Vulturii Pindului

După ce s-a despărţit de Gheorghe Mucitani la Bitolia, Alexe Coşca, secondat de prietenul său Sterie Milioru, şi-a format o ceată de armatoli din satele aromâne din nord-vestul Macedoniei şi se îndrepta spre sectorul lui alcătuit de baierul de sate din munţii Pindului: Avdela, Perivole, Samarina, Furca, Padz, Mestecăniş, Breaza şi altele. Avea de gând să-şi stabilească cartierul general la Avdela sau la Samarina şi de acolo să facă incursiuni şi în Tessalia, care era locuită mai mult de vlahi şi de ceva bulgari, dar anexată la Grecia după Congresul de la Berlin, Larissa era vechea capitală a Vlahiei Mari, pomenită încă din evul mediu de cronicarii bizantini şi de cei apuseni. Mulţi dintre locuitorii ei, deşi îşi păstraseră limba maternă, pe care o vorbeau între ei, totuşi, neavând şcoli şi biserici în limba lor, ci în greceşte erau grecomani. Alexe Coşca avea misiunea să-i lămurească, trezindu-le conştiinţa naţională. El a fost bine primit în satele aromâne de lângă Bitolia, de unde şi-a recrutat vreo doisprezece tineri şi ardea de dorinţa de a ajunge la primăvară, odată cu urcuşul aromânilor la munte, în satele pindene.
Mergând spre sud, într-o zi a ajuns în satul bulgăresc Slivniţa de lângă lacul Prespa. A fost găzduit în casele unor cetnici bulgari. Prinzând de veste, armata turcă a înconjurat satul. Pentru a cruţa gazdele binevoitoare de represalii, Alexe Coşca s-a sfătuit cu prietenul său:
- Frate Sterie, ce facem?
- Ce hotăreşti tu. Tu eşti căpitanul, a răspuns Milioru.
După câteva clipe de chibzuială, Coşca a spus hotărât:
- Ca să cruţăm gazdele care ne-au primit atât de bine, eu sunt de părere să părăsim satul şi să ne retragem în pădurea apropiată. Acolo suntem mai liberi şi mai la adăpost decât în case.
Armatolii şi-au luat rămas bun de la gazde şi s-au strecurat în pădure. Erau salvaţi, când dintr-o parte au început să şuiere gloanţele puştilor turceşti. Armatolii se retrăgeau în ordine, trăgând şi ei în turci cu mare atenţie pentru a nu face risipă de muniţii. Au fost omorâţi şi răniţi mai mulţi soldaţi turci. Lupta a fost crâncenă, dar scurtă. Armatolii au reuşit să se desprindă şi să se afunde în văgăuni unde turcilor nu le mai ardea să-i urmărească. Această zi a fost botezul focului pentru ceata armatolilor. Din nefericire însă, ea s-a încheiat şi cu moartea căpitanului lor. Entuziastul şi viteazul Alexe Coşca, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cel care se pregătea să ajungă medic în comuna lui natală, a fost nimerit de un glonţ, şi a murit eroic în luptă. Era moartea pe care şi-o dorea. Nu i-a fost hărăzit să-şi vadă visul cu ochii, dar a închis ochii liniştit că s-a jertfit pentru o cauză mare şi sfântă. Tovarăşii lui nu l-au lăsat în mâna inamicului. I-au luat trupul însângerat şi l-au îngropat lângă trupul unui arbore secular. Vechiul său prieten, Sterie Milioru, a fost ales căpitan. În luna mai mica ceată de armatoli a trecut în Munţii Pindului plini de viaţă odată cu venirea primăverii. Noul căpitan, ajutat de Gachi Marami, a ajuns pe Muntele Smolcu de lângă Samarina, de unde cutreiera toate satele din regiune. Muntele Ou, dintre Samarina şi Avdela, avea forma unui ou alb uriaş. În zarea limpede a dimineţii, strălucea în depărtare cu creştetul acoperit de zăpadă. În aerul proaspăt al munţilor, armatolii au poposit la stânile celnicului Bagiuiani.
