Armatolii

Vulturii Pindului

În afară de Selea de Sus unde celnicul Hrista Vasile era grecoman înfocat, în toate celelalte sate nu exista nici un aromân atins de filoxera grecomaniei. Celnicul Zdru întemeiase Cândrova, celnicul Cuşa, Gramaticova, iar alţii înfiinţaseră Paticina, Fetiţa şi alte cătune. Toate aceste sate fârşeroteşti aveau şcoli primare şi biserici româneşti. O parte din Selea de Sus, unde locuiau fârşeroţii antigrecomani, a fost atacată şi arsă de o bandă de antarţi din ordinul colonelului Acritas, comandantul suprem al antarţilor din Macedonia, predecesorul lui Agras. /Ionel Zeana - Vulturii Pindului, Roman istoric, Editura Scara, București, 2002/

1 O zi caldă de vară

Era o zi caldă de vară. Pe terasa cafenelei lui Cionga, umbrită de o boltă de viţă de care atârnau nişte ciorchini mari ca nişte ugere de vacă, oamenii satului, mai mult bătrâni, şedeau la taifas, râzând, glumind, ca să treacă timpul. În timp ce sporovăiau, unii din ei, mai simandicoşi, treceau mecanic printre degete, ca oile la strungă, boabele rotunde şi lunguieţe de chihlimbar ale mătăniilor de care nu se despărţeau decât la masă şi când dormeau. Aşa era obiceiul oamenilor bătrâni, transmis din generaţie în generaţie, cine ştie de când, poate de la venirea turcilor...
La ora aceea tinerii erau plecaţi dis-de-dimineaţă la lucru, unii la munca câmpului, pe ogoarele lor, alţii prin ogradă şi prin grădină, plivind şi stropind legumele, iar alţii porniţi la munte cu câte un cal, catâr sau măgar să taie lemne din pădure şi să strângă surcele pentru nevoile gospodăriei, căci iarna venea cu ninsori abundente şi casele trebuiau aprovizionate din timp cu lemne. Aşadar, la ora aceea, clienţii obişnuiţi ai cafenelei erau bătrânii satului în frunte cu învăţătorul şi cu preotul. Spre deosebire de ţărani care umblau îmbrăcaţi în hainele lor de lână, cum apucaseră din moşi-strămoşi, “domnii” învăţători, ca nişte oameni cu ştiinţă de carte ce erau, umblau îmbrăcaţi europeneşte, cu costum de stofă, cu pantofi şi cu cravată la gât. Preotul umbla mereu în sutana lui neagră, lungă şi largă ca fusta babelor din sat.
În timpul vacanţei, mai ales vara, învăţătorii, preotul şi psaltul erau nelipsiţi de la cafenea. Era singurul loc de întâlnire şi de distracţie. Aci îşi petreceau ei aproape toată ziua, cu o pauză de câteva ceasuri pentru siesta de după masa de prânz, jucând cărţi şi table, citind şi comentând ştirile din vreo gazetă turcească adusă de poştaş sau de chirigiul Gabeta. Sobri şi cumpătaţi de felul lor şi economi – unii dintre ei – până la zgârcenie, nu se întreceau deloc la băutură, încât bietul cafegiu abia îşi ducea zilele, câştigându-şi cu sudoare bucata de pâine.
Cafeaua era nelipsită pe mesele tuturor şi o sorbeau cu mare plăcere din filigeana aburindă cu caimac aromitor. Din când în când mai comandau câte un păhărel de rachiu de tescovină, tare şi dulceag, numit “ţipură”, sau coniac preferat mai ales de “domnii’ învăţători şi de unii negustori de la oraş. Pe lângă acestea, se mai servea vin adus în butoaie de la Veria, iar ca delicatese: şerbet alb sau roz în apă rece, dulceaţă de trandafiri şi pudratul rahat – locum turcesc, cu care îşi mai îndulceau gura bătrânii. Aceştia, la plecare, mai cumpărau, uneori vreo bucată - două de rahat pentru nepoţii lor care-i întâmpinau ciripind ca nişte pui de rândunică : “mi-ai adus ceva bunicule?” şi bunicul scotea din buzunar darul delicios învelit în hârtie.
