Vulturii Pindului

Episcopul grec din Castoria, Fotios, era croit după acelaşi calapod ca şi Emilianos din eparhia Grebena. Era tânăr, şiret şi fanatic panelenist: ideal pe care îl confunda cu însuşi destinul bisericii ortodoxe greceşti. El ducea o luptă acerbă împotriva bulgarilor exarhişti, străduindu-se a-i convinge să se lepede de biserica lor naţională şi să se supună Patrierhiei greceşti din Constantinopol, cu alte cuvinte să renunţe la limba şi la conştiinţa lor bulgară şi să se grecizeze în masă, căci numai aşa ar fi plăcuţi lui Dumnezeu. Voia să se ilustreze în ochii mitropolitului grec din Bitolia prin aducerea la matcă a oilor rătăcite din eparhia sa. Într-o vizită canonică făcută în satul bulgar Zagoriceni, episcopul Fotios a convocat la casa parohială pe toţi fruntaşii bulgari şi le-a cerut să renunţe la exarhat şi să recunoască autoritatea eparhiei din Constantinopol.
Fruntaşii bulgari au răspuns că ei nu înţeleg greceşte şi vor să audă slujba religioasă în limba lor naţională.
Vânăt de furie, căci nu se aştepta la un asemenea insucces, episcopul Fotios s-a sculat în picioare, privindu-i pe toţi cu ochi scăpărători de ură. Descleştându-şi fălcile a strigat:
- Nu vreţi să treceţi la Patriarhie?
- Nuuu…prea Sfinte! au răspuns toţi într-un glas.
- Biiine! A scrâşnit episcopul refuzat atât de categoric. Sunteţi nişte eretici blestemaţi şi pentru asta vă va pedepsi Dumnezeu… rosti el ameninţător, după care a părăsit în grabă adunarea.
N-au trecut nici două săptămâni de la marele său insucces, şi episcopul câinos a trimis în Zagoriceni o bandă de antarţi, care a pustiit satul, trecând prin foc şi sabie toată suflarea vie: bărbaţi, femei, bătrâni, bătrâne şi copii. Numărul victimelor, publicat ca o mare ispravă în ziarul comitetului revoluţionar grec, “Makedonicos Agon”, a fost de 80. Au scăpat cu viaţă numai cei care erau plecaţi la muncă şi cei care au reuşit să fugă. Nemulţumiţi doar cu măcelărirea oamenilor, antarţii au dat foc apoi caselor şi grajdurilor, transformând tot satul într-un morman de scrum şi cenuşă. Ziarul comitetului revoluţionar grec califica acest oribil masacru comis de antarţi drept o mare ispravă patriotică.
În ţinutul Castoria a apărut în vremea aceea un nou armatol cu ceata lui. Se numea Mitru Vlahu. Era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, aproape agramat, dar foarte isteţ şi foarte viteaz. El a devenit repede faimos prin isprăvile sale, dar mai ales prin caracterul său de om simplu, drept şi neînduplecat. Era o fire ciudată: şi blând şi aspru, şi mărinimos şi nemilos.
Odată, într-o luptă cu antarţii greci, armatolii au prins doi cretani.
Aceştia au îngenuncheat în faţa lui, spunându-i cu lacrimi în ochi că sunt tineri şi l-au rugat să-i ierte. Abia împliniseră douăzeci de ani.
Fiindu-i milă de ei, Mihu Vlahu i-a pus să jure pe Sfânta Evanghelie că nu mai vor lupta ca antarţi şi se vor întoarce imediat în Creta. N-au trecut nici două luni şi cei doi cretani au fost capturaţi din nou într-o luptă cu antarţii. Aduşi în faţa căpitanului, cei doi sperjuri au îngenuncheat plângând şi l-au rugat să fie iertaţi, jurând pe toţi sfinţii că de data asta vor pleca definitiv în Creta şi vor face propagandă în Grecia să nu se mai înroleze nimeni în bandele antarţilor.
- Nu! a tunat aspru Mitru Vlahu. De data sta veţi pleca în iad, nu în Creta.
Şi a poruncit să li se taie capul.
Faima lui Mitru Vlahu s-a răspândit în toată Macedonia. Turcii au pus un preţ mare pe capul lui. Rapsozii populari îi închinau cântece, lăudându-i faptele. Până şi grecomanii nutreau pentru ei simpatie şi admiraţie. Unii negustori îşi spuneau cu părere de rău: “Păcat că nu luptă şi ai noştri contra turcilor păgâni alături de un erou ca ăsta!”
Pe acest armatol viteaz şi mărinimos şi-a pus în gând episcopul Fotios din Castoria să-l atragă de partea lui.
Într-o zi Mitru Vlahu s-a pomenit cu un sol trimis de episcop cu propunerea de a îmbrăţişa cauza panelenităţii; îi promitea mari sume de bani şi-l asigura că după ce Macedonia va fi ocupată de Grecia, el va interveni să i se acorde ca răsplată mari demnităţi şi onoruri în stat.
Primindu-l în cortul lui, Mitru Vlahu i-a spus vânăt de mânie:
- Du-te şi spune-i celui care te-a trimis că Mitru Vlahu nu-şi vinde sufletul pentru bani şi onoruri. El consideră propunerea făcută de un cap al bisericii ortodoxe ca cea mai gravă insultă care i se poate aduce şi pentru care merită pedeapsa cu moartea. Altădată să nu mai îndrăznească să facă aşa ceva, că va fi vai şi amar de capul celui trimis. Şi acum ia-ţi tălpăşiţa de aici.
Solul a părăsit cortul, alb ca varul, simţind un fior de gheaţă până în măduva oaselor.
Episcopul Fotios, aşezat la biroul luxos al reşedinţei sale, aştepta nerăbdător întoarcerea lui. Era sigur că solia trimisă, plină de laude, de vorbe mieroase şi de promisiuni ispititoare îl va ademeni pe acest “cuţo-vlah barbar”, care a dovedit că are în sufletul lui milă şi omenie.
