bătea un vânt aspru şi rece dinspre Vardar, dar lor nu le păsa. Mergeau tăcuţi, dar inimile lor cântau. Au intrat într-un vagon şi s-au aşezat alături pe banca de scândură. După câteva ore de mers, au coborât într-o staţie prăpădită, aşezată într-o câmpie pustie, acoperită cu un strat subţire de zăpadă îngheţată, care scârţâia sec sub picioarele lor. După o bucată de drum, au ajuns la marginea satului Licovşte, un sat bulgăresc aflat pe moşia unui bei turc, nu departe de Veria. Aici ierna şi turma de oi a celnicului Piscu, unde era simbriaş baciul Constantin Gamzeli, soţul Tinei. La marginea satului începea stufărişul bălţii, care se pierdea departe în zarea cenuşie.
Se vedea, de departe, un ţarc mare, rotund, format din stuf uscat şi alături o colibă tot din stuf, din care ieşea un fum gros. Era saivanul oilor şi adăpostul ciobanilor, “mandra”, cum îi spuneau aromânii în graiul lor. Deodată a răsunat un lătrat scurt şi gros de dulău care dă alarma, vestindu-şi stăpânul din vreme. Constantin Gamzeli s-a sculat brusc de la vatra fumegândă şi s-a arătat în uşa colibei. I-a văzut pe cei doi drumeţi care se apropiau de mandră şi prima lui grijă a fost să-şi astâmpere câinii gata să se năpustească asupra lor.
- Na Murgaj ... Na! Giaveli!... Ian staţi cuminţi! Că sunt de-ai noştri!...
Câinii au înţeles şi au tăcut, înghiţindu-şi îndată lătratul şi retrăgându-se. Cei doi s-au apropiat şi au salutat într-un glas:
- Bună ziua.
- Bună ziua şi bine aţi venit. Tu eşti, Handuri? Repede te-ai întors.
- Eu, baciule! Uite cu cine am venit!
Constantin Gamzeli a dat mâna cu fiecare şi i-a poftit în colibă. Apoi întorcându-se către Cola Nicea, l-a întrebat:
- Şi tu ce cauţi aici, nepoate? Nu cumva te-ai săturat de traiul bun de la Salonic şi vrei să te faci armatol? L-a întrebat baciul în glumă.
- Sigur că da, unchiule! Pentru ce altceva era să vin până aici cu vechiul meu coleg de şcoală?
- Măi, măi, măi! Făcu baciul vesel. Sunteţi tineri şi arde sângele în voi, dornici de luptă şi de năzdrăvănii, fără să vă gândiţi ce viaţă aspră şi plină de primejdii vă aşteaptă. Dar vouă puţin vă pasă. Înfruntaţi moartea la tot pasul şi umblaţi cu capul în traistă, cum spune o zicală veche de-a noastră. Bravo! Aşa şi trebuie. Fiţi viteji şi luptaţi aprig măcar cât sunteţi tineri, că la bătrâneţe de-abia o să vă târâţi picioarele şi nădragii!... Ai auzit că pe mătuşa ta, Tina, era cât pe-aci s-o căsăpească antarţii greci?
- Am aflat, unchiule! Tocmai de-asta m-am hotărât să mă fac armatol ca să răzbun moartea atâtor fraţi de-ai noştri nevinovaţi. De-acum înainte o să le arătăm duşmanilor noştri cine suntem şi că răbdarea noastră are şi ea o margine.
- Să vă ajute Dumnezeu! Spuse baciul Gamzeli, care se închina mai mult sub cerul liber decât la biserică.
- Ce se mai aude? Întrebă Handuri.
- Ce şti şi tu, că doar n-ai stat la Salonic cu lunile. Turcii nu prea se înghesuie să vă prindă, că balta-i mare şi plină de curse. Pe moşia acestui bei vin mai rar. Se vaită mereu şi înjură că-i ţineţi în frig, în noroaie şi sub ninsori, în loc să stea şi ei la căldură acasă sau la regiment. De v-ar prinde, măi feciori, vai de pielea voastră ce-aţi păţi! V-ar face tocană! Mă apucă jalea când mă gândesc...
- Lasă, unchiule, nu fii trist! Niciodată nu ne vom lăsa noi să cădem vii în mâinile lor. Până atunci avem însă o răfuială cu grecii care ne atacă mişeleşte pe la spate, nu cu proştii de turci care se lasă îmbrobodiţi de chiriarhii greci.
Cei doi armatoli şi-au luat rămas bun de la baciul Gamzeli, după ce s-au încălzit la focul din vatră. În lumina cenuşie a zilei de iarnă, au ocolit câteva dâmburi acoperite cu arbuşti, cu pomi şi cu măslini şi şi-au pierdut urmele în stufărişul nesfârşit al bălţii. După un timp au ajuns în tabăra lor.
Tabăra armatolilor era aşezată pe un petec de pământ mai ridicat, înconjurat de stuf înalt de patru metri. Armatolii au făcut din ea o adevărată fortăreaţă invincibilă. Au înconjurat-o cu un parapet de pământ bine bătut, lat de un metru, prin care nu putea pătrunde nici un glonţ. Pentru camuflarea ei, tăiaseră toate plutele din insuliţă care puteau servi ca puncte de reper. După pierderile suferite în desele incursiuni încercate până atunci, armata turcă construise un observator de unde încerca să urmărească mişcările armatolilor şi ale cetnicilor bulgari. În baltă iernau şi bandele de antarţi greci. Acestea însă nu erau asediate şi urmărite, ba uneori chiar colaborau în secret cu armata turcă la jefuirea şi incendierea unor sate bulgăreşti ai căror locuitori făceau parte din organizaţia revoluţionară macedoneană.
Ne înţelegând gâlceava dintre greci şi celelalte naţionalităţi creştine ortodoxe din Balcani, turcii credeau că adevăraţii lor duşmani sunt bulgarii şi aromânii, care erau şi cei mai numeroşi şi prezenţi în toate răscoalele antiotomane. De greci nu le era teamă, fiindcă, pe de o parte, erau foarte puţini, iar pe de altă parte clerul grecesc le împuia urechile cu pericolul slav şi românesc; amintirea războiului ruso-româno-turc din 1877 era încă vie în mintea lor şi rana sângera încă.
Ajungând în tabără, cei doi au răsuflat uşuraţi.
- Căpitane, s-a adresat Handuri lui Gheorghe Mucitani, m-am întors şi după cum vezi, am adus cu mine un nou armatol. Este un vechi coleg de şcoală de la Salonic. Se numeşte Cola Nicea şi este din Veria. Lucra până azi la hotelul din Salonic al unchiului său Iorganda. Ştie turceşte, greceşte, bulgăreşte şi franţuzeşte, căci a avut de-a face cu toate limbile acolo.
Căpitanul Mucitani l-a prezentat armatolilor, rostind câteva cuvinte:
- Fraţilor, avem un nou camarad de luptă: Cola Nicea. Este din Veria. A făcut mai multe clase la Şcoala Comercială Română din Salonic şi de-acum înainte va lupta alături de noi pentru dezrobirea Macedoniei şi împotriva bandelor de antarţi greci, care ne atacă mişeleşte, omoară fraţi de-ai noştri nevinovaţi şi, în înţelegere cu turcii, pradă şi dau foc satelor noastre şi satelor bulgăreşti. Primiţi-l cu toată dragostea şi cu toată încrederea, ca pe un frate.