Din cauza zăpuşelii, sala lungă a cafenelei era goală. Numai cafegiul stătea în dosul tejghelei, atent la comenzile muşteriilor lângă uşa deschisă. Toată lumea era pe terasă, aşezată pe scaune în jurul unor mese şi pe o bancă de lemn cu vopsea scorojită de vreme, ce se întindea de-a lungul unui parapet de zid.
Cafeneaua Cionga era la parterul unei case de piatră cu etaj şi balcon, ca mai toate casele din comuna Doleani, dar avea o poziţie centrală, dominantă în piaţa imensă cât a unui oraş mare, cu terenul accidentat plin de pietre şi de bolovani.
La o masă, lângă parapet, jucau table domnii învăţători. Unul din ei era Dumitru Caragea, cunoscut sub numele de Miri Hiandu, al doilea era Iancu Dalametra. Dumitru Caragea era directorul şcolii primare române din comună. Amândoi erau absolvenţi ai liceului român din Bitolia, înfiinţat în Macedonia, sub imperiul otoman, în anul 1880.
Caragea era un bărbat înalt, corpolent, cu faţa lată, împărţită în două de o mustaţă groasă şi lungă, cu sfârcurile răsucite, care îi dădeau un aer impozant. Bombănea ca un urs, nemulţumit că zarurile nu cădeau după voia lui.
Adversarul lui de joc, Iancu Dalametra, era mai tânăr. Avea aproape treizeci de ani. Era căsătorit proaspăt şi era fericit că are un copil de sex masculin. Potrivit de statură, subţirel şi elegant, avea părul negru şi faţa lunguiaţă, rasă, luminată de doi ochi negri şi vioi ce trădau inteligenţă şi umor. Era ager şi isteţ ca un spiriduş. Avea o mare pasiune cărturărească. Citea şi stătea de vorbă cu oamenii, mai ales cu bătrâni şi bătrâne, de la care culegea cuvinte şi zicale vechi, căci îşi propusese, încă de pe băncile liceului, să alcătuiască un dicţionar macedo-român sau aromân.
La masă între cei doi jucători, mai erau două scaune ocupate de doi chibiţi. Pe unul, la stânga lui Caragea, şedea preotul Paptănase, megleno-român, originar din comuna turcizată Nânta, pe celălalt era învăţătorul Ioan Chiriazi. Fiecare chibiţ participa cu pasiune, căci se obişnuia ca cel care pierde să plătească şi consumaţia chibiţilor.
În ziua aceea directorul Caragea nu avea noroc. Zarurile îi cădeau mereu pe dos. Nu-l supăra atât paguba materială prin plata a patru cafele sau coniacuri, care costau câteva parale, cât pierderea în sine, înfrângerea, căci victoria repurtată chiar la jocuri distractive, mărunte şi banale, îi dădea învingătorului o bună dispoziţie reconfortantă. Înghesuit, scos afară cu 4-5 puluri, directorul Caragea pufnea furios împotriva zarurilor îndărătnice.
- Ptiu, fir-aţi ale dracului să fiţi! – după care îşi înălţa capul leonin, răsucindu-şi mustăţile nervos.
- Nu înjura, directore, că faci păcat! - îl dojenea părintele Papatănase, îmbrăcat tot în negru, cu potcapul cilindric pe cap şi cu mătăniile de chihlimbar pe care le tot trecea automat prin degetele subţiri şi lungi.
- Ia mai lasă-mă părinte cu păcatele, pufnea nervos Caragea. Mai bine roagă-te să se ducă naibii Aghiuţă de aici, că nu vezi ce-mi face spiriduşul ăsta de Dalametra? Mă face marţ afurisitul. Are baftă azi...