Când solul a intrat în birou cu faţa rece şi pământie ca de mort, Fotios l-a întrebat descumpănit:
- Ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa de …cadaveric? Hai, vorbeşte!
- Prea sfinte, ce să vă spun? Sunt încă extrem de tulburat. Când am terminat de vorbit ce mi-aţi spus dumneavoastră să-i comunic, m-a fulgerat cu o astfel de privire că am simţit un fior de moarte în trup şi în suflet. Cred că cu greu s-a abţinut să nu mă trăsnească pe loc.
- Ei, lasă, nu fii aşa de exagerat. E şi el om ca toţi oamenii, oricât de aspru şi de crunt ar părea. Toţi oamenii iubesc banii, onorurile şi gloria, cu atât mai mult un haiduc necioplit ca el, a căutat să-l liniştească Fotios.
- Prea sfinte, poate aveţi dreptate în general, dar cuţo-vlahul ăsta, după câte am simţit eu, să ştiţi că nu e de glumit. Mi-a spus să nu mai îndrăzniţi să-i faceţi asemenea propuneri, că pe viitor va fi necruţător. Aţi văzut cum s-a purtat cu cei doi cretani capturaţi. Prima dată i-a iertat, fiindu-i milă de tinereţea lor. Dar a doua oară le-a tăiat capul.
- Aşa este, a aprobat Fotios. Dar antarţii cretani au fost laşi şi proşti că s-au lăsat prinşi a doua oară, fiindcă ştiau ce-i aşteaptă. Trebuia să lupte şi să moară trăgând. Pentru asta au venit aici de bună voie. Dar n-au venit să mănânce şi să bea şi să joace ca la nuntă, a încheiat furios episcopul.
- După o scurtă pauză, în timpul căreia se foia pe scaun îmbufnat, închizând şi deschizând degetele mâinilor albe, moi şi îngrijite, episcopul s-a calmat. Dregându-şi glasul mieros şi pironindu-şi interlocutorul cu priviri de vulpe şireată, i-a vorbit:
- Dragă Evanghelos, calmează-te şi nu fii mâhnit că nu ai reuşit, de la prima încercare în misiune ta delicată şi atât de importantă pentru cauza noastră sfântă. Odihneşte-te câtva timp şi te voi trimite din nou, dar de data asta cu un dar preţios în faţa căruia sunt sigur că barbarul cuţo-vlah nu va mai rezista. Desigur vei avea şi tu partea care ţi se cuvine pentru serviciile tale preţioase. Vezi ce sacrificii mari face patria noastră Elada. Trebuie s-o servim şi noi cu toată credinţa şi cu tot sufletul.
Evanghelos a sărit de pe scaun ca muşcat de şarpe.
- Prea sfinte, nu vă supăraţi, dar…eu la omul ăsta nu mai merg, orice mi-aţi da şi orice mi-aţi face. Daţi-mi orice altă misiune, dar la omul acesta eu nu mai merg pentru nimic în lume, a strigat el ca un disperat.
Fotios îl privea cu mânie şi dispreţ.
Împreunându-şi mâinile şi îngenunchind, Evanghelos a continuat implorându-l cu lacrimi în ochi:
- Prea sfinte vă rog să mă înţelegeţi. Sunt şi rămân sluga voastră credincioasă, dar mi-e groază de omul acesta. Trimiteţi pe altcineva, dacă ţineţi neapărat. Eu însă îmi îngădui să vă spun că e mai bine să nu mai trimiteţi pe nimeni, dacă vreţi să nu aveţi remuşcări.
Izbindu-se de un refuz atât de categoric, episcopul Fotios l-a concediat mormăind:
- Eşti încăpăţânat ca un catâr. Bine, voi trimite pe altcineva, deşi tu îmi păreai cel mai potrivit pentru această misiune delicată. Dacă ai fi acceptat te-ai fi ales cu un surplus la salariu. Altcineva va fi beneficiarul.
Evanghelos s-a retras înclinându-se, fericit că a scăpat de o mare nenorocire cu preţul acestei aspre şi umilitoare dojeniri primite din partea episcopului. Lirele sunt bune şi ele pentru un om cu familie şi greutăţi, dar viaţa e mai preţioasă decât tot aurul din lume. Abia când s-a văzut afară, a răsuflat uşurat şi şi-a făcut cruce, îndreptându-se spre casă.
Rămas singur, episcopul Fotios a stat un timp gânditor şi posomorât la birou, apoi s-a sculat şi a început să se plimbe agitat prin biroul său spaţios cu covor moale pe jos. Clocea în gând un nou plan pentru ademenirea căpitanului Mitru Vlahu.
“Şi totuşi - îşi zicea el, umblând cu capul aplecat de la un capăt la altul al biroului - trebuie să reuşesc până la urmă să-l corup pe acest cuţovlah care îmi dă atâta de lucru şi-mi turbură liniştea în eparhie. Atunci îi voi pune cu botul pe labe şi pe bulgarii sălbatici şi căpoşi cu exarhatul lor cu tot!”
Necuratul intrase în sufletul său şi-l aţâţa mereu la fapte cu totul potrivnice sfintelor învăţături ale Mântuitorului.
N-a trecut mult şi Fotios a trimis un nou sol. Când a fost anunţat de sosirea lui, Mitru Vlahu a pufnit mânios:
- Ce mai vrea şi şarpele ăsta?
Solul, un tânăr de vreo treizeci de ani, arătos şi bine îmbrăcat, a intrat în cort, înclinându-se respectuos, dar sigur şi încrezător în el însuşi.
- Căpitane, m-a trimis Sfinţia Sa Episcopul Fotios să vă dau această pungă de lire şi să vă spun că vor urma şi altele pentru serviciile nepreţuite pe care le veţi aduce cauzei noastre…
Faţa lui Mitru Vlahu s-a învineţit de mânie. Ochii lui aruncau fulgere. O clipă a pus mâna pe mânerul paloşului de la şold, dar şi-a retras-o imediat. A vrut să-l trăsnească pe loc, dar s-a răzgândit şi s-a stăpânit.