Vestea sosirii lor a stârnit mare bucurie în rândul aromânilor. Preoţii, învăţătorii şi fruntaşii satelor, ameninţaţi de antarţii greci, au prins curaj. De acum încolo aveau şi ei un scut de apărare. Nu mai puteau fi căsăpiţi uşor la drumul mare de bandele de antarţi asmuţite şi dirijate de episcopul Emilianos din oraşul Grebena. În predicile sale rostite de la înălţimea amvonului, acesta spumega, ameninţându-i pe “ereticii cuţovlahi” cu toate grozăviile iadului şi îndemnând făţiş la stârpirea celor care cer înlocuirea sfintei limbi greceşti cu alte limbi barbare, diavoleşti. Se purta ca un veritabil antart îmbrăcat în sutană arhierească.
De la poposirea lui în frumoasa şi vestita Samarina, Sterie Milioru a avut cea mai mare bucurie când s-a întâlnit cu vechiul său coleg de şcoală, Zicu Araia. Se cunoşteau de la Liceul din Bitolia. Zicu Araia era student la Facultatea de Litere din Bucureşti. În urma unor veşti proaste primite de acasă, pe la începutul primăverii el a părăsit România şi a sosit în Samarina.
Aflând de prezenţa armatolilor, într-o seară el l-a invitat pe Sterie Milioru la el acasă. S-au îmbrăţişat, bucuroşi de revedere.
La o cafea aromată şi la un pahar de vin, Sterie Milioru i-a povestit toată aventura lui haiducească umbrită doar de moartea bunului şi bravului său prieten Alexe Coşca.
Zicu Araia asculta, numai ochi şi urechi. Era un tânăr solid, cu sprâncene negre şi groase, sub care ardeau doi ochi ageri, vultureşti. Avea un cap mare, cu linii aspre, colţuroase, dăltuit parcă cu barda în piatră. Părea mai degrabă haiduc, fur de drumul mare decât poet gingaş, descriptiv şi idilic cum se arăta în poeziile lui scrise numai în graiul aromân. Părea a fi mai degrabă el căpitan de armatoli, decât Sterie Milioru, a cărui figură îmbina armonios frumuseţea cu bărbăţia.
Dornic să se informeze cât mai bine, Sterie Milioru l-a întrebat:
- Am aflat că aveţi şi şcoală grecească în sat, în timpul verii. Cine o întreţine? Cine plăteşte pe dascălul grec?
- Cine să o întreţină, decât statul grec? El trimite fondurile necesare pentru propaganda panelenă pe cale diplomatică, prin consulat la mitropolia grecească din Salonic şi aceasta le distribuie, după necesităţi, pentru întreţinerea şcolilor vechi şi deschiderea altora noi în satele locuite de negreci. După cum vezi, în Samarina – ca de altfel în toate satele româneşti de munte – n-a existat nici măcar de sămânţă, picior de grec şi totuşi sunt câţiva grecomani atraşi de influenţa culturii elene. Sărmaniaţii nu sunt numai ciobani din vremuri imemoriale. Ei sunt şi negustori mari, artişti talentaţi, zugravi şi sculptori în lemn renumiţi, umblaţi prin lume. Neavând şcoală şi biserică naţională proprie, au fost nevoiţi să-şi cultive spiritul într-o limbă străină. Fiind ortodocşi, au fost siliţi să înveţe limba greacă şi ca să înţeleagă slujba religioasă şi pentru nevoile comerciale. Aşa au încăput în mâna preoţilor şi episcopilor greci, care le-au împuiat capul cu propaganda lor mincinoasă, făcând din ei nişte grecomani fanatici.
- Sunt mulţi?
- Nu sunt mai mulţi. De când s-au deschis şcolile şi bisericile româneşti, numărul lor s-a micşorat văzând cu ochii şi în curând o să dispară, căci oamenii s-au trezit şi sunt bucuroşi să audă la biserică slujba în limba română, pe care o înţelege toată lumea. Mai sunt câţiva habotnici şi câţiva interesaţi, plătiţi de propaganda panelenă… Capul răutăţilor este episcopul Emilianos. Va mai curge mult sânge nevinovat.
Sterie Milioru asculta încruntat explicaţiile date de Zicu Arata. Părea că rumegă ceva. Sculându-se de pe scaun, l-a întrebat:
- Şi acum, dragă Araia, ce crezi că este de făcut?