- Nu e baftă, directore! Exclama radios Dalametra, mişcând zarurile în pumnul strâns şi aruncându-le cu porunca de a cădea pe numerele de care avea nevoie. Şi afurisitele cuburi mici de os cădeau exact. Parcă un spiriduş binevoitor îl ajuta mereu, executându-i întocmai poruncile: şase - şase, patru – doi, trei – unu, doi – doi exact după nevoile şi dorinţele jucătorului. Pentru a-l irita şi mai mult pe director, Dalametra se prefăcea că descântă zarurile, suflând şi şoptind ceva ocult în pumnul strâns, înainte de a le da drumul. Într-adevăr, nu părea un lucru curat. Dalametra nu umbla cu vrăji, căci nu avea habar de el. Lui îi plăcea să facă haz pe socoteala colegului său mai mare şi să-i amuze pe chibiţi şi pe ceilalţi asistenţi curioşi. Bietul Caragea, gros ca un urs şi năduşit, pufnea îmbufnat şi pleznea de necaz.
Victorios, Dalametra jubila:
- Te-am făcut iarăşi marţ! a exclamat el vesel, uitându-se de sus la Caragea. Plăteşte acum consumaţia; patru cafele sau ce vrea fiecare. Eu o să iau un şerbet în apă rece, căci am asudat. Şi dacă vrei o nouă bătaie, îţi stau la dispoziţie mâine. Dar trebuie să le mai înveţi dragă directore!...
- Numai fă pe grozavul, i-a răspuns Caragea, că te cunosc bine. Ai avut azi noroc orb, dar mâine te voi ţine numai în marţuri să mă pomeneşti!...
Pe terasă mai erau părinţi care pălăvrăgeau în faţa unei cafele, fumând şi trecând necontenit printre degete şirul de mătănii până la ora prânzului când se sculau şi porneau spre casă. Se uitau amuzaţi la masa celor doi învăţători care nu mai conteneau, dându-şi ifose de mari tablagii.
- Petre, strigă directorul Caragea către cafegiu, dă-ne două cafele şi un şerbet.
- Imediat domnu’ Caragea, răspunse de la tejghea cafegiul Petre Damu, un bărbat tânăr care închiriase cafeneaua de la familia Cionga. Aceasta locuia mai mult la Salonic unde ţinea un hotel şi numai vara în sat la aer curat de munte.
Peste câteva minute cafegiul aduse tava cu comanda făcută şi ridică tablele închise ducându-le înăuntru.
În timpul jocului se auziseră nişte împuşcături dinspre Putumie, dar nimeni nu le-a dat vreo atenţie, crezând că e cineva la vânătoare de iepuri.
Larma cafenelei a încetat brusc la sosirea unui băieţandru de vreo doisprezece ani, care urcase coasta în fugă. Gâfâind, acesta s-a oprit la masa învăţătorilor şi s-a adresat sfios directorului Caragea:
- Domnu’ director, m-a trimis tata din Putumie să vă spun că au fost împuşcaţi soţii Gherasi, rudele voastre şi să mergeţi cât mai repede acolo.
- Ce-ai spus? L-a întrebat Caragea buimăcit.
- Au fost împuşcaţi în Putumie soţii Gherasi care lucrau la câmp, a repetat băiatul ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
- Cum ? Când? a întrebat din nou Caragea uluit.
- Adineaori... I-am văzut şi eu pe amândoi morţi, culcaţi la pământ cu faţa în jos, plini de sânge.
- Şi copilaşul? întrebă Caragea cu vocea sugrumată de durere.
- Copilaşul trăieşte. L-au găsit oamenii dormind la umbra unui tufiş din partea cealaltă a câmpului.
- Bine. Dă o fugă până la psaltul Ciupi şi spune-i să vină numaidecât la cafenea. Ştii unde stă?
- Ştiu, răspunse băiatul, alergând desculţ spre casa psaltului Ciupi, bucuros că a scăpat de privirile curioase ale atâtor bătrâni de la cafenea.
A urcat pieptiş coasta pe uliţa plină de pietre şi de aşchii, până la biserica Sfântul Nicolae, fără să-i pese de muchii şi de ţepi, căci avea pielea tălpilor argăsită de atâta zbenguială şi umblet pe coclauri. De la biserică drumul cotea spre dreapta şi era drept şi neted până în dreptul casei psaltului Ciupi. A bătut la poartă şi după câteva clipe i-a răspuns o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o rochie neagră, largă şi lungă până la călcâie. Broboada tot neagră, cu ciucuri subţiri pe margine, legată sub bărbie, îi scotea şi mai puternic în evidenţă trăsăturile feţei albe. Era soţia psaltului, maia Caliţa Ciupi. Se apropia amiaza şi pregătea masa la bucătărie.