Solul a amuţit şi a început să tremure, bâlbâindu-se:
- Că…pi…tane, e…e…eu n…nu am nici o vi…vină. Epi… piscopul mi-a poruncit…Fie-ţi milă de mine!
- Milă pentru şerpi! A scrâşnit căpitanul, fulgerându-l cu privirea. Apoi a strigat către aghiotanţii lui care aşteptau afară: Feciori, luaţi-l pe acest nemernic, duceţi-l până la Castoria şi împuşcaţi-l la marginea drumului ca să ia aminte, odată pentru totdeauna, ticălosul episcop că Mitru Vlahu şi armatolii nu sunt de vânzare. Puneţi-i pe piept hârtia semnată de mine. Punga cu lire opriţi-o pentru nevoile noastre.
Porunca căpitanului a fost executată în aceeaşi zi spre seară.
A doua zi, aghiotanţii căpitanului, Sterie Blacioti şi Tuşa Dumba au intrat în cort ca să-l anunţe că porunca lui a fost executată. Ei i-au raportat că pe drum solul grec a încercat să-i corupă, promiţându-le o mare sumă de bani.
- Eram sigur de asta, dar eram tot atât de sigur că voi veţi rezista.
- Căpitane – a îndrăznit Sterie Blacioti – să ne fie cu iertare, dar noi în locul tău l-am fi jumulit pe sfântul episcop de vreo zece pungi de lire pentru eliberarea ostaticului, nu numai de una cât a trimis el ca la nişte milogi, că are de unde tâlharul. El îi dijmuieşte pe preoţi şi pe călugări şi, pe deasupra, suge ca ploşniţa şi din ajutoarele băneşti trimise de statul şi silogurile elene.
Întunecându-se la faţă, şi privindu-i drept în ochi, căpitanul a grăit:
- Măi băieţi, banul e ochiul dracului. Puţini sunt cei care rezistă ademenitoarei lui ispite. Unii îşi vând sufletul din lăcomie, alţii pentru că trăiesc în lipsuri şi în mizerie. Dar noi nu suntem nici găinari şi nici tâlhari de drumul mare. Noi luptăm ca să ne apărăm libertatea şi neamul, Ţara noastră aromână.
- Aşa este, au aprobat armatolii, iar Sterie Blacioti a adăugat, gândindu-se la reacţia episcopului: Ce spume va face episcopul şi ce blesteme va arunca asupra noastră, când va afla vestea morţii solului său!…
Căpitanul i-a completat gândul vorbind calm:
- Va fulgera şi va tuna, aruncând un potop de blesteme asupra noastră, minţind cu neruşinare şi prostind lumea cu “sălbăticia” crimelor noastre, care nu sunt decât un firav răspuns la un lanţ nesfârşit de crime şi de nelegiuiri săvârşite de bandele de antarţi setoase de sânge şi pârjol. Las’ să spumege şi să blesteme cât o vrea, că Dumnezeu n-are altă treabă decât să asculte şi, mai ales, să îndeplinească blestemele lor îngrozitoare. Azi nu ne mai temem de blestemele ieşite din gurile celor făţarnici. Bunul Dumnezeu, nu numai că nu le va mai lua în seamă, dar le va întoarce chiar împotriva lor. Numele episcopului Fotios înseamnă lumină, dar sufletul lui este plin de întuneric. El ne urăşte acum de moarte şi va pune la cale cea mai cumplită răzbunare împotriva noastră. Noi însă ştim că o singură viaţă şi o singură moarte avem şi pe amândouă vrem să le trecem cu cinste şi cu dreptate. Dumnezeu o să ne judece după faptele şi cugetele noastre. Eu nu pot altceva să vă spun decât: la luptă, cu Dumnezeu înainte!
Moartea fiului unui negustor grec din Castoria, a îndoliat oraşul. Episcopul Fotios s-a folosit cu îndemânare de acest prilej şi la înmormântare a ţinut o cuvântare emoţionantă, care a stors multe lacrimi din ochii asistenţei. El a spus că armatolii vlahi sunt nişte sălbatici cruzi şi lipsiţi de simţul onorii, care nu respectă viaţa solilor trimişi pentru împăcare, pentru restabilirea liniştii şi păcii în această parte a imperiului otoman. A avut grijă să nu pomenească nimic de solia anterioară, de propunerile de aderare la cauza panelenă făcute căpitanului Mitru Vlahu, şi de punga cu lire oferită de ultimul sol. Viclean, blând şi smerit, nu i-a fost greu să impresioneze şi să convingă asistenţa că “ereticii” vlahi şi “apostaţii” bulgari sunt adevăratele elemente turbulente, în timp ce grecii, în frunte cu Patriarhia din Constantinopol luptă pentru menţinerea liniştii şi ordinii şi sunt singurii prieteni sinceri şi devotaţi ai imperiului otoman.
Întors acasă după înmormântare, episcopul Fotios s-a trântit pe scaunul de la birou. Era obosit şi-l durea capul. Şi-a strâns tâmplele cu palmele şi a stat aşa cu coatele rezemate pe birou.
- Ah, blestematul, ce mi-a făcut?! A gemut el. Mi-a ucis pe fiul celui mai bun prieten şi al celui mai activ şi mai devotat membru al comitetului nostru de aici. Mi-a dat o grea lovitură. Dar am să i-o plătesc eu să mă ţină minte în vecii vecilor…
Începând din ziua următoare, episcopul Fotios s-a pus pe treabă serioasă. Cu râvnă şi cu fineţe diplomatică, însoţite nu numai de zâmbete mieroase ci şi de “atenţii” îmbietoare, el s-a insinuat sub pielea autorităţilor turceşti locale pe care le-a convins că acţiunea antarţilor greci nu este îndreptată împotriva imperiului otoman, ci împotriva “rebelilor vlahi şi bulgari”, dirijaţi de organizaţia teroristă macedoneană. Aparenţele pledau în favoarea argumentelor prezentate de prelaţii greci. Nicăieri în Balcani, bandele de antarţi nu omorau turci şi nu ardeau sate turceşti, ci numai sate vlahe şi bulgăreşti. Pe de altă parte, în strâmtoarea în care se aflau turcilor le convenea atitudinea binevoitoare a prelaţilor greci chiar dacă se îndoiau de sinceritatea declaraţiilor lor de fidelitate faţă de Sublima Poartă.