- Ştiu eu? a răspuns Araia, dând din umeri. E foarte greu de luptat cu preoţii şi mai ales cu episcopii greci, care sunt mari intriganţi şi diplomaţi foarte abili, cu relaţii puternice printre autorităţile otomane cele mai înalte.
- Lasă că ştiu eu ce am de făcut, a încheiat hotărât Sterie Milioru, pregătindu-se de plecare.
Zicu Araia l-a condus până la poartă. La despărţire, i-a strâns mâna cu amândouă mâinile lui mari şi puternice, mărturisindu-i cu voce aspră, sugrumată de emoţie şi parcă de o undă de ruşine:
- Crede-mă, frate Milioru, că aş veni şi eu bucuros alături de tine ca să apărăm satele noastre şi să răzbunăm atâtea victime nevinovate. Dar mi-e imposibil. Tatăl meu zace bolnav şi familia mea o duce foarte greu. Nu ştiu dacă mă voi mai întoarce la facultate la toamnă, cu toată bursa care o am din partea statului român, care a făcut şi face atâtea sacrificii pentru salvarea noastră. Nu suport ca eu să trăiesc de bine de rău fără griji, iar familia mea să moară de foame. De aceea, s-ar putea ca la toamnă să rămân aici şi să fac apostolat printre ai mei.
Impresionat, Sterie Milioru l-a bătut pe umăr spunându-i:
- Te înţeleg. Fii tare şi nu dispera. Continuă-ţi studiile şi apoi întoarce-te pe plaiurile noastre ca să ai grijă de familie şi de fraţii noştri aromâni. Vremea haiduciei va trece peste câţiva ani şi atunci va fi nevoie mai mare nu de armatoli înarmaţi cu puşti şi paloşe ascuţite, ci de luptători cu arma gândului, a cuvântului şi a scrisului. Şi tu, frate Araia, vei fi unul din aceia.
Cu lacrimi în ochi s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit.
Sterie Milioru s-a îndreptat spre Ciuca Roşă şi s-a pierdut în pădurea de brazi, spre stâna lui Bagiuiani de unde răzbătea din când în când câte un lătrat de dulău. Era o noapte senină, cu cerul plin de stele clipind misterios din genele lor albastre, verzi sau roşii şi cu o lună rotundă şi mare cât o roată de car. Se vedea ca ziua. În lumina albă a lunii, Samarina lăsată în urmă, părea o turmă de oi adormită pe plai.
A doua zi, Sterie Milioru şi-a împărţit ceata în două: o jumătate a luat-o cu el, o jumătate a lăsat-o pe loc.
Adresându-se armatolilor strânşi în jurul său, Sterie Milioru le-a spus:
- Fraţilor! Am împărţit ceata în două, fiindcă nu putem ştii ce se poate întâmpla. O parte o iau cu mine la Grebena pentru executarea unei acţiuni riscante, o parte o las aici la adăpost sigur, sub conducerea ajutorului meu Gachi Marami. Dacă se întâmplă să nu mai mă întorc, atunci el va fi căpitanul vostru, ca cel mai capabil şi mai viteaz dintre toţi. Să-l ascultaţi şi să-l urmaţi, dacă vreţi ca totul să meargă bine. Aţi înţeles?
- Am înţeles, căpitane! Au răspuns cei care rămâneau pe loc.
- Atunci, rămâneţi cu bine!
- Drum bun şi noroc!
S-au despărţit fără emoţii, cu regretul celor care rămâneau că, din prudenţă, nu li se oferea şi lor prilejul de a lua parte la o aventură îndrăzneaţă.
Sterie Milioru a coborât cu ceata lui la Gumara, pe drumul care duce de la Samarina la Grebena, oraşul de reşedinţă al episcopului Emilianos. Printre ei se află un tânăr oacheş, potrivit de statură, foarte isteţ şi mereu vesel. Se numea Hrista Caramihai. Era din Samarina şi era negustor de lână. L-au cunoscut la stâna lui Bagiuiani. Era un bun aromân şi s-a oferit să le furnizeze armatolilor toate informaţiile necesare pentru capturarea episcopului grec. Făcea negoţ cu lână la Grebena, unde avea şi locuinţă. Fire deschisă, generos şi mereu bine dispus, cinstindu-şi prietenii la cafenea, Hrista Caramihai avea mulţi cunoscuţi şi multe relaţii prin toate oraşele mari pe unde umbla să-şi vândă marfa. El a găsit la Grebena şi iscoadele prin care îi ţinea la curent pe armatoli cu mişcările episcopului.