- Ce doreşti, măi băiete? L-a întrebat ea pe necunoscutul vizitator.
- M-a trimis domnu’ director Carargea să-i spun psaltului că este aşteptat numaidecât la cafenea. Sunt acolo şi ceilalţi învăţători şi preotul Papatănase şi mulţi alţii.
- De ce? Ce s-a întâmplat ? întrebă Caliţa îngrijorată.
- O mare nenorocire.... O să-i spun lui nenea psaltu’.
Caliţa a deschis uşa şi l-a dus pe băiat în odaie. Psaltul Dimitrie Ciupi şedea turceşte pe pat şi cu ochelarii pe nas citea o scrisoare sosită de la un fiu de-al lui plecat în America. Acesta plecase cu vreo cinci ani în urmă şi lucra ca chelnăr într-un restaurant din Cleveland. În scrisoare era şi o fotografie a băiatului îmbrăcat într-un costum elegant, cu cămaşă albă şi cravată la gât. Arăta ca un adevărat domn. Nu-şi uitase părinţii şi le trimitea dolari ca să nu ducă lipsuri la bătrâneţe. Bătrânul Ciupi mai avea un băiat - cel mai mare - dar acesta trăia separat de gospodăria lui, fiind căsătorit şi având mai mulţi copii. Bătrânul Ciupi se gândea - conform obiceiului - să-şi petreacă bătrâneţile alături de fiul său cel mai mic. Dar într-o bună zi, Gula Ciupi, cu imaginaţia aprinsă de nebuloasa Americă, a părăsit băncile liceului român din Bitolia şi dus a fost. Le-a promis părinţilor care se despărţeau de el cu lacrimi în ochi, că se va întoarce neapărat şi va avea grijă de ei la bătrâneţe. Le scria regulat şi le trimitea dolari, dar nu dădea semne de întoarcere, încât părinţii, deşi nu duceau lipsă de nimic, se simţeau cu sufletul împovărat şi-şi vărsau năduful într-un oftat amar.
- Of, Caliţă, noi aici o să murim şi n-o să-l mai vedem pe Gula. Nu se mai întoarce el de acolo chiar de l-ai tăia în bucăţi. Nu vezi cum arată în fotografie şi în ce oraş mare trăieşte?! Cum să mai vină el în satul ăsta plin de noroaie şi de pietre şi ce să facă el aici? Să pască caprele lui Dzima sau Caraiani? Sau să facă negustorie la Veria ca Tanaşoca şi alţii? Nu cred într-o asemenea minune şi - drept să-ţi spun - nici n-aş dori-o.
- Taci din gură, nu mai vorbi aşa! îl certa Caliţa ştergându-şi lacrimile.
- Ce mai tura - vura! Eu aşa văd lucrurile şi cred că nu mă-nşel. Încep să mă împac cu gândul că nu se mai întoarce. Aşa ne-a fost soarta şi nouă şi lui: să ne despărţim şi să nu ne mai vedem decât poate pe lumea cealaltă.
Caliţa ofta şi o podideau lacrimile de fiecare dată când soţul ei aducea vorba despre fiul lor plecat în America.
Psaltul Ciupi recitea scrisoarea pe care o învăţase aproape pe dinafară şi a tresărit când Caliţa a intrat cu băiatul în cameră. Acesta desculţ, cu picioarele zgâriate şi prăfuite, a făcut doi paşi pe “sazma” întinsă pe jos – un covor specific aromânesc făcut din păr de capră, negru sau sur, cu dungi roşii sau albe - şi s-a oprit, adresându-se psaltului care-l privea pe deasupra ochelarilor:
- M-a trimis domnu’ director Caragea să-ţi spun să mergi imediat la cafenea unde sunt şi ceilalţi învăţători şi preotul Papatănase, că s-a întâmplat o nenorocire...
- Ce nenorocire? a întrebat psaltul, dându-se jos din pat.