În această situaţie, episcopul Fotios, mulţumit de rezultatul intrigilor sale, nopţi întregi a meditat la biroul său şi a întocmit cu chibzuinţă planul de răzbunare împotriva căposului şi sălbaticului armatol Mitru Vlahu.
Într-o zi a trimis un curier la Pavlos Melas, comandantul bandelor de antarţi din nord-vestul Macedoniei, cerându-i să se prezinte urgent la sediul episcopiei. Acesta se afla în ţinutul dintre Castoria şi Prespa. Însoţit de subalternul său Gheorghos Caravanghelis, căpitanul grec s-a prezentat într-o seară la Episcopie
- Dragă Pavlos, i-a spus episcopul Fotios, lucrurile au început să meargă pe un făgaş foarte bun. Am aranjat cu autorităţile turceşti civile şi militare, să nu vă urmărească şi să nu vă mai stingherească în activitatea voastră de pedepsire a vlahilor şi bulgarilor rebeli. La măsurile voastre de represalii, turcii vor închide ochii. I-am convins că noi grecii suntem apărătorii liniştii şi ordinii în acest colţ al imperiului otoman şi că nu urmărim altceva decât readucerea sub ascultarea Patriarhiei a vlahilor “eretici”, care cer biserică ortodoxă separată, şi a bulgarilor exarhişti. Purtaţi-vă deci în aşa fel încât să nu-i supăraţi şi să nu-i lezaţi cu nimic pe turci. La ora actuală când toată Europa îi acuză de asuprirea creştinilor, şi ei au nevoie de sprijinul nostru. Loviţi fără milă în vlahi şi în bulgari. Ei sunt duşmanii noştri de moarte, nu turcii pe care trebuie să-i îmbrobodim până când ne vom întări şi vom deveni o forţă capabilă să se măsoare cu oricine. Atunci, cu toţi străinii grecizaţi prin religie şi şcoală, ne vom răfui şi cu turcii păgâni şi-i vom izgoni nu numai din Europa şi din Constantinopol ci şi din Asia Mică, şi chiar mai departe, în stepele asiatice din care au năvălit.
Episcopul Fotios, şi-a încheiat triada patriotardă încântat în sinea lui, şi măsurându-şi musafirii simandicoşi cu privirea, aştepta voios răspunsul lor.
Pavlos Melas, un bărbat de vreo 35-36 de ani, cu părul negru, des şi cu mustaţa bogată, îngrijită, care dădea obrazului rotunjor un aer leonin, era ofiţer de carieră. Studiase la Şcoala militară din Atena şi ajunsese la gradul de căpitan când, captat de activitatea silogului panelen, a cerut să lupte ca voluntar în Macedonia. După plecarea în Grecia a colonelului Costas Acritas, fostul comandat suprem al antarţilor din Macedonia, Pavlos Melas a preluat comanda antarţilor din nord vestul Macedoniei, iar Tellos Agras comanda celor din estul Macedoniei. Acesta din urmă, în calitatea lui de fost aghiotant al colonelului Acritas, deţinea şi funcţia de comandant suprem al tuturor forţelor de antarţi din Macedonia.
Pavlos Melas ascultase mulţi oratori iluştri la Atena şi auzise multe discursuri patriotarde, dar în atmosfera din seara aceea tirada episcopului Fotios i-a mers la inima, încât abia s-a stăpânit sa nu aplaude, dându-şi seama că se afla într-o casă bisericeasca, nu într-o agora ticsită de lume exaltată, gata să pornească la cucerirea Constantinopolului şi a Sfintei Sofii. Adjunctul său, loco­tenentul Gheorgos Caravanghelis căzuse deadreptul în extaz.
Cu faţa şi privirile strălucitoare, căpitanul Pavlos Melas a rostit:
- Prea sfinte, mă bucur nespus de vestea bună pe oare ne-o daţi şi vă asi­gur că vom executa întocmai instrucţiunile şi ordinele sfinţiei voastre.
Ştiţi desigur că în sectorul Coriţa a apărut un nou bandit cuţovlah, un anume Coconeş, care a băgat groaza în turci şi în adepţii noştri grecomani. Acest fioros bandit a căsăpit câţiva bei turci pe care i-a jefuit. Se spune că ia cu japca de la cei bogaţi şi împarte mărinimos la cei săraci. Este foarte isteţ şi de un curaj nebun. Îşi bate joc pur şi simplu de jandarmii turci, care tremură de groază la vederea lui. Lumea ţine la el atât de mult şi-i oferă adăpost în toate satele, încât e foarte greu să fie prins de poterele turceşti. Când este încolţit, se retrage în munţii prăpăstioşi unde i se pierde urma. Turcii au pus deja un pre­miu mare pe capul lui ca răsplată pentru cel care-1 va preda viu sau mort. Dar tâl­harul are foarte mulţi tăinuitori şi printre vlahi şi printre bulgari şi printre albanezi. De aceea, m-am sfătuit cu adjunctul meu Gheorgos Caravanghelis să ne con­centrăm forţele în sectorul Coriţa şi să punem mâna pe acest bandit atât de peri­culos şi de temut. În acest scop, ne-am gândit să-i întindem o cursă şi să prindem lupul in bârlogul lui. Nu departe de oraşul Coriţa este un mare sat de vlahi, Pleasa. Le-am trimis vorbă fruntaşilor de acolo să renunţe la şcoala şi biserica româneas­că şi să revină la şcoala şi biserica grecească. I-am ameninţat că dacă nu vor ac­cepta, atunci vor fi nimiciţi şi vor avea aceeaşi soartă ca şi cei din satul bulgă­resc Zagoriceni, unde au operat tot antarţii noştri. În ziua hotărâtă pentru atac, pe care o vom anunţa din vreme, ca să se ştie, brigandul Coconeş, cu ceata lui mică. va veni sigur sa, apere satul unde are prieteni şi rude. Atunci, cu cei două sute de palicari ai mei, voi pune mâna uşor pe el şi vom încasa şi frumoasa recompensă tur­cească.