După această scurtă, dar călduroasă prezentare, Cola Nicea a dat mâna cu toţi armatolii. A început cu cei cinci aduşi de Gheorghe Mucitani din părţile lui: Costa Dabija şi Tache Dimce din Cruşova, Gachi, Todu Nache Cuşma şi Unciu Dimaşi din Gopeş, Miha Zugravu din Bitolia, Hali Joga şi Chiciu Roşu din Gramaticova, Mita Zdru din Cândrova, Iancu Vuloagă din Perivole, Muşa Darlaiani, Iancu Ceara, Hrista Ciomu, Iorgu Pendifunda şi Cola Macri din Selea şi Veria. Pe cei din urmă îi cunoştea. Erau cu toţii tineri, cam de aceeaşi vârstă. Unii cu şcoală, alţii doar cu câteva clase primare, dar cu sânge fierbinte şi cu suflete de patrioţi dârji şi neînfricaţi.
După această ceremonie, Mucitani le-a spus celor doi aghiotanţi ai săi:
- Dabija şi Dimce, luaţi-l le Nicea în coliba voastră să-şi lepede hainele astea de domn şi să îmbrace costumul nostru de armatol.
- Am înţeles, căpitane, a răspuns Costa Dabija, aghiotantul său.
Tache Dimce îndeplinea sarcina de magazioner al taberei. El avea în primire alimentele, hainele, armele şi muniţiile. Amândoi erau oameni simpli, dar vechi şi încercaţi luptători. Împreună cu Gheorghe Mucitani, făcuseră parte din organizaţia revoluţionară a viteazului voievod aromân, Pitu Guli. În luptele care s-au dat la Cruşova, Gheorghe Mucitani şi ceilalţi doi cruşoveni au străpuns încercuirea şi s-au refugiat în satele bulgăreşti din nordul şi din centrul Macedoniei, care erau foarte bine organizate şi aveau câte un comitet revoluţionar secret. Aveau o vastă reţea de curieri şi numeroase locuri secrete şi case de adăpost a revoluţionarilor urmăriţi de poterele turceşti. Dispuneau de fonduri băneşti venite din Rusia şi aveau depozite de arme moderne şi muniţii în munţi.
Gheorghe Mucitani, însoţit de cei doi consăteni, s-a ascuns un timp într-un sat bulgăresc de lângă Bitolia, unde a cunoscut o absolventă a liceului bulgar, Donca Filipova care făcea parte din organizaţia revoluţionară. Era o fată blondă, plinuţă, cu ochii verzui. De la prima vedere, s-a îndrăgostit de oacheşul revoluţionar aromân, Gheorghe Mucitani. Într-o noapte i-a luat pe toţi trei cu ea şi i-a dus la ea acasă. Pe Dabija şi pe Dimce i-a repartizat la familiile unor revoluţionari din sat, iar pe Mucitani l-a oprit în casa ei. Locuia împreună cu părinţii, avea un frate mai mare, profesor la liceul bulgar din Bitolia şi o soră căsătorită cu un negustor bulgar tot din Bitolia. Toată familia făcea parte din organizaţia revoluţionară şi-i ura de moarte pe turci şi pe greci. La ora acea bulgarii nutreau o mare simpatie pentru români, iar pe vlahi macedoneni îi socoteau “fraţi”.
Băiat frumos, şcolit şi pe deasupra fruntaş revoluţionar, Gheorghe Mucitani a câştigat imediat nu numai inima fierbinte a tinerei Donca, ci şi pe cea a părinţilor ei. L-au primit cu braţele deschise, bucuroşi şi mândri de un asemenea oaspe. Şi mai fericiţi ar fi ca un astfel de oaspe să le devină până la urmă şi ginere. Că doar şi fata lor era frumoasă, şcolită şi vitează ca un bărbat şi merita să aibă parte de un soţ pe măsura ei.
L-au ospătat bine cu mâncare, cu şliboviţă şi cu vin din via lor proprie şi la prăjiturile aduse de Donca, bătrânul Iance a început să-l descoasă:
- Cum s-a întâmplat, bre, cu “Republica de la Cruşova”? Grozavi sunteţi voi vlahii macedoneni! Puţini, dar totdeauna printre primii şi în fruntea tuturor! Oameni tari şi iuţi! Oameni adevăraţi...
- Cum să se întâmple, băi Filipov, a răspuns Mucitani, copleşit de laudele bătrânului. Voievodul nostru cruşovean, Pitu Guli, a proclamat Republica în piaţa târgului, în ziua de Sfântului Ilie, a numit şi un preşedinte bulgar, s-a format şi un guvern compus din vlahi şi bulgari, dar ne fiind sprijinită de nici o putere străină, era fatal să fie înăbuşită în faşă. Armata turcă a intervenit cu forţe masive şi ne-a respins. Turcii au mai câştigat ceva timp, dar până la urmă tot vor pierde. Nu ne lăsăm până când nu-i alungăm definitiv din Macedonia, uniţi frăţeşte cu bulgarii. Numai o Macedonie independentă şi federativă ca Elveţia ne poate asigura liniştea, pacea şi bunăstarea în acest colţ al Europei.
Bătrânul, soţia lui Mirka şi Donca îl ascultau încântaţi şi-l îndemnau să mai guste prăjituri şi fructe culese din grădină.
Taifasul s-a prelungit până la miezul nopţii. Donca i-a spus mamei sale să pregătească patul pentru musafir. Auzind-o, Mucitani a intervenit:
- Vă mulţumesc din suflet pentru marea voastră bunătate, dar nu vreau să suferiţi cumva de pe urma mea. E mai bine să dorm în şopron, decât în casă. Într-o eventuală percheziţie, pot fugi la timp fără să fiu văzut şi fără să vă aduc necazuri în casă.
- Nu se poate, gospodin Gheorghe, au tăbărât cu gura pe el tustrei. Cum să dormi în şopron, unde noaptea mai umblă şoareci şi şobolani după mâncare?... Eşti de-al nostru şi ai să dormi în casă cu noi. Şi aşa ai suferit destul, fugărit prin munţi. Nu e nici o primejdie. La nevoie, poţi sări pe fereastră şi prin fundul grădinii, treci o gârlă, urci o râpă şi te afunzi în pădure. Lasă că mâine seară o să-ţi arate Donca toate secretele potecilor din fundul grădinii.
La insistenţele gazdelor atât de amabile, Mucitani n-a avut încotro şi a cedat. Donca l-a condus în camera pregătită şi i-a dat toate lămuririle necesare. Pe masă era un ulcior cu apă şi un pahar.
Într-un colţ era un lavabou cu săpun şi prosop curat, lucrat în casă de bătrâna gospodină, împodobit cu motive florale predominant roşii, specific bulgăreşti, iar alături o găleată de aluminiu plină cu apă.
Mucitani şi-a pus arma şi pistolul de care nu se despărţea niciodată pe masă. Umbla numai noaptea, călăuzit de curieri siguri. Fără arme, putea fi oricând surprins de turci şi prins sau ucis.
- Mai ai nevoie de ceva? L-a întrebat Donca cu vocea suavă şi cântătoare ca un clopoţel de argint. Spune-mi, că mă duc ...
- Nu, n-am nevoie de nimic, dar mai stai ...
- De ce? A îngăimat ea sfioasă.
- Aşa, ca să te mai văd şi să mă satur privindu-te ...
- Fie voia ta! Dar nu mă ţine prea mult, căci nu vreau să-i supăr pe părinţi. Eu sunt fată cuminte şi ascultătoare.