- Au fost împuşcaţi azi în Putumie soţii Gherasi. Eu am venit în fugă tocmai de acolo, trimis de tata ca să-l anunţ pe domnu’ director Caragea.
Băiatul a întors apoi spatele, dând să plece.
- Stai, nu pleca ! i-a poruncit Caliţa, luându-l cu ea la bucătărie.
A luat din dulap o pungă cu rahat şi, scoţând o bucată trandafirie pudrată cu zahăr fin, i-a întins-o întrebându-l:
- Cum te numeşti, măi băiete ?
- Doni Maculi, a răspuns el, primind bucata şi ducând-o la gură, gata s-o zbughească afară.
- Stai, nu te grăbi să pleci, că ai fugit destul, l-a oprit Caliţa cu blândeţe.
Punându-şi mâna în buzunarul rochiei sale, maia Caliţa i-a întins un pumn de năut amestecat cu stafide, cu care ea era mereu aprovizionată, pentru a le împărţi nepoţilor şi copiilor care-i călcau pragul.
- Uite ia şi năutul ăsta cu stafide şi apoi poţi pleca.
Doni Manaculi a înfulecat rahatul şi şi-a pus năutul în buzunarul pantalonilor scurţi. I-a sărutat mâna maiei Caliţa, sunându-i “mersi”, căci aşa se spunea de toată lumea în satele aromâne din regiunea Variei: “mersi”, nu “ifharisto” (greceşte). Cum şi când a pătruns în graiul vlahilor de aici şi din munţii Pindului acest cuvânt franţuzesc? Nimeni nu ştia.
Ieşind din casa lui Ciupi, Doni Manaculi şi-a întors capul la dreapta. Puţin mai sus, pe un tăpşan, locuia preotul Papatănase. El avea o casă fără etaj, dar lungă, cu mai multe odăi umbrite în faţă de o boltă de viţă. În spate se întindea grădina plină de tot felul de pomi fructiferi. Crengile lor atârnau grele de poame. O clipă, Doni a tresărit plin de jind. Socotind că şi-a împlinit misiunea, n-a mai trecut pe la cafenea. Fiind ora prânzului, a scurtat drumul trecând pe lângă casele familiilor Papaianuşi şi Papacostea, aşezate mai la vale şi de acolo ocolind grădina lui Luca, a ajuns repede la casa lor aşezată pe un tăpşan lângă postul de jandarmi.
N-a trecut mult şi a spintecat văzduhul şi semnalul de alarmă dat de dangătul puternic al clopotului de la biserica Sfântul Nicolae.
Vestea împuşcării soţilor Gherasi s-a răspândit în tot satul. Bătrânii aflaţi la cafenea s-au retras la casele lor. Directorul Caragea, însoţit de învăţătorii Dalametra şi Chiriazi, de Buşa Demu, de vânătorii Huleva şi Şafarica şi de câţiva tineri înarmaţi, a pornit degrabă spre Putumie. Au fost întâmpinaţi de Hristu Manaculi şi de paznicul Guşa Beleai, amândoi înarmaţi cu puşti de vânătoare. Hristu Manaculi era un neîntrecut vânător, iar Beleai era paznicul satului. El păzea viile sătenilor din Putumie şi de la Surin precum şi pădurea de castani de lângă Gavana, o vale prăpăstioasă care mărginea la apus hotarul satului spre Xirulivad. Pe dealuri şi prin păduri creşteau sute de castani ai nimănui. Fructele lor nu-i ispiteau nici pe copii şi nici pe ciobani, fiindcă nu prea erau de soi bun. Se scuturau singure când găoacea lor ţepoasă pleznea şi castanele mărunte se împrăştiau pocnind pe jos în ropote seci. Ele erau hrana de iarnă a veveriţelor care le depozitau prin scorburile copacilor şi ale mistreţilor care le scormoneau cu râtul în zăpadă.