Planul întocmit de cei doi ofiţeri greci şi expus pe larg episcopului, pă­rea minunat. Dar vorba zicalei populare: „Socoteala de acasă nu se potriveşte nicio­dată cu cea de la târg.”
Episcopul Fotios a ascultat cu multă atenţie expunerea căpitanului grec, al cărui plan nu se potrivea deloc ou planul lui.
Cei doi ofiţeri antarţi aşteptau nerăbdători aprobarea episcopului Fotios. Acesta, după o clipă de prefăcută chibzuială, pentru a-i menaja, a luat cuvântul vorbindu-le ou blândeţe:
- Căpitane Pavlos Melas, planul întocmit de dumneavoastră este excelent şi vă asigur că va fi pus în aplicare cât de curând. Dar deocamdată nu acest ban­dit cu mica lui ceată haiducească este pentru noi pe primul plan. Problema oare trebuie rezolvată, urgent este lichidarea faimosului revoluţionar Mitru Vlahu, care este cel mai mare şi mai periculos duşman al cauzei noastre. El dispune de nişte adepţi fanatici de zece ori mai numeroşi decât ceata brigandului Coconeş. Am în­cercat să-1 atrag de partea noastră prin tot felul de momeli şi de promisiuni. A fost imposibil. Ceva mai mult, acest blestemat "eretic" mi-a omorât pe ultimul sol trimis cu o pungă de lire ca să-l atragă. Aşa că aduceţi aici la Castoria toate for­ţele voastre ca să-l lichidăm mai întâi pe Mitru Vlahu şi pe urmă veţi pune mâna uşor şi pe besmeticul brigand Coconeş. Astfel, în locul unei nesigure recompense turceşti, veţi recupera punga noastră de lire jecmănită de acest tâlhar care mi-a ucis solul.
- Prea sfinte, fie aşa cum hotărăşte sfinţia voastră. Noi suntem ostaşi şi executăm ordinele date de sfinţia voastră. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să vă ajute să pregătiţi, cu tact şi înţelepciune, ziua victoriei pentru patria noastră Elada pentru care am venit aici să luptăm şi să ne vărsăm sângele.
Încântat, episcopul Fotios i-a oprit pe oaspeţii săi la masă şi i-a găzduit în palatul episcopal. A doua zi cei doi comandanţi au trimis un curier în tabăra antarţilor cu ordinul de a se concentra urgent lângă Castoria. Împreună cu episcopul au întocmit planul de luptă împotriva lui Mitra Vlahu.
Începând din ziua aceea un dulău din curtea palatului episcopal urla noaptea lugubru la lună. Un urlet prelung, gros şi tremurat ca un bocet înfricoşător.
Ziua, cei doi ofiţeri greci, îmbrăcaţi în haine civile, se plimbau liberi şi veseli prin oraş, fericiţi că aud vorbindu-se mai mult greceşte, de cât alte limbi străine, barbare. Şcolile şi bisericile erau aproape toate greceşti. Doar bulgarii aveau o singură, şcoala şi biserica în limba lor, dar majoritatea negustorilor lor erau grecomani. Vlahii, care formau majoritatea locuitorilor din oraş, erau în marea parte grecomani înfocaţi. Nu exista nici o şcoală şi nici o Biserică românească. Până şi cei care îşi păstrau limba erau nevoiţi să frecventeze biserica şi şcoala greacă, astfel încât grecizarea vlahilor din acest oraş era aproape încheiată. Nici măcar Apostol Mărgărit, marele şi curajosul apostol al românismului în Balcani, care şi-a început cariera ca învăţător de limba greacă, înainte de trezirea con­ştiinţei lui naţionale şi pe care predecesorul episcopului Fotios a vrut sa-1 trimită, la studii superioare la Atena, n-a îndrăznit să. deschidă o şcoală românea­sca în acest oraş.
Familiile grecomane vlahe şi bulgare îi primeau cu mare bucurie şi cinste pe cei doi comandanţi de antarţi, întrecându-se onorate că doi greci veritabili le calcă pragul şi întrecându-se în a-i ospăta cu toate onorurile şi cu tot ce au mai bun. Mai bine de două săptămâni ei au fost oaspeţii favoriţi ai notabilităţi­lor grecomane ale oraşului. Erau copleşiţi do atâtea atenţii şi de atâtea laude câte primeau. Noaptea târziu, când se întorceau în apartamentul luxos din palatul episcopal, se trânteau obosiţi pe paturile curate, arhisătui de mâncăruri şi băuturi alese şi copleşiţi do atâtea atenţii.
- Hei, Gheorgos, exclama Pavlos Melas, ce minunaţi sunt castorienii ăştia. Dacă ar fi toţi ca ei - aşa cum ni se spunea nouă la Atena - n-ar mai fi fost ne­voie de prezenţa noastră aici, hăituiţi ca nişte fiare prin munţii ăştia sălbatici şi împăduriţi, plini de capcane la tot pasul, nu ca munţii noştri stâncoşi, goi şi sterpi din Elada. Am fi trăit şi noi liniştiţi într-o garnizoană mare la Atena, la Pireu, la Volo sau în alte oraşe mari şi frumoase. Avem noroc totuşi cu episco­pul ăsta al nostru, care este un mare diplomat şi tea. maro grec. Să-i dea Dumnezeu sănătate, şi viaţa lungă. Cu oameni ca el ne vom vedea visul împlinit: alipirea Macedoniei cu care vom forma Grecia Mare.