- Şi eu sunt om serios şi nu vreau să suferi din cauza mea.
- Am simţit acest lucru de când te-am văzut. Acum lasă-mă să mă duc. Mâine vom vorbi pe îndelete. Am să te ascund eu aici, să nu te găsească turcii niciodată.
- Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi şi să şti că nu te voi uita niciodată.
- Noapte bună şi ... vise plăcute, i-a urat Donca fericită, trăgând uşa după ea.
Mucitani s-a dezbrăcat şi s-a întins în pat. Cearceafurile albe cu miros proaspăt de levănţică l-au înfăşurat în moliciunea dulce, îmbiindu-l la somn. De mult nu mai gustase deliciile unui asemenea culcuş moale şi parfumat. Umbla fugărit noaptea şi dormea iepureşte prin grădini şi prin şoproanele gazdelor binevoitoare. Şi acum când stătea tolănit într-un culcuş ca-n vis, somnul nu-i venea. I-l răpise fata cu ochii verzi. Într-un târziu a adormit cu gândul la ea. Şi parcă toată noaptea se juca cu ea în vis de-a v-aţi ascunselea.
Când s-a trezit de dimineaţă, soarele era înălţat cu două suliţi deasupra orizontului. S-a dus repede la lavabou şi s-a spălat. A vrut să-şi îmbrace cămaşa, dar n-a găsit-o. Pe speteaza scaunului atârna o cămaşă curată de pânză de bumbac. A îmbrăcat-o şi şi-a tras vesta. Tocmai atunci a auzit un ciocănit în uşă. N-a apucat să spună “intră” şi Donca a răsărit în prag, proaspătă şi surâzătoare.
- Te-ai sculat, somnorosule? L-a întrebat ea, privindu-l şăgalnic. Trăgeai nişte sforăieli – Doamne, Doamne! – că mi-era teamă că se aud până la Bitolia ...
- Draga mea, iartă-mă, dar eram frânt de oboseală. Şi să-ţi spun drept, de mult n-am avut parte de un asemenea culcuş moale şi nespus de plăcut. Am adormit târziu şi m-am visat tot timpul cu tine. Parcă ne fugăream. Ne căutam unul pe altul, ne găseam şi ne simţeam fericiţi şi iar ne pierdeam. Un vis frumos, dar ciudat. Dar sunt fericit că eşti acum aievea în faţa mea.
- Şi eu am visat la fel, a spus ea, aplecându-şi ochii sfioasă.
Mucitani a cuprins-o de mijloc şi a sărutat-o cu foc. Ea i s-a lăsat moale în braţe.
- Stai să-ţi sărut acum şi ochii ăştia splendizi şi să-ţi jur că te iubesc şi că tu vei fi soţia mea când situaţia se va schimba şi vom fi liberi. Să ai încredere în mine şi să mă aştepţi, Donca mea dragă!
- Am să te aştept, dragul meu Gheorghe, voievodul meu Vlah!...
Părinţii Doncăi erau plecaţi cu noaptea în cap la munca câmpului. Era început de toamnă frumoasă şi îmbelşugată. S-au întors seara cu un coş plin de struguri, de mere galben-roşcovane şi de pere aurii. În drum spre casă, Iance a iscodit-o pe soţia sa:
- Ce zici tu, Filofteie, de vlahul ăsta adăpostit la noi? Pare un băiat bun şi serios. Mi se pare că Donca noastră s-a cam îndrăgostit de el ... Dar el pare îndrăgostit mai mult de arma lui.
- Eh, şi tu, bărbate! Las-o pe Donca în pace, că ştie ea ce face. Şi apoi, dacă-i place, de ce sa nu se mărite cu el?! Ce dacă este vlah şi nu bulgar! E băiat frumos, deştept şi cu carte. Ăsta o să ajungă om mare.
- De asta nu mă îndoiesc nici eu, dar mi se pare cam prea rece, prea sfios sau ... nu ştiu cum să spun, faţă de ea. Tot timpul cât a povestit, el se uita foarte rar la ea, iar ea îl sorbea din ochi. Părea vrăjită. Astea ţi le spun aşa, ca să ştii părerea mea ca bărbat, ca soţ şi ca tată.
- Voi bărbaţii, dragă, sunteţi mai reci. Nu simţiţi ca noi, femeile. Sub sfiala lui de fată mare, eu am simţit că-i ard călcâiele după Donca. Ascultă ce-ţi spun şi ai să vezi. Cum ţi-am spus însă, nu faptul că e vlah mă sinchiseşte, ci faptul că e cetnic şi-i ameninţat mereu cu moartea.
Când au ajuns acasă, Donca i-a întâmpinat veselă. A umplut o farfurie cu struguri şi cu fructe şi a pus-o pe masă în camera lui Mucitani.
Luând un ciorchine şi strivind în dinţi boabele mustoase şi dulci, Mucitani i-a spus Doncăi:
- O să-mi fie dor nebun de tine şi de bunătăţile astea ale tale, dar n-am încotro. Trebuie să ajung neapărat la Sofia şi să intru în legături mai strânse cu membrii comitetului revoluţionar al organizaţiei noastre, căci nu este unitate de vederi şi de acţiune. Unii, în frunte cu Delcev şi cu Iane Sandanschi – vlah de-al meu, din regiunea Scopie – sunt pentru o autonomie a Macedoniei în cadrul imperiului otoman, alţii luptă pentru independenţa totală a Macedoniei, iar alţii pentru anexarea ei la Bulgaria. Aceste dizidenţe, întreţinute nu numai de ambiţii şi orgolii personale, ci şi de o mulţime de intrigi încâlcite din afară, sunt o mare nenorocire, căci ne macină forţele în lupte intestine inutile şi fratricide ...
Donca îl asculta cu tot entuziasmul ei juvenil şi cu toată înflăcărarea pasiunii sale de îndrăgostită, fără să-şi dea seama de gravitatea situaţiei descrise de iubitul ei.
Îl iubea şi ar fi mers cu el oriunde, înfruntând şi moartea. Dar nu-şi putea părăsi părinţii. Pe de altă parte, nici el nu voia s-o expună la primejdii fără rost.
- Du-te, dragul meu, unde crezi tu. Eu am jurat că sunt a ta şi te voi aştepta. Voi fi tot timpul cu gândul la tine.
I-a cuprins gâtul cu braţele şi l-a sărutat veselă. Se lăsase amurgul. L-a luat de mână şi l-a scos la plimbare.
- Hai să-ţi arăt ungherele locuinţei noastre, ca să ştii la nevoie, - Doamne fereşte! – pe unde să fugi.
Printr-o portiţă au ieşit în curtea din dos a casei. Acolo erau înşirate toate acareturile: grajdul, şopronul, cuptorul de pâine şi magazia de unelte agricole. Tatăl ei era om harnic şi gospodar înstărit. Şi-a trimis băiatul şi cele două fete la liceul bulgar din Bitolia. Voia să-i vadă aranjaţi la oraş, nu spetindu-se la munca câmpului, din zori până-n noapte, arşi de vânt şi de soare şi uzi leoarcă de sudoare. Şi părinţii erau fericiţi că-şi dăduseră odraslele la învăţătură. De soarta Doncăi nu se îngrijorau. Era frumoasă, şcolită şi erau siguri că-şi va găsi perechea potrivită. Soarta avea grijă de fiecare după cum îi era scris.