Ajungând în grabă mare în Putumie, grupul a fost întâmpinat de Hristu Manaculi care s-a adresat directorului Caragea:
- Domnu’ Caragea, iată ce s-a întâmplat ! Sora şi cumnatul tău au fost împuşcaţi. Nu ştiu de cine. Eu eram dincolo, la poalele muntelui Ilie, la vânătoare de iepuri prin ceair, când am auzit împuşcăturile dinspre Bata. Ştiam că aici lucrează Gherasi cu soţia lui. I-am văzut dimineaţă lucrând la câmp. Coseau iarbă. Mi-am zis că nu poate fi vorba de un vânător şi am alergat până aici. I-am găsit pe amândoi morţi împuşcaţi pe la spate. N-am văzut cine a tras în ei. Se vede că au tras de aproape, de la mărginea pădurii, poate de la castanul acesta gros când au ajuns la capătul câmpului. Pe trupul lui Gherasi era un bilet. Eu n-am pus mâna pe el. L-am trimis imediat pe băiatul meu să te anunţe, iar eu am stat aici împreună cu paznicul Baleai, care a venit şi el după mine.
Directorul Caragea a luat biletul şi l-a citi în gând. Era scris în greceşte. Apoi l-a tradus în gura mare: “Aşa vor păţi toţi vlahii care trădează elenismul. Căpitan Tellos Agras.”
Toţi cei de faţă au murmurat:
- Ticălosul!
Ianula, sora directorului Caragea, o femeie măritată, s-a aplecat asupra surorii sale moarte şi a început să plângă în hohote.
- Unde este copilul? s-a interesat Caragea.
- Copilul doarme la umbra unui tufiş, la capătul celălalt al câmpului, l-a lămurit Hristu Manaculi. Acesta a fost norocul lui, căci dacă era culcat la marginea pădurii sau la umbra castanului, ar fi avut şi el aceeaşi soartă.
- Hai, nu mai plânge! Ia copilul şi du-te acasă, a îndemnat-o Caragea pe sora lui. Vom veni şi noi îndată cu trupurile lor.
Copilaşul a fost găsit în culcuşul lui. Era treaz şi privea curios cerul. Când a văzut-o pe mătuşa lui, a început să plângă dând din mânuţe. Avea biberonul cu lapte lângă el. Ianula i l-a pus la gură, dar copilul se zbătea şi ţipa întorcând mereu capul într-o parte şi într-alta.Ca mamă care avea şi ea doi copii, şi-a dat seama că de altceva are nevoie copilul. L-a desfăşat şi copilul a început să-şi mişte picioruşele ude, contenindu-şi plânsul. Alături de el era o traistă cu merinde. Scotocind prin ea, Ianula a descoperit la fund schimbul de scutece. După ce l-a şters bine, l-a înfăşat din nou pe copil în scutece curate, lăsându-i libere doar mânuţele. I-a pus biberonul în gură iar copilul a adormit din nou. Punându-şi traista pe umăr, Ianula l-a luat în braţe şi a pornit spre sat.
Între timp, sătenii veniţi cu directorul Caragea au pregătit două lese din crengile tăiate din pădure pe care au pus trupurile însângerate ale victimelor şi le-au transportat în sat. Casa familiei Gherasi era alături de casa învăţătorului Caragea. Era aşezată în centrul satului, la colţul uliţei care pornea din piaţă şi se continua cu drumul care ducea la cimitir, iar de acolo spre Maruşa şi Selea. Ca aproape toate casele din sat, avea etaj cu mai multe camere laterale şi un salon central mare. Era zidită din piatră. În tot satul de peste o sută de case nu existau decât vreo zece case fără etaj. Cum piatră şi lemn se găseau din belşug, oamenii construiau case cu etaj, gândindu-se la urmaşi. Aşa era obiceiul şi aşa le plăcea lor, deşi multe odăi rămâneau închise cu anii, până când se căsătorea mai întâi fata sau băiatul cel mare. Ordinea naşterii era păstrată cu sfinţenie şi la căsătorie.
Din cauza căldurii înmormântarea a avut loc a doua zi. Aproape tot satul a luat parte, afară de oamenii prea bătrâni şi de copiii prea mici.