Gheorgos Caravanghelis, care, după nume, părea vlah grecizat din sudul Tesaliei, l-a aprobat cu pleoapele îngreunate de somn.
- Aşa este, dragă Pavlos. Scuză-mă că nu mai am chef de taifas. Sunt obosit şi aş vrea să, adorm, dar nu mă lasă câinele ăsta afurisit, care urlă sinistru. Parcă, ar prevesti moartea cuiva. Numai de n-ar fi vorba de noi sau de sfinţia sa episcopul Fotios. În rest, poate să urle până va crăpa afurisitul, că până la urmă tot o să adorm eu şi o să dorm buştean până la ziuă. De fapt, mă gândesc mai mult nu la noi, ci la viaţa bunului nostru episcop Fotios să, nu păţească şi el ce-a pă­ţit episcopul Emilianos din Grcbena.
- Fii serios, dragă Gheorgos şi nu mai crede în asemenea superstiţii bu­ne pentru babe şi copii.
- O f i cum spui tu, dar are vin urlet lugubru, care nu-mi place.
Într-un târziu au adormit amândoi. A doua zi şi-au luat rămas bun de la episcopul Fotios, care i-a binecuvântat, şi au pornit spre locul unde erau aşteptaţi de unitatea de antarţi chemaţi. Erau vreo cincizeci de antarţi călăuziţi de curierul din Castoria, care era un bun cunoscător al muntelui. După câteva ore de mers, au ajuns într-o poieniţa, unde murmura lin apa unui izvor. Din ţeava de fier înfiptă în coasta muntelui, apa gâlgâia într-un cauc de lemn, adânc şi mare cât o cevată, şi de acolo se scurgea într-un jgheab lung şi gros făcut din trun­chiul unui fag scobit de la un capăt la altul. La mijlocul jgheabului se afla o gaură pe unde apa, ajunsă la nivelul ei, se scurgea într-un şenţuleţ şi se acumula la vreo cincizeci de metri mal jos într-un mic iaz. Acest izvor servea le adăparea turmelor şi vitelor. 0bosiţi şi năduşiţi după câteva ore de urcuş, antarţii au răsuflat uşuraşi când s-au văzut pe neaşteptate în luminişul acestei, poieniţe adum­brite de coroanele verzi ale unor arbori seculari. S-au repezit la şipot să-şi umple bidoanele cu apă proaspătă şi să se spele de sudoarea care li se scur­gea şiroaie pe faţă. Unii dintre ei îşi afundau capul în apa din jgheab, după care se scuturau pufnind zgomotos. Alţii aşteptau să le vina rândul cu bidoanele în mâ­ini.
Era pe la amiază. Cu toată căldura, adia totuşi un aer de munte proaspăt
şi răcoritor. Cei doi comandanţi s-au întins pe pământ ca să se odihnească puţin, după ce au sorbit câteva guri de apă din bidoanele aduse de un antart. Priveau la hărmălaia făcută de antarţii lor care zburdau şi se stropeau cu apă ca nişte copii cu chef de joacă.
- Destul cu joaca, a strigat la ei dojenitor locotenentul Caravanghelis. Nu vedeţi că au nevoie şi alţii să bea apă şi să se spele?
Acoperindu-şi ochii ou mâna de lumina soarelui care ardea în zenit, căpitanul Pavlos Melas, renumit pentru severitatea lui în materie de disciplină militară, s-a adresat subalternului său pe un ton îngăduitor:
- Lasă-i să se bucure şi ei puţin că sunt tineri şi n-au avut parte de plăcerile huzurului nostru de la Castoria.
Cum hărmălaia mai continua, locotenentul Caravanghelis s-a sculat în capul oaselor şi a strigat ameninţător:
- Să ştiţi că vă pedepsesc dacă nu încetaţi odată cu joaca voastră prostească. Apoi întorcându-se spre căpitan, a adăugat: Trebuie să-i ţinem în frâu, altminteri încep să-şi facă de cap, şi fără disciplină se duce totul de râpă. Într-adevăr, am dus-o minunat! a exclamat Caravanghelis.
- Şi o s-o mai ducem, dragă Gheorgos, dacă ne ajută Dumnezeu să scăpăm mai repede de banditul ăsta de cuţovlah. Episcopul nostru o să ne ţină ca pe pal­me de acum înainte.
La porunca aspră a locotenentului Caravanghelis, hărmălaia de la şipot a încetat. Întinzându-se pe spate, căpitanul Pavlos Melas a adăugat:
- Spune-le că vom prânzi şi ne vom odihni aici o oră, după care vom ple­ca mai departe pană la locul ştiut de călăuza noastră.
Auzind ordinul, toţi antarţii se pregăteau de masă, umblând prin trais­tele lor cu merinde. În aceeaşi clipă însă o vijelie de gloanţe s-a năpustit asu­pra lor, şuierând ascuţit ca o şerpărie de vipere dezlănţuite. Nimeriţi în plin, unii s-au prăbuşit, alţii mai norocoşi s-au culcat la pământ, adăpostiţi de jgheab şi de bolovanii de deasupra şipotului. Cei doi ofiţeri au pus mâna pe arme şi, întorcându-se brusc pe burtă, au început să tragă spre arborii de unde vâjâiau gloanţele.
- Predaţi-vă, că nu aveţi nici o scăpărat a strigat o voce de după trunchiul unui copac.
- Niciodată! a răspuns răspicat căpitanul Pavlos Melas, care profitând de răstimpul scurt al somaţiei adresate, s-a rostogolit iute, adăpostindu-se după o stâncă. Locotenentul Caravanghelis s-a târât şi el ca o jivina pani la capătul jgheabului şi s-a pus la adăpost, de unde a început să tragă. Lupta a durat câteva ore. Luaţi prin surprindere, antarţii trăgeau la nimereală spre marginea pădurii de unde vâjâia vijelia ucigătoare. Treptat, treptat , rândurile antarţilor se răreau. Unii erau loviţi mortal, alţii răniţi gemeau şi se văietau, văzând cum li se scurge sângele şi vlaga din trup. La un moment dat armatolii i-au încercuit pe antarţi. Călăuza castoriană a reuşit sa se strecoare şi să scape dându-şi drumul într-o râpă, urmat de câţiva antarţi teferi sau uşor răniţi.