Se făcuse noapte când s-au întors de la plimbare. Mucitani a convins-o pe Donca să nu se mai ferească de părinţi, care până la urmă vor deveni bănuitori şi că e mai bine să le mărturisească sincer dragostea lor. Ceea ce au şi făcut cum au intrat în cameră. A vorbit mai întâi Donca, îmbujorată de emoţie, apoi le-a lămurit situaţia Mucitani:
- Dragii mei părinţi – căci de astăzi vă consider părinţii mei, cum e obiceiul la noi, la vlahi – Donca şi cu mine ne iubim şi ne-am jurat credinţă unul faţă de celălalt. Ne vom căsători peste doi-trei ani când sper că situaţia se va schimba şi voi fi liber. Până atunci este logodnica mea pe care o iubesc şi o respect. Dacă aveţi ceva împotrivă, spuneţi-mi ca să ştiu ...
- Nu avem nimic împotrivă. Să vă ajute Dumnezeu! Au strigat amândoi cu ochii plini de lacrimi de bucurie.
S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, apoi s-au aşezat la masă veseli şi fericiţi. A doua zi Mucitani a trimis-o pe Donca la un giuvaergiu aromân din Bitolia ca să comande două verighete de aur cu inscripţia numelui ei şi al lui. Donca a dormit o noapte la sora ei din Bitolia şi a doua zi s-a întors acasă cu verighetele. Un preot bulgar exarhist a intrat într-o noapte în casa Filipovilor unde a săvârşit o scurtă slujbă religioasă şi a pus în degetele tinerilor logodnici verighetele sfinţite. Aceasta a fost mai ales dorinţa mamei Filofteia.
Mucitani a stat adăpostit în casa logodnicei sale până la primăvara anului următor. Îndrăzneţ, umbla travestit prin Bitolia, însoţit de cele mai multe ori de Donca. Aceasta umbla înarmată şi ea cu un pistolaş în poşetă şi-l supraveghea ca o leoaică. În aceste escapade îndrăzneţe, l-a vizitat într-o zi şi pe vestitul fotograf aromân, Milton Manachia, la atelierul lui din Bitolia unde s-a fotografiat înarmat în costum de armatol.
Într-o noapte de început de primăvară şi-a luat rămas bun de la logodnică şi de la socrii lui şi, călăuzit de curierii organizaţiei revoluţionare, a trecut graniţa în Bulgaria şi s-a stabilit la Sofia unde erau mulţi negustori şi meseriaşi aromâni. A înfiinţat un comitet revoluţionar format numai din aromâni şi a intrat în legături strânse cu fruntaşii organizaţiei revoluţionare macedonene conduse de bulgarul Boris Sarafof. Acesta, deşi a fost ofiţer în armata statului bulgar, era reprezentantul aripei radicale, extremiste a organizaţiei revoluţionare, pronunţându-se pentru o Macedonie independentă şi federativă în genul Elveţiei. Secondat de profesorul Ivan Garvanof, lozinca lui a avut succes şi astfel a pus stăpânire pe cea mai mare parte a comitetelor revoluţionare.
Ajuns la Sofia, Gheorghe Mucitani a căutat să-şi extindă activitatea şi în România. Prin intermediul unor curieri, el a intrat în legătură cu doi tineri aromâni din Bucureşti: Alexe Coşca şi Sterie Milioru. Aceştia înfiinţaseră un comitet revoluţionar compus din şapte membri, cu scopul de a sprijini lupta fraţilor lor din Macedonia împotriva bandelor teroriste greceşti. Veşti tot mai dese şi mai triste veneau din Macedonia despre moartea aromânilor de acolo.
Într-o zi, întâlnindu-se cu Milioru, Alexe Coşca i-a spus:
- Frate Sterie, curge sânge aromânesc în munţii Pindului şi noi stăm şi privim cu braţele încrucişate cum duşmanii ne ucid fraţii şi ne ard casele. Bulgarii se mişcă. Statul bulgar protestează energic şi înfierează atrocităţile comise de poliţia şi jandarmeria turcă împotriva populaţiei bulgare locale. Organizaţia revoluţionară macedoneană este şi mai activă şi luptă pe viaţă şi pe moarte şi împotriva turcilor păgâni şi împotriva grecilor şi bulgarilor ortodocşi grecomani. Ea a organizat comitete revoluţionare în toate satele bulgăreşti din Macedonia. Chiar dacă statul bulgar nu este de acord cu obiectivul acestei organizaţii, care este independenţa Macedoniei, totuşi, deocamdată, o tolerează şi o ajută cu bani şi cu arme, sperând că, până la urmă, o va controla şi o va folosi în favoarea sa pentru anexarea Întregii Macedonii şi formarea unei Bulgarii mari cu ieşire la Marea Egee prin portul Salonic şi cu graniţă comună cu Rusia prin anexarea Dobrogei. România, despărţită de noi prin zidul statelor slave Serbia şi Bulgaria, nu ne poate ajuta prea mult. Pe de altă parte, clasa politică românească este pestriţă ca origine şi plină de fanarioţi care ne înjură, făcându-ne “cuţitari” şi “pistolari” şi ne urăsc de moarte. Părerea mea este că a sosit timpul să ne mişcăm şi noi ca bulgarii. Tu ce părere ai? L-a întrebat Coşca pe prietenul şi colegul său de studii, Sterie Milioru.
- Şi eu gândesc şi simt la fel ca tine, a răspuns scurt Milioru.
- Bun, atunci am terminat cu vorbăria şi şedinţele interminabile ale comitetului nostru, cu jalbele de protest de la diferite ziare şi fiţuici demagogice care se codesc şi ne refuză pentru că nu vor să se pună rău cu anumiţi trepăduşi politici şi plecăm în Macedonia să luptăm cu arma în mână şi contra turcilor şi contra grecilor care ne-au răpit Tessalia, leagănul Marei Vlahii din evul mediu, iar acum stau cu ochii aţintiţi ca şi bulgarii asupra Macedoniei.
Apoi Alexe Coşca l-a pus la curent pe prietenul său cu informaţiile aduse de curierul trimis de Gheorghe Mucitani de la Sofia. Atât Coşca cât şi Milioru îl cunoşteau pe Gheorghe Mucitani de la liceul român din Bitolia. Auziseră de isprăvile lui în luptele de la Cruşova şi de rolul lui în organizaţia revoluţionară macedoneană şi aveau o mare admiraţie pentru el.
După planul întocmit de Mucitani, ei au trecut clandestin în Bulgaria şi s-au întâlnit la Sofia, unde au fost cazaţi în casa unui negustor aromân. În toamna anului 1905, pe filiera reţelei clandestine a organizaţiei revoluţionare bulgaro-macedonene, au părăsit Sofia şi au trecut în Macedonia.
La Bitolia s-au despărţit. Alexe Coşca şi-a format o ceată de vreo zece tineri din satele aromâneşti de lângă Bitolia: Mulovişte, Nijopole, Magarova şi Gopeş, devenind căpitan de armatoli. El avea misiunea de a acţiona în districtul format de satele aromâneşti din Munţii Pindului până la Tessalia ocupată de Grecia.
Ajuns la Bitolia, Mucitani a trimis un curier bulgar la logodnica sa. Trecuseră aproape doi ani. De la Sofia îi scria regulat, spunându-i că îi este dor de ea, că o poartă mereu în gândurile lui şi o ruga să aibă răbdare că în curând îşi va termina “studiile universitare” şi apoi vor fi împreună toată viaţa. De fiecare dată semna: “logodnicul tău care te iubeşte, Gheorghe”.