Într-o zi iscoada a adus vestea că episcopul va vizita un sat bulgăresc de lângă Grebena, unde urma să ducă lumina dreptei credinţe împotriva “schismaticilor exarhişti bulgari”. Neîmblânzitul predicator al panelenismului deghizat sub masca creştinismului ortodox, mergea călare pe un cal roşu, cu şaua împodobită cu chilim moale, tot roşu, însoţit de un chirigiu bulgar grecoman. Făcea o vizită canonică în acest sat în care unii bulgari se încăpăţâna să rămână credincioşi exarhatului lor obţinut cu sprijinul pravoslavnicei Rusii, adică deplina lor independenţă religioasă faţă de Patriarhia greco-fanariotă din Constantinopol. Mergea, tăcut, sigur şi liniştit, rumegând în gând cuvântarea pe care o avea s-o ţină la biserică plină de făţărnicie mieroasă, dar presărată şi cu ameninţări şi anateme înfiorătoare împotriva “rătăciţilor”.
Chirigiul mergea şi el tăcut, trăgând calul de căpăstru. Deodată, la o cotitură, au ţâşnit ca din pământ câteva arătări bărboase cu puştile întinse spre cei doi călători.
- Staţi pe loc, a strigat pe bulgăreşte o voce aspră.
- Boje, Boje! a început să se vaite chirigiul, un bătrân cu părul aproape alb. Fraţilor, nu mă omorâţi, căci sunt om sărac şi necăjit şi abia îmi duc zilele.
- Fii liniştit, că nu te omorâm! L-a asigurat aceeaşi voce aspră. Nu avem nimic cu tine. Ia-ţi calul şi du-te în sat. Nu te grăbi, ci mergi domol ca şi până acum, ştii, aşa cum spune turcul: “iavaşi”, “iavaşi”, până isprăvim noi treaba cu sfinţia sa, marele tartor. Du-te drept la ceauşul turc şi povesteşte-i tot ce s-a întâmplat. Când jandarmii turci vor veni la faţa locului, îl vor găsi pe sfântul episcop în păduricea de colo. Ai înţeles?
Tremurând tot şi moale ca o piftie proaspătă, Emilianos a fost smuls de pe şa şi târât de doi armatoli în pădurice.
Buimăcit şi îngrozit, chirigiul şi-a luat calul şi s-a îndreptat spre sat, Îşi făcea mereu cruci şi murmura văitându-se: „Boje, Boje, prin ce am trecut!…Bine că au fost fraţi de-ai mei, bulgari, care m-au înţeles şi m-au cruţat, căci dacă erau vlahi, poate mă curăţau şi pe mine, alături de sfinţia sa, episcopul grec. Dumnezeu să-l ierte, dar lumea vorbeşte că el asmute bandele greceşti contra bulgarilor şi vlahilor eretici”.
Auzindu-i vorbind bulgăreşte, chirigiul era convins că bărbaţii fioroşi erau cetnici bulgari. Aceeaşi convingere a avut-o la început şi episcopul Emilianos. Abia în păduricea de peste drum, unde a fost dus şi judecat, a aflat că răpitorii nu sunt cetnici bulgari, ci armatoli vlahi. Acolo i s-a vorbit pentru prima dată în limba lui de către un armatol gopeşan care rupea binişor greceşte.
Aflând că sunt vlahi, Emilianos şi-a mai revenit în fire, socotind că este mai bine să-i înfrunte, decât să se lase copleşit de frică şi de disperare. Ştia că vlahii nu sunt atât de aspri şi de cruzi ca cetnicii bulgari.
- Domnilor cuţovlahi, nu vă atingeţi de mine, căci eu sunt faţă bisericească.
- Dacă eşti faţă bisericească, de ce semeni ura între creştini şi-i aţâţi pe antarţii greci să-i omoare pe vlahi şi pe bulgarii care vor să se roage în limba lor?
- Vlahii şi bulgarii care vor să se roage în limba lor barbară nu sunt creştini adevăraţi, ci eretici încăpăţânaţi şi orbi, călăuziţi de diavol.
- Chiar aşa dacă ar fi, cu ce drept îi omorâţi?