În faţa dezastrului cumplit la care nu se aşteptau, Pavlos Melas şi Gheorgos Caravanghelis au ridicat mâinile în sus şi s-au predat.
Mitru Vlahu a ordonat să se strângă toate armele şi muniţiile celor morţi,
iar răniţii să fie împuşcaţi. Încadraţi de armatoli, cei doi comandanţi şi patru antarţi prizonieri au fost conduşi până la locul unde, lângă trunchiul unui fag secular, îi aştepta să-i judece căpitanul armatol Mitru Vlahu.
Urcând coasta, leoarcă de sudoare şi cu vocea stinsă de oboseală şi de supărare. Gheorgos Caravanghelis a întors capul spre căpitanul Pavlos Melas şi i-a spus cu amărăciune:
- Vezi, dragă Pavlos, pentru cine urla câinele acela afurisit din curtea episcopiei? Hei, ce mai zici acum?! ...Nu-i aşa că am avut dreptate?
Căpitanul Pavlos Melas era distrus. Nu se aştepta să fie prins viu şi umilit de un brigand mocofan, neinstruit ca el la o înaltă şcoală militară. A vrut să-i răspundă prietenului său că el tot nu crede ca babele în superstiţii, dar a preferat să tacă, înghiţindu-şi răspunsul. În faţa morţii apropiate, considera că trebuie să fie demn, grav şi solemn ca un erou de tragedie antică. Ştia bine ce îl aşteaptă.
Mitru Vlahii era necruţător. I-a judecat după legea strămoşească, amintindu-le crimele şi nelegiuirile comise şi i-a condamnat pe toţi la moarte. Au fost înmormântaţi cu toţii într-o groapa comună la marginea poienii lângă râpă, punându-li-se la cap o cruce de lemn înconjurată de mai mulţi bolovani. Astfel a luat sfârşit aventura tragică a faimosului căpitan Pavlos Melas şi a adjunctului său Gheorgos Caravanghelis.
Vestea morţii celor doi comandanţi de antarţi şi a măcelului din munţi a umplut de jale Castoria. Visele unor fete romantice care-i cunoscuseră şi admirase­ră în timpul scurtei lor şederi în oraş, s-au spulberat ca florile sub suflarea îngheţată a unui viscol năpraznic. Faima lui Mitru Vlahu a crescut şi mai mult şi umbra lui uriaşă se profila ameninţătoare peste această cetate avansată a ele­nismului în Macedonia. Episcopul Fotios turba de mânie. Reuşise să câştige încrede­rea deplina a autorităţilor turceşti locale şi se bucura anticipat la gândul că cei doi viteji comandanţi ai antarţilor îi vor veni de hac repede agramatului şi încăpăţânatului cuţovlah. Elita antarţilor a fost nimicită. Restul erau complet demoralizaţi.
Episcopul Fotios se frământa la biroul său iscodind un nou plan de răzbunare. Dar în zadar. Nu găsea. Era ca paralizat. Parcă necuratul începuse să-şi bată joc de el, azvârlindu-1 dintr-o nenorocire în alta. Era copleşit de durere. Sângele i se urcase la cap şi-i vuiau urechile. N-a auzit ciocănitul uşor în uşa biroului. Deodată a intrat secretarul său, călugărul Hieronimos Acesta, înclinându-se, i-a spus:
- Prea sfinte, aşteaptă cineva care vrea să vă vorbească. Spune că vine din partea voievodului Cota.
- Să intre! a poruncit episcopul luminat deodată la auzul numelui.
Cota era un voievod bulgar din satul Rulea, care, momit şi prins în mreje
de episcopul Fotios, a părăsit exarhatul şi s-a pus în slujba Patriarhiei din Constantinopol. Pentru întoarcerea lui la patriarhat şi pentru acţiunea de a-i converti pe compatrioţii săi de a face acelaşi lucru, voievodul Cota era plătit cu şase lire pe lună. Suma o primea anticipat de două ori pe an. Pe lângă aceasta, doi fii ai voie­vodului studiau gratuit la Atena, devenind partizani înfocaţi ai elenismului.
Trecuseră mai bine de doi ani de când Cota îşi încasa anticipat simbria de 36 de lire la şase luni. Dar exemplul lui n-a fost urmat de bulgari, aşa cum spe­ra episcopul Fotios. Aceştia rămâneau în continuare exarhişti. Cota însă îşi pretindea simbria, deşi acţiunea lui nu avea nici un efect. Ameninţat de Mitru Vlahu şi de alţi compatrioţi, el e-a văzut silit să se adăpostească în alt sat la nişte rude, după ce 1-au părăsit şi cetnicii lui care-1 consideraţi tradător. Situaţia lui era disperată. Avea nevoie de bani. Altfel era pierdut. Pentru încasarea simbriei, şi-a trimis curierul la Castoria.
Scoţându-şi căciula, curierul s-a aplecat şi a sărutat mâna episcopului.
- Prea sfinte, vin din partea voievodului Cota, care vă trimite multe închinăciuni şi vă, roagă să-i plătiţi, potrivit învoielii, simbria pe şase luni. El lucrează, mai departe cu credinţă şi cu devotament neclintit pentru patriarhat. Doar ştiţi că, datorită sprijinului mărinimos al sfinţiei voastre, cei doi copii ai lui studiază la Atena.
Episcopul fierbea de mânie. Cota se lăudase că în scurt timp îi va întoar­ce pe bulgarii exarhişti la patriarhat. Trecuseră doi ani şi n-a făcut nimic. Se dovedea un neputincios şi un profitor ordinar care-şi urmărea interesul său personal. Influenţa în rândul bulgarilor a acestui voievod pe care el mizase, era nulă. Şi tocmai acum când toată Castoria era în doliu după dezastrul antarţilor în frun­te cu marii lor comandanţi Pavlos Melas şi Gheorgos Caravnghelis, acest voievod bulgar, hăituit şi ascuns în bârlog, avea neruşinarea să ceară anticipat plata sim-briei pe alte şase luni. Episcopul era atât de revoltat, că a vrut să-l dea afara imediat pe curier. S-a răzgândit însă, socotind că e mai bine să fie mai diplomat.
