Mărturii  Constantin Papanace

O anumită gândire, atitudine şi manifestare în lupta permanentă pentru păstrarea fiinţei şi conştiinţei noastre româneşti se constată încă de pe vremea bunicului nostru Preotul Econom Stavrofor Atanase Papanace.

Deşi deţinător al unor poziţii avantajoase în ierarhia societăţii greceşti (fiind mai mare peste 70 de biserici) şi apreciat sub toate raporturile, oferindu-i-se chiar posibilitatea de a juca un rol important în viaţa social-religioasă - cărturar format în ţările greceşti şi un bun cunoscător al limbilor vechi, latina şi elina, precum şi greaca modernă, bunicul nostru a renunţat la toate avantajele de ordin material şi social, socotind că misiunea lui cea mai înaltă, ca purtător şi propovăduitor al Dumnezeieştii Învăţături, era să predice credinţa în limba maternă, limba românească, deşi ştia că aceasta va avea pentru el consecinţe fatale.

El este primul preot în Macedonia, care citeşte Liturghia în limba aromânească. Este exact un act de profundă semnificaţie, dacă nu chiar istoric, prezenţa unei conştiinţe puternice româneşti, cutezanţa de a citi Liturghia în limba românească într-o perioadă când încă în Ţară se simţea influenţa grecească.

Reacţiunea grecească a fost violentă, preotul Atanase Papanace a fost asasinat de către greci în toamna anului 1906: trei echipe de greci au tras asupra lui când mergea spre biserică - biserica Sfânta Maria, unde îl aştepta toată suflarea românească din Veria, oraş a cărui populaţie de peste 20000 de locuitori, cât avea la acea dată, era formată în majoritate de aromâni.

Este o jertfă mare, conştientă, pe altarul românismului, dusă pe meleagurile Macedoniei, împotriva înverşunatului duşman care de milenii caută să deznaţionalizeze elementul românesc.

Voi relata, din poveştile mamei, modul cum a decurs asasinarea bunicului în acea fatală duminică de toamnă târzie din 1906.

În urma hotărârii asasinării bunicului de către greci, în care scop s-au format trei echipe pe traseul care duce la biserica Sf. Maria, prietenii lui Greci, care erau contra acestei crime, şi chiar garda lui personală (CAFAS) care îl însoţea mereu, l-au prevenit să nu meargă la biserică în duminica aceea. Însăşi mama care era în doliu după tatăl ei mort de curând şi care nu ieşea deloc din casă, a încercat să-l oprească, simulând că merge şi ea cu dânsul la biserică cu copilul în braţe (este vorba de fratele Costache care abia împlinise doi ani). Atunci bunicul a exclamat: „Tu nu vii la biserică. Ce, vrei ca grecii să-mi distrugă întreaga familie? Eu nu mă las intimidat de greci şi o să merg la biserică spre a sluji în limba aromânească. Dacă grecii sunt hotărâţi să mă omoare, aceasta o pot face oricând şi în alte împrejurări. Să aveţi grijă să îmi luaţi corpul ca nu cumva grecii să-mi ieie capul şi să-l batjocorească".

Povesteşte mama în continuare că toţi au amuţit. Nimeni n-a mai spus nimic, impresionaţi profund de seninătatea şi ferma convingere de a înfrunta atât de senin moartea.

Şi, într-adevăr, echipele şi-au făcut pe deplin datoria: înainte de a ajunge la biserică, bunicul a fost asasinat în plin centru al oraşului. O soră de-a bunicului, pe nume Maria Tina, care se pregătea şi ea să meargă la biserică, când a auzit detunăturile de arme şi-a dat seama că s-a tras în bunic, s-a repezit despletită pe strada principală şi l-a găsit încă în viaţă. Şi-a dat sufletul în braţele surorii sale. Pe această linie de conduită şi simţire românească, cu o responsabilitate crescândă şi amplificată şi pe alte direcţii, a continuat lupta tatălui nostru Enache Papanace, care încă de pe băncile liceului lua atitudine ori de câte ori profesorii greci ponegreau şi minimalizau faptele istorice ale neamului românesc. Protestul lui i-a adus drept consecinţă eliminarea de la liceul grecesc. Mai târziu s-a angajat şi cu mai multă ardoare în lupta contra duşmanului de totdeauna. Fapt pentru care prigoana a fost înăsprită, recurgându-se la acte mişeleşti, încercându-se să se dea foc casei noastre în scopul de a distruge întreaga familie. Prigoana s-a extins cu timpul asupra întregii comunităţi aromâneşti din Grecia, soldându-se cu închisori, persecuţii şi asasinate în masă. Aceasta se petrecea pe timpul Imperiului Otoman în plină descompunere. După eliberarea Greciei de sub stăpânire, în 1912, persecuţiile au luat amploare şi mai mare. Mulţi fruntaşi aromâni au fost întemniţaţi, printre care şi tata.

După o perioadă de întemniţare, prin care se urmărea intimidarea elementului aromân, autorităţile greceşti au pus în libertate pe toţi cei întemniţaţi, afară de tatăl nostru. El a fost exilat pe o insulă şi urma să fie executat; dar în urma demersurilor pe linia diplomatică, prin consulul român Contescu, care a acţionat energic, tata a fost eliberat, a venit imediat în ţară şi s-a înrolat voluntar în armata română pentru a lupta cu alţi compatrioţi din Macedonia în campania războiului balcanic din 1913. Reîntors în Grecia, după terminarea războiului balcanic, acţiunea tatălui nostru a fost reluată, întrucât grecii nu renunţau la acţiunile lor oculte de deznaţionalizare a elementului românesc.

În această perioadă de timp, dându-şi seama de pericolul de care era ameninţat elementul aromânesc din Grecia, mai ales după schimbul masiv de populaţie care a intervenit între Turcia şi Grecia învinsă (populaţia greacă fiind foarte numeroasă şi în parte aşezată în ţinuturile locuite de aromâni), situaţia economică a elementului nostru devenind şi ea precară, tata a preconizat colonizarea Aromânilor în Cadrilater, integrându-l în elementul românesc.