Donca le citea şi le recita cu nesaţ, mai ales noaptea la lumina lămpii, când era singură în pat şi se bucura de o linişte deplină. Scrisorile lui o bucurau atât de mult că aproape că le învăţa pe dinafară şi le păstra pe toate în ordine şi într-un loc special în dulap.
La vederea curierului, mama ei a întrebat-o alarmată:
- Ce s-a întâmplat, dragă?
- Nu te alarma, mamă! A venit Gheorghe şi mă cheamă la Bitolia.
Mama Filofteia o privea cu gura căscată. Nu-i venea să creadă. După un răstimp a îngăimat contrariată:
- Păi ... dacă e la Bitolia, de ce n-a venit şi la noi?
- Eh, şi tu, mamă! Se vede că n-a putut. Deocamdată mă duc eu să-l văd. Tu ai grijă de curier. Omeneşte-l. Fă-i o cafea şi dă-i de mâncare că e aproape ora prânzului.
- Tu nu mănânci?
Ba da. Mănânc şi eu şi plecăm amândoi la oraş ca să nu ne apuce noaptea pe drum.
După ce au prânzit, Donca şi curierul au plecat spre Bitolia. Noaptea ea a dormit la sora ei. Ardea de nerăbdare să-şi vadă logodnicul.
Întâlnirea a avut loc a doua zi seara pe malul lacului Dragor. Gheorghe Mucitani era îmbrăcat într-un costum civil de culoare gri, care-l prindea foarte bine, scoţându-i în relief trupul zvelt şi robust. Era complet ras. O aştepta sub o salcie pletoasă. I s-a aruncat la piept, cuprinzându-i gâtul cu braţele. Şi-a lipit capul de pieptul lui şi murmura înduioşată:
- Dragul meu Gheorghe!... Ce dor mi-a fost de tine!
- Şi mie la fel, iubire! Îi săruta şi-i mângâia părul galben şi unduit.
- Parcă eşti mai plin şi mai vânjos; sau mi se pare mie, de când nu te-am văzut?!...
- N-am dus-o rău la Sofia printre fraţii noştri revoluţionari, vlahi şi bulgari. Dar şi tu te-ai împlinit. Nu mai eşti fetişcana de acum aproape doi ani.
O strângea în braţe şi o săruta fericit pe păr, pe frunte, pe ochi şi chiar pe vârful năsucului obraznic, presărat cu câţiva pistrui care-i dădea un farmec deosebit.
- Da. M-am mai împlinit şi eu. Te pomeneşti că nu-ţi mai plac?!
- Să nu te mai aud niciodată spunându-mi asta. Tu îmi placi aşa cum eşti şi o să-mi placi mereu şi când vei fi bătrână, că doar n-o să fim toată viaţa tineri… scumpo!
I-a răvăşit părul, sărutându-i buclele parfumate. Ea ar fi stat aşa lipită tot timpul de el ca o iederă. S-au plimbat mai bine de două ore pe malul Dragorului. Aveau multe să-şi spună. Dar ce-şi putea spune doi tineri îndrăgostiţi într-un răstimp atât de scurt? Erau supravegheaţi de la oarecare distanţă de cei doi aghiotanţi credincioşi, Gache Todu şi Nache Cuşma, consătenii lui.
La despărţire Donca i-a pus mâinile pe umeri şi l-a rugat cu lacrimi în ochi:
- Ia-mă cu tine Gheorghe nu mă lăsa aici! Ştii că în lipsa ta am învăţat să trag cu arma. M-a învăţat un văr de-al meu care face parte din organizaţie. Am făcut cu el mai multe exerciţii în pădure. Mi-a spus că sunt o trăgătoare grozavă. Strângând-o la piept, Mucitani a căutat să-i potolească entuziasmul şi dorinţa de a-l urma în haiducie.
- Draga mea, mă bucur din toată inima că eşti o fată curajoasă şi vitează. Sunt mândru de tine, dar cu mare părere de rău sunt nevoit să te refuz. Haiducia e foarte grea şi nu e pentru femei.
-Ba da, l-a contrazis ea. Am auzit că unii voievozi de cete şi-au luat şi soţiile cu ei. De ce nu mai lua şi tu pe mine, că doar suntem logodiţi? Şi o femeie este necesară într-o tabără de bărbaţi. V-ar găti, v-ar spăla rufele...
- Poate vreun cetnic bulgar să-şi fi luat şi soţia cu el, cum spui tu. Gura lumii vorbeşte multe. Eu nu ştiu. Dar la noi vlahii, nu se poate draga mea. Noi avem moravuri mai aspre, mai severe. Ar râde toţi de mine şi nu m-ar mai asculta. Te rog să mă înţelegi şi să ai răbdare încă un an. Îţi jur că voi veni neapărat la tine, orice s-ar întâmpla. Hai, nu mai plânge! Aşteaptă-mă, te rog, încă un an şi apoi vom fi împreună.
I-a şters lacrimile cu batista ei albă, s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit aproape de casa unde locuia sora ei, pe malul râului Dragor.
Potrivit planului stabilit, în toamna anului 1906 Gheorghe Mucitani ajuns în districtul său format din Valea Megleniei, Edessa (Vodena) şi Veria. În acest district erau mai multe sate bulgăreşti în care şi organizaţia revoluţionară macedoneană se străduia să atragă cât mai mulţi partizani şi să formeze comitete revoluţionare secrete. Ca şi aromânii, bulgarii erau şi ei divizaţi: Unii se considerau greci slavizaţi, aşa cum le împuiase capul propaganda grecească, şi-şi trimiteau copiii la şcolile greceşti, alţii, mai ales cei mulţi şi săraci, visau să-i desrobească într-o zi ori Bulgaria, ori organizaţia revoluţionară macedoneană.
Conducător suprem peste toate cetele de comitagii bulgari din Macedonia de est era voievodul Apostol. Acesta era un tânăr de vreo treizeci de ani, foarte priceput în luptele de partizani. Era crud şi necruţător nu numai cu turcii şi cu grecii, ci chiar cu bulgarii renegaţi, turcomani sau grecomani, pe care îi considera trădători şi-i trecea fără milă prin foc şi sabie. Devenise faimos prin cruzimea lui fără pereche. Mai ales bandele de antarţi greci îi ştiau de frică şi se ferecau cât puteau din calea lui.
Apostol luase parte la răscoala lui Pitu Guli şi se adresase mulţimii strânse în piaţa din Cruşova. Vorbea înflăcărat. Temperament vulcanic, în focul cuvântării l-a luat gura pe dinainte, vorbind de “naşa balgarska Makedonia”(Macedonia noastră bulgară). Supărat, Pitu Guli l-a întrerupt şi nu l-a mai lăsat să continue. El s-a adresat mulţimii astfel: “Voievodul Apostol s-a exprimat greşit când a spus “Macedonia noastră bulgară”. Chiar dacă, în general, populaţia bulgară este cea mai numeroasă, Macedonia nu este locuită numai de bulgari, ci şi de alte neamuri ca: vlahi sau aromâni, albanezi, turci, evrei, greci, sârbi şi ţigani. Vrem să intre bine în capul tuturor că noi luptăm pentru o Macedonie complet independentă de toate statele balcanice existente. Noi vrem o Macedonie federativă, ca Elveţia, în care toate naţionalităţile amintite, care convieţuiesc de veacuri, să trăiască în linişte şi pace, organizate pe cantoane, de la Marea Egee până la Marea Adriatică. Acesta este idealul şi scopul suprem al luptei şi al răscoalei noastre. Vrem o Macedonie a macedonenilor, unită şi independentă, în graniţele ei străvechi, nu o Macedonie ciopârţită între diferitele state balcanice apărute mult mai târziu şi care nu au nici un drept natural şi istoric asupra Macedoniei. Ea nu a aparţinut niciodată nici Greciei, nici Bulgariei, nici Serbiei şi nici Albaniei. Ea a fost liberă şi neatârnată, vrem să fie şi de acum înainte. De aceea l-am întrerupt pe camaradul meu de luptă, voievodul Apostol, ca să se ştie bine de la început care este drumul nostru drept şi adevărat.