Cu blândeţe în glas i-a vorbit:
- Îi mulţumesc voievodului Cota pentru închinăciunile trimise şi-i tri­mit şi eu multe urări de sănătate şi binecuvântarea mea pentru el şi pentru familia lui. Dumnezeu să-1 ocrotească şi să-l ajute în tot ce face pentru cauza sfântă a Patriarhiei.
Curierul asculta în picioare, cu căciula în mâini.
Măsurându-1 cu privirea, episcopul a continuat, făcând un gest cu mâna:
- Dar...ia loc, pe scaun, nu mai sta în picioare, că eşti obosit de atâta drum.
Emoţionat, curierul s-a aşezat pe scaun, frământând timid căciula în mâini.
Privindu-1 fix în ochi, episcopul a continuat vorbindu-i cu aceeaşi blân­deţe prefăcută:
- Ce mai face şi unde se află acum voievodul Cota? Mai este în casa lui din satul Rulea? Tare mult aş vrea să-i fac o vizită canonică şi să stau de vorbă cu el şl cu sătenii de acolo atât de cuminţi şi de înţelepţi, care s-au întors la dreapta credinţă păstrată cu atâta trudă de Sfânta Patriarhie din Constantinopol.
Fermecat de blândeţea mieroasă a episcopului Fotios, curierul şi-a deschis larg inima.
- Prea sfinte, s-au ivit nişte zâzanii, între credincioşi şi, ameninţat de unii săteni asmuţiţi de cetnicii revoluţionari bulgari, şi de armatolii lui Mitru Vlahu, voievodul Cota şi-a mutat cartierul într-un sat mai îndepărtat...
- Unde?
- La Slibova, prea sfinte.
Aflând secretul de care avea nevoie, episcopul Fotios s-a sculat de pe sca­un, concediindu-1 pe curier cu acelaşi glas prefăcut, dar mai ferm.
- Bine...poţi pleca. Spune-i voievodului Cota că deocamdată, nu-i pot plăti suma convenită, fiindcă vistieria noastră s-a golit după atâtea cheltuieli şi neca­zuri ce au căzut pe capul nostru. Mai spune-i că aştept şi eu din partea lui să fa­că mai mult, aşa cum a promis, şi să lupte cu curaj contra duşmanilor, ca vitejii no­ştri antarţi, nu să se ascundă de frica lor, după câte am înţeles...
Curierul a placat năucit. Când i-a raportat lui Cota refuzul episcopului de a-i plăti simbria, acesta a răbufnit înfuriat:
- Câinele de caţaon! Crede că-şi poate bate joc de mine? Am să-i arăt eu cine este voievodul Cota!
Pufnea şi scrâşnea din dinţi şi se plimba furios de la un capăt la altul al
odăii. Când s-a mai liniştit, s-a aşezat la masa şi i-a adresat episcopului o scrisoare în care îl ameninţa că-i va tăia capul dacă nu mai respectă învoiala şi nu-i mai plă­teşte simbria convenită. În scrisoare îi mai spunea: "Învoiala a fost ca eu să fac propagandă printre bulgari ca ei să părăsească exarhatul şi să treacă la patriarhat, nu ca să omor oameni nevinovaţi, nici cetnici bulgari sau vlahi. Eu mi-am respectat învoiala, ca dovadă că mi-am trimis copiii să studieze la Atena. Am rămas credincios şi devotat în continuare cauzei patriarhatului pentru care am făcut atâtea sacrificii. Lupta este lungă şi grea. E uşor să stai comod în fotoliu la birou şi să judeci faptele altora. În încheiere, vă cer, prea sfinte, să-mi trimiteţi neapărat suma care mi se cuvine. Altfel nu pot continua lupta."
Episcopul Fotios a mototolit scrisoarea şi a aruncat-o dispreţuitor la coş. Scârbit, a adăugat: "Nici nu am nevoie de un şobolan ca tine, mocofane!"
Cunoscând locul unde se adăpostea voievodul Cota, episcopul Fotios 1-a de­nunţat autorităţilor turceşti. 0 unitate de jandarmi a încercuit satul şi voievodul Cotea a fost luat ca din oală. Arestat şi dus la Bitolia, Cota a fost judecat şi condamnat la moarte pentru nelegiuirile comise în trecut când lupta împotriva patriarhatului. Execuţia a avut loc în piaţa Atpazar din Bitolia, prin împuşcare în prezenţa unei mari mulţimi de curioşi. Turcii voiau să dea astfel un exemplu de pedepsire în public a tuturor rebelilor ghiauri care îndrăzneau să turbure lini­ştea şi ordinea imperiului otoman.
Episcopul Fotios, abil şi şiret, îşi freca mâinile fericit. Reuşise să îm­puşte doi iepuri cu un singur glonţ: pe de o parte a scăpat de un duşman periculos, pe de altă parte, servindu-le pe tavă capul voievodului Cota, şi-a consolidat pozi­ţia pe lângă autorităţile turceşti.
După atâtea înfrângeri grele şi după atâtea hapuri amare înghiţite, în ca­re timp se ridicau voci critice la adresa lui, din clipa aceea acţiunile începură sa-i crească. Mitropolitul Bitoliei era totuşi nemulţumit, cu toate că nu cunoştea secretul trădării voievodului Cota. Aflând că victima era luptător grecoman şi că avea doi copii care studiau la Atena, a ordonat ca rămăşiţele pământeşti ale lui Cota să fie ridicate de la locul execuţiei şi înmormântate creştineşte.
Înmormântarea a avut loc cu mare alai în cimitirul ortodox din oraş.