- Dumnezeu îi pedepseşte ca să se cuminţească şi să nu mai strice dreapta credinţă, a răspuns şiretul episcop.
- Nu Dumnezeu îi pedepseşte, ci satana a cărui slugă eşti tu, ticălosule!… a scrâşnit înfuriat Sterie Milioru, trăgând paloşul din teacă. Tălmaciul abia a avut răgazul să traducă. Fulgerător, capul episcopului s-a rostogolit în ţărână.
Armatolii i-au pus pe piept un bilet prin care îşi revendicau crima comisă cu măsură de răzbunare şi au pornit în grabă spre Muntele Smolcu.
În cafeneaua lui Geani din Varia domnea mare rumoare. Era pe la amiază şi cafeneaua era plină de clienţi. Râsete, discuţii, zgomot de zaruri şi comenzi adresate chelnerilor se amestecau de-a valma într-un vuiet continuu. La o masă din mijlocul sălii, oamenii ascultau cu luare aminte ştirile citite şi traduse dintr-un ziar turcesc. Cel care citea şi traducea era un bărbat tânăr cu faţa albă şi părul castaniu, de statură mijlocie dar bine proporţionat şi robust. Era Enache Papanace. În hărmălaia din cafenea, cei strânşi la masa lui ca un ciorchine întindeau gâtul spre el ca să audă cât mai bine tot ce acesta le citea. Era un ziar turcesc din Salonic care relata pe scurt ştirea asasinării episcopului grec de către o ceată de armatoli vlahi. Feţele celor de la masă s-au luminat de bucurie.
- Fraţilor, faceţi puţină linişte ca să auziţi o veste importantă! A strigat puternic negustorul Tega Vurduni.
Deodată vocile au contenit, larma a încetat, iar cartoforii şi tablagii au încremenit ca prin farmec, cu cărţile şi cu zarurile în mână.
- Acum, dă-i drumul, Papanace! L-a îndemnat Tega Vurduni.
În liniştea aşternută, vocea lui Enache Papanace a răsunat limpede:
- Iată ce ştire senzaţională publică ziarul turcesc din Salonic. Vă traduc direct în graiul nostru. Ascultaţi: “În ziua de 23 mai 1907, episcopul Emilianos din Grebena, mergând în vizită canonică într-un sat din eparhia sa, a fost capturat de o ceată de armatoli vlahi şi decapitat. Şeful postului de jandarmi, anunţat de chirigiul care-l transporta pe episcop, s-a deplasat la faţa locului şi a identificat victima. Pe pieptul victimei s-a găsit un bilet semnat de “Căpitan Sterie Milioru”.
Deodată, o explozie de bucurie a izbucnit din piepturile tuturor:
- Uraaa!…Bravo căpitanului Milioru! Aşa le trebuie acestor ticăloşi…
- Cine este? au întrebat câteva voci.
Până atunci nu se auzise nimic despre acest nou căpitan armatol.
- Îl cunosc eu, a răspuns Enache Papanace. Mi-a fost coleg de liceu la Bitolia. Acolo în acel sat plin de grecomani la început, a înfiinţat şcoala primară română verianul nostru, învăţătorul Guşu Papacostea. Poate a fost chiar elevul lui.
Oamenii fremătau de bucurie şi de entuziasm.
- Bravo lui, bravo lui! Straşnic luptător! exclamau toţi admirativ. Cu asemenea armatoli ca el, îi vom pune pe greci, până la urmă cu botul pe labe. Antarţii au omorât până acum sute de aromâni şi trei preoţi numai din Veria: Papanace, Papasterie şi Repidon, pe lângă multe alte nelegiuiri. A sosit vremea socotelilor. Pentru trei preoţi aromâni împuşcaţi de antarţi, ar trebui să plătească cu capul trei episcopi greci, căci ei sunt marii vinovaţi de ura stârnită între creştini.
La ora prânzului, cafeneaua a început să se golească. Fiecare se îndrepta spre casa lui, plin de voie bună, dornic să împărtăşească şi familiei vestea aflată.
Trecând prin faţa catedralei Sfântul Antonie, unii dintre ei murmurau:
- Aşa pedeapsă merită episcopul nostru de aici, care nu e străin de toate crimele făcute împotriva preoţilor şi a celorlalţi aromâni…