Cuvântarea lui Pitu Guli fusese acoperită de aplauze şi de ovaţii furtunoase. Apostol şi-a cerut scuze recunoscându-şi greşeala.
Recunoscut şi desemnat de Comitetul revoluţionar suprem de la Sofia ca voievod peste cetele de armatoli aromâni, Gheorghe Mucitani a sosit în sectorul lui cu ajutorul reţelei clandestine bulgare şi a pătruns în Balta Ianiţa împreună cu cei cinci armatoli de-ai lui. Bucurându-se de încrederea comitetului revoluţionar suprem, Gheorghe Mucitani, a fost recunoscut ca şef al armatolilor, puţini şi neorganizaţi, conduşi până atunci de grămoşteanul Mihali Handuri.
Gheorghe Mucitani era inteligent, energic curajos şi hotărât. Avea experienţă în lupta revoluţionară, relaţii în conducerea superioară şi era un bun organizator. El i-a înzestrat pe armatoli cu arme moderne tip Manlicher, procurate de organizaţia revoluţionară macedoneană, în timp ce turcii şi grecii aveau nişte puşcoace vechi care scoteau pe gura ţevii un nor de fum descoperindu-l pe trăgător.
Superioritatea armelor, curajul, vitejia şi iuţeala deplasării pe teren prin munţi îi făceau pe armatoli să se lupte şi să pună pe fugă bandele de antarţi greci care totdeauna erau de zece ori mai numeroşi decât ei.
Şi bulgarii erau la fel de curajoşi şi viteji. Erau însă mai cruzi şi mai răzbunători. De aceea, grecii capturaţi, curieri sau antarţi, erau bucuroşi când cădeau în mâinile armatolilor aromâni, pentru că aceştia îi tratau omeneşte şi uneori îi iertau, pe când cetnicii bulgari îi căsăpeau fără milă.
Balta Ianiţa era imensă, plină de stufăriş înalt, de sălcii şi de plute. Poteci înguste, zigzagate şi alunecoase, întretăiate de canale şi de ochiuri de apă, formau o adevărată reţea de păianjen cu neputinţă de descurcat. Ea oferea răsculaţilor adăpostul cel mai sigur iarna, când la munte cădeau ninsori foarte mari. Din noiembrie până în aprilie cetele de armatoli, de comitagii şi de antarţi se refugiau în baltă. Satele de la munte erau părăsite în timpul iernii. Rămâneau doar doi trei oameni de pază plătiţi de primărie. Satele bulgăreşti de la câmpie erau adesea cutreierate de jandarmeria turcă şi percheziţionate. Ştiau că bulgarii primeau arme din Bulgaria. Aveau spioni printre săteni şi, pe deasupra, mai erau şi unii care nu-şi ţineau gura şi secretul ajungea repede la urechile ceauşului turc. Aşa stând lucrurile, Balta Ianiţa întinsă pe o suprafaţă imensă de zeci de mii de hectare, era adăpostul cel mai sigur pentru armatolii aromâni şi pentru cetnicii bulgari. Dar pe lângă adăpost, balta mai oferea şi hrană. Avea peşte din belşug şi haiducii aveau cu ce să-şi astâmpere foamea atunci când nu se puteau aproviziona, din cauza incursiunilor şi atacurilor date de armata turcă. Din loc în loc fugarii aveau posturi de veghe bine camuflate. Din cauza pierderilor suferite, comandamentul turc a renunţat la tactica asaltului cu forţe concentrate şi a recurs la aceea a infiltrărilor individuale, dar şi aceasta s-a dovedit repede ineficace. Toate iscoadele trimise erau împuşcate şi nu se mai întorceau înapoi. Hoiturile lor erau apoi azvârlite la mal. Astfel că, până la urmă pentru evitarea pierderile provocate de răsculaţii ghiauri, armata turcă a fost nevoită să se mulţumească cu un fel de asediu, mai mult de formă, plicticos şi nefolositor.
Neputând pătrunde în baltă, turcii au instalat lângă un sat un tun cu care au încercat să bombardeze taberele aromână şi bulgară. Dar şi această tactică a dat greş. Pentru inducerea în eroare a duşmanului, armatolii arborau departe de tabăra lor nişte zdrenţe agăţate de crengile sălciilor şi plutelor. Turcii bombardau ţinta respectivă şi se bucurau ca nişte copii când o nimereau. Dar bucuria lor era de scurtă durată. Peste o zi sau două zdrenţele apăreau în altă parte. Bombardamentul se repeta, dar degeaba. După fiecare bombardament, ei încercau să intre în baltă, dar erau respinşi cu pierderi grele. Odată cu turcii, armatolii au observat că sunt atacaţi şi de antarţii greci care trăgeau cu armele asupra lor din tabăra unde iernau.
Turcii scrâşneau din dinţi neputincioşi şi înjurau scuipând pe jos: “Aman, bre, şeitan ghiaur!” (Vai, bre, drac de ghiaur!).
După atâtea atacuri eşuate, urmate de numeroşi morţi şi răniţi, şi după atâtea ghiulele risipite de pomană, turcii s-au plictisit şi s-au lăsat păgubaşi, mulţumindu-se doar cu un asediu de formă.
Armatolii refugiaţi în baltă ţineau legătura cu aromânii din Veria prin curieri civili speciali. Aceştia aveau anumite parole şi punctele de intrare în baltă erau stabilite şi comunicate din vreme. Pentru deplină siguranţă, parola şi punctul de întâlnire se schimbau mereu. Unul din aceste puncte era şi mandra baciului Constantin Gamzeli de pe moşia beiului turc.
Când aveau de comunicat ceva urgent, un armatol se travestea în ţăran, meseriaş sau călugăr şi mergea în oraş la adresa respectivă. Mare specialist şi amator de asemenea deghizări şi de escapade era Mihali Handuri.
Poliţia şi jandarmeria turcă nu erau bine organizate. La presiunea marilor puteri, care o acuzau că masacrează populaţia creştină din Balcani, Turcia umilită şi îngenuncheată, mai ales după înfrângerea ei ruşinoasă de către Italia în războiul din Libia, a fost silită să admită controlul acestor puteri. Acestea au trimis la faţa locului delegaţii militare anglo-franco-italo-germane sub pretextul ocrotirii populaţiei creştine şi în scopul perfecţionării poliţiei şi jandarmeriei turceşti. Prezenţa acestor delegaţi şi experţi militari străini a încurajat şi mai mult spiritul de luptă al populaţiei creştine şi a mărit haosul, corupţia şi putregaiul administraţiei otomane. Toţi simţeau că marele bolnav al Orientului trage să moară şi nimic nu-l mai poate salva.
Dar şi turcii erau şireţi şi duplicitari. Pentru a nu fi acuzaţi de masacre, ei au apelat la antarţii greci să incendieze satele bulgăreşti Ţarvori şi Gufalova aşezate în partea bălţii unde se afla tabăra voievodului Apostol. La cererea turcilor, căpitanul Agras a trimis un detaşament de cincizeci de antarţi. Aceştia au intrat noaptea în sate, au dat foc caselor şi au masacrat populaţia trezită din somn, care fugea îngrozită încercând să se salveze.
Cele două sate bulgăreşti erau aşezate nu departe nu departe de oraşul Ianiţa, aveau comitete revoluţionare şi constituiau capete de pod importante pentru apărarea şi aprovizionarea taberei voievodului Apostol. Imediat după această groaznică ispravă turco-grecească, voievodul Apostol a trimis un cetnic la căpitanul Gheorghe Mucitani. Ajungând în sectorul aromân al bălţii, cetnicul a pronunţat parola de recunoaştere şi a fost condus în tabără.
- Căpitane Gheorghe, s-a adresat el în limba bulgară macedoneană, m-a trimis voievodul Apostol cu această scrisoare. Şi i-a întins hârtia.
Mucitani, încreţindu-şi fruntea, a citit scrisoarea, apoi i-a chemat pe armatoli în coliba lui şi le-a vorbit.
- Fraţilor, voievodul Apostol îmi trimite prin curierul de faţă această scrisoare pe care am să v-o traduc în limba noastră ca să afle despre ce este vorba şi cei care nu ştiu bulgăreşte.
Le-a arătat scrisoarea şi apoi privindu-I pe toţi, le-a spus:
- Iată ce-mi scrie: “Frate Gheorghe, te informez că în sectorul meu s-a întâmplat o mare nenorocire. Două sate bulgăreşti, Ţarvori şi Gufalova, din dreptul oraşului Ianiţa, au fost prefăcute în scrum şi cenuşă, la miezul nopţii de bandele de antarţi greci care au operat mână-n mână cu jandarmii turci. Au fost ucişi la întâmplare bărbaţi, femei, tineri, bătrâni şi copii. Au fost arse şi vitele în grajduri. Cum, deocamdată, noi suntem blocaţi şi nu ne putem deplasa în sectorul grecesc, pentru cuvenita răzbunare, te rog pe tine, ca vechi prieten de luptă, să treci imediat la aplicarea unor măsuri drastice de represalii împotriva satelor greceşti din sectorul tău, asigurându-te că şi eu te voi servi la nevoie cu aceeaşi credinţă şi acelaşi devotament neclintit care stau la temelia frăţiei noastre de arme.
Te îmbrăţişez cu deviza noastră de luptă: Libertate sau moarte!
Voievod Apostol.“
Mucitani a tăcut, ţinând încă hârtia cu litere chirilice în mână. A urmat o scurtă pauză încărcată de o tăcere grea, apăsătoare. Curierul bulgar cerceta curios figurile posomorâte ale armatolilor bărboşi. Ochii negri ai căpitanului Mucitani scăpărau sclipiri fulgerătoare în noaptea lor întunecată de sub sprâncenele încruntate. Ridicându-şi fruntea încreţită şi cuprinzându-i pe toţi cu privirea, i-a întrebat cu vocea autoritară:
- Hei! Ce părere aveţi?
Chiciu Roşu din satul Gramaticova, un fărşerot zdravăn şi roşcat ca un urs, clocotind de furie tot timpul cât căpitanul traducea scrisoarea, n-a mai putut răbda şi a răbufnit mormăind cu vocea-i groasă şi guturală:
- Mama lor de caţaoni! Mai încape vorbă, căpitane? Eu şi consăteanul meu, Hali Joga am luptat de mai multe ori împotriva acestor tâlhari şi, dacă nu eram ajutaţi de cetnicii bulgari Coliman şi Manafi, Gramaticova, Cândrova, Paticina, Fetiţa şi altele ar fi avut aceeaşi soartă ca cele două sate bulgăreşti. Să ştiţi cu toţii că, la nevoie, eu şi cu Hali Joga suntem gata să dăm foc singuri satelor greceşti din sectorul nostru. Trebuie să fim cinstiţi şi să-i ajutăm pe prietenii noştri bulgari, aşa cum şi ei ne-au ajutat până acum.
- Are dreptate Chiciu Roşu, grăi Mihali Handuri cu vocea lui clară şi calmă.
Înainte de venirea ta aici, căpitane Mucitani, noi ne-am înţeles şi am colaborat frăţeşte cu cetnicii bulgari cu care am luptat de multe ori împreună împotriva antarţilor greci şi turcilor.
- Atunci, dacă sunteţi de acord cu toţii, îi voi răspunde voievodului Apostol că îi voi împlini rugămintea şi vom aplica represaliile cuvenite celor două sate greceşti din sectorul nostru.
- Suntem, au strigat într-un glas toţi armatolii.
Mucitani a scris un bilet şi l-a dat curierului, sfătuindu-l că dacă cumva ar cădea prins, să-l mestece în gură şi să-l înghită pentru ca duşmanii să nu afle secretul.
- Fii liniştit, căpitane Gheorghe! Ştiu eu ce am de făcut.
Curierul a pus biletul în buzunar, a strâns pe rând mâna fiecărui armatol, apoi din pragul colibei i-a salutat cu deviza revoluţionară: “Libertate sau moarte!”
Peste câteva clipe s-a pierdut în stufărişul des şi înalt, care se apleca şi se înălţa valuri-valuri, cu un foşnet prelung ce aducea mai degrabă cu un scârţâit sacadat, sec şi metalic, sub bătaia neîntreruptă a unui viscol aspru răbufnit dinspre Vardar.
În noaptea următoare, cele două sate greceşti, construite din scânduri şi stuf, ardeau la miezul nopţii ca două torţe uriaşe. Limbilor flăcărilor roşii lingeau poalele cerului, luminând zările într-un vacarm de ţipete, bocete, vaiete, urlete şi mugete amestecate cu pârâitul stufului ars şi trosnetul scândurilor înghiţite lacom de focul pustiitor. Turcii şi grecii treziţi din somn fugeau disperaţi să scape cu viaţă. Buimăceala şi groaza erau cu atât mai mari, cu cât nu se aşteptau ca răzbunarea să fie atât de rapidă şi de cumplită.
Comandantul armatei turceşti, colonelul Osman de la regimentul din Veria, un bărbat scund, burtoşi mustăcios, punându-şi luleaua în gură şi pufăind tacticos, în timp ce privea la ineditul spectacol nocturn, s-a adresat calm căpitanului de jandarmi Rişat ce părea gata să intervină:
- Lasă-i să ardă ca şobolanii…mama lor de ghiauri piţigăiaţi, că nici ăştia nu sunt mai breji ca ceilalţi! Acum o fac pe prietenii noştri şi ne ajută contra vlahilor şi a bulgarilor, dar abia aşteaptă să ne înfigă pumnalul pe la spate şi să ne ia Macedonia aşa cum ne-au luat Tessalia. Eu n-am chef să-mi sacrific soldaţii pentru salvarea acestor vipere. Politica noastră este să-i lăsăm pe ghiauri să se bată între ei ca orbii şi să-şi macine forţele mult şi bine.
- Am înţeles, domnule colonel, a răspuns căpitanul. Voi trimite mai târziu un pluton la faţa locului, căci sunt obligat să înaintez un raport superiorilor mei.
- Bine, căpitane, aşa să faci! zise colonelul care s-a îndreptat spre cortul lui ca să-şi continue somnul întrerupt. Trântindu-se în pat şi învelindu-se bine cu o “flocată” de lână, groasă, armânească, vopsită în verde cu steagul islamic, colonelul Osman şi-a descărcat necazul mormăind: ”Nu ştiu cine şi de unde este pehlivanul ăsta de căpitan grec, mustăcios şi fudul, pe care l-am văzut de la distanţă şi de care n-avem voie să ne atingem de parcă ar fi nişte relicve sfinte. Încurcate mai sunt iţele diplomatice ale Sultanului şi ale vizirului nostru! Oricum mutra îngâmfată a acestui palicar grec nu-mi place. Ghiaur spurcat…
Porecla dispreţuitoare s-a înecat repede în valurile unui somn adânc şi sforăitor. Căpitanul de jandarmi a procedat la fel.
În tabăra lor, cetnicii bulgari, în frunte cu voievodul Apostol, priveau cu nesaţ vâlvătăile uriaşe din direcţia satelor greceşti incendiate, şi jubilau, izbucnind în strigăte şi urale de veselie: ”Bravo, căpitane Mucitani, eşti om de cuvânt! Dar acesta e un simplu mizilic pe lângă răzbunarea noastră.”
În tabăra antarţilor greci domnea o jale mare şi o tăcere apăsătoare. Şi-au dat seama că cele două sate greceşti de pe moşiile beilor turci au fost pustiite de răzbunarea cetnicilor bulgari. Nu le trecea prin cap că arderea lor este opera armatolilor aromâni.
În tăcerea sumbră şi grea ca o lespede de mormânt, glasul lui Agras a răbufnit într-un oftat adânc:
- Ah, căpăţâni groase de bulgari, şi ticăloşi cuţovlahi, veţi vedea voi până la urmă cine suntem şi ce putem noi grecii! Vă vom pisa capul ca la nişte şerpi veninoşi. Nu mai este mult şi vine primăvara, când vom părăsi acest bârlog şi vom ieşi în munţi unde vă vom trece prin foc şi sabie şi nu vom lăsa sămânţă din neamul vostru barbar şi spurcat!
În calitatea lui de comandant suprem, căpitanul Agras trebuia să menţină ridicat moralul trupei sale împrospătată între timp cu noi antarţi sosiţi din Grecia. Vorbele lui sincere, ca ale unui posedat care are un ideal în care crede cu toată fiinţa lui şi pentru care este gata oricând să-şi dea şi viaţa, au căzut în gol. Noii recruţi veniţi să lupte în Macedonia pentru cauza panelenă erau consternaţi şi dezamăgiţi. Unul din ei, sublocotenentul Spiros Critas, a îndrăznit să-i spună:
- Am venit aici ca voluntari să luptăm pentru marea cauză panelenă. Dar una ni s-a spus nouă la Atena şi cu totul alta este situaţia etnică, politică şi religioasă la faţa locului. Aici majoritatea populaţiei o formează bulgarii şi cuţovlahii. Noi grecii suntem cei mai puţini, chiar în urma evreilor şi a ţiganilor.
Antarţii cretani mai ales ascultau posomorâţi şi păreau că sunt de acord cu vorbele compatriotului lor.
Căpitanul Agras a vrut să-l apostrofeze pe Spiros Critas şi să-i ordone să tacă, dar s-a răzgândit şi i-a vorbit pe un ton blând:
- Sublocotenent Critas, ai dreptate până la un punct, căci aşa e propaganda: nu se potriveşte niciodată cu realitatea. Dar noi am venit aici atraşi nu de propaganda Silogului din Atena, ci ca să luptăm pentru împlinirea marelui nostru ideal panelen şi anume dezrobirea Macedoniei şi renaşterea imperiului bizantin sub forma modernă a Greciei mari cu capitala la Constantinopol.
- Da, căpitane Agras. Dar în nordul Macedoniei nu avem picior de grec, în afară de feţele bisericeşti, după câte am aflat. Poate din cauza asta mulţi tineri de-ai noştri şi-au pierdut viaţa aici. Cum o să-i grecizăm noi pe aceşti încăpăţânaţi bulgari şi cuţovlahi?
- Cu răbdare şi cu teroare. Acestea sunt armele noastre principale cu care vom înfrânge până la urmă voinţa acestor rătăciţi încăpăţânaţi. Le vom măcelării fruntaşii, îi vom atrage pe unii de partea noastră, iar mulţimea supusă şi oarbă ca o turmă de oi, îi va urma şi se va greciza în masă.
- Să dea Dumnezeu să aveţi dreptate, căpitane Agras! Dar ne aşteaptă o luptă lungă şi grea, căci toate popoarele balcanice sunt contra noastră şi fiecare din ele îşi are propriul său ideal. Bulgarii luptă pentru o Macedonie autonomă sau bulgară, Cuţovlahii pentru o Macedonie românească, sârbii pentru una sârbească şi albanezii pentru una albaneză. Numai evreii şi ţiganii n-au nici o pretenţie şi se complac sub stăpânirea otomană. Dar cu ei ori fără ei, noi nu avem nimic de pierdut şi mai ales nimic de câştigat. Şi unii şi alţii sunt păgâni ca şi turcii şi n-au nimic comun cu noi. Dar trebuie să ne ferim şi de ei că sunt spionii turcilor.
În sinea lui, Agras era de acord cu obiecţiile subalternului său, dar ca să susţină neştirbit moralul antarţilor şi ca să-l menajeze şi pe Spiros Critas de care avea nevoie, a trebuit să dea dovadă de un deosebit simţ psihologic şi de multă isteţime, într-o împrejurare atât de tragică în care veştile proaste se rostogoleau peste capul lor parcă cu tot dinadinsul ca să-i năucească şi să-i paralizeze.
Străduindu-se să fie cât mai calm, a rostit îmbărbătându-i:
- Fraţi eleni, aţi auzit ce a vorbit locotenentul Spiros Critas. În mare parte este adevărat ce-a spus el. Propaganda e una şi realitatea e alta. Şi eu am făcut aceeaşi constatare şi cred că şi voi cei veniţi din scumpa noastră Ellada. Dar noi am venit aici să luptăm şi să învingem, nu să ne lăsăm copleşiţi de greutăţi şi înfrânţi de duşmani, oricât de numeroşi şi de dârji ar fi ei. N-am venit nici la nuntă să bem şi să jucăm, nici la înmormântare să bocim şi să vărsăm lacrimi. Am venit să luptăm vitejeşte şi să murim ca nemuritorul strămoş la Termopile, Leonida.
După această scurtă şi înflăcărată cuvântare, atmosfera s-a înviorat. Antarţii şi-au recăpătat încrederea, conştienţi că tabăra lor se bucura de bunăvoinţa autorităţilor turceşti cu care colaborau tacit şi nu era ţinta bombardamentelor ca tabăra vlahilor şi bulgarilor. Şi aceasta se datora numai diplomaţiei prelaţilor bisericii ortodoxe greceşti.
Aşteptau cu nerăbdare primăvara să părăsească balta plină de ţânţari, cu miros de aer jilav şi de ierburi putrede şi să iasă în munţi unde să respire aerul îmbălsămat de flori, să bea apa rece de izvor, şi să se răzbune cumplit asupra vlahilor şi bulgarilor încăpăţânaţi.