După slujba religioasă, convoiul a pornit de la biserica Sfântul Nicolae spre cimitir. Sicriele legate cu frânghie erau purtate pe braţe de bărbaţi, rude sau prieteni ai victimelor. Cimitirul se afla aşezat pe un dâmb la marginea satului. Era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, iar în faţă avea o încăpere dreptunghiulară, făcută din ziduri de piatră unde se aflau puse în saci osemintele celor deshumaţi după şapte ani. Această regulă canonică era respectată cu sfinţenie, deşi în cimitir nu erau decât câteva morminte răzleţe, năpădite de buruieni, cu cruci de lemn la căpătâi bătute de ploi şi vânturi. Lângă osuarul descoperit era o fâşie de loc părăginit unde se îngropau copiii născuţi morţi sau nebotezaţi. Aceştia erau socotiţi păgâni şi erau îngropaţi în afara cimitirului.
Gropile erau deja pregătite când convoiul funebru a sosit acolo. Două cruci de lemn, simple, fără nici o inscripţie, erau înfipte în pământ. Înainte de a fi coborâte în groapă, sicriele au fost înconjurate de o mulţime de femei care boceau, vărsând lacrimi şi trimiţând prin cei morţi salutări şi ştiri celor dragi ai lor din lumea de dincolo. Era credinţa femeilor că sufletele celor doi morţi se vor întâlni cu sufletele celor dragi ai lor în lumea de dincolo şi le vor comunica mesajele transmise
Preotul Papatănase şi psaltul Ciupi au cântat “veşnica pomenire”, după care oamenii au aruncat un pumn de ţărână peste sicriele coborâte în groapă.
Cu vocea îndurerată, directorul Dimitrie Caragea s-a adresat oamenilor:
- Fraţilor, antarţii greci mi-au omorât sora şi cumnatul care se aflau la Putumie la munca câmpului. Pe trupul cumnatului meu au pus acest bilet scris în greceşte, pe care vi-l traduc: “Aşa vor păţi toţi vlahii care trădează elenismul. Căpitan Tellos Agras.”
- Arde-l-ar focul de blestemat au strigat femeile.
Tinerii scrâşneau din dinţi furioşi. După o scurtă pauză, Caragea a continuat:
- Precum vedeţi, ei vor să ne facă greci cu forţa, când noi ştim că suntem aromâni sau vlahi, cum ne spun ei, iar în bătaie de joc cuţo-vlahi, adică vlahi şchiopi. De unde au scos ei această poreclă batjocoritoare la adresa noastră, Dumnezeu ştie! Poate de la cuvântul turcesc cuciuc olah care înseamnă vlah mic, pentru că la cucerirea Peninsulei Balcanice, turcii au găsit aici mai multe Vlahii: Vlahia Mare în Tessalia şi în Macedonia, Vlahia Mică în Etolia şi Acarnania, Vlahia de Sus în Epir. Cum ei în limba lor sâsâită nu au sunetul “ci”, au făcut din cuvântul turcesc cuciuc - olah, cuţo-vlah. Aceasta este limba lor cu toate lipsurile ei şi noi nu ne supărăm că ei îşi iubesc limba lor maternă aşa cum şi noi ne iubim limba şi nu vrem să o părăsim şi s-o înlocuim cu limba greacă sau cu alta străină.
- Nu, niciodată nu ne vom lepăda limba! Suntem aromâni, căci aşa ne-am născut şi aşa vrem să trăim şi să murim, au strigat în cor bărbaţii.
- Mă bucur că sunteţi aşa de hotărâţi, dar trebuie să ştiţi că ne aşteaptă o luptă grea şi lungă, a încheiat directorul Caragea.
- Nu ne speriem noi de nelegiuirile şi de ameninţările lor, au strigat tinerii setoşi de răzbunare.
Învăţătorul Iancu Dalametra s-a apropiat de directorul Caragea că să-l consoleze şi îmbărbăteze.
- Linişteşte-te, dragă Caragea! Durerea şi revolta nu sunt numai ale tale, ci, aşa cum ai văzut, ale tuturor membrilor acestui cuib de aromâni. Fii sigur că va sosi şi ziua când toate crimele comise de antarţi vor fi răzbunate cu vârf şi îndesat.
Femeile au aprins lumânări înfipte în pământul proaspăt lângă cruci şi au împărţit colivă la toată lumea. Cei care au purtat în braţe sicriele de la biserică până la cimitir au primit câte o batistă cu un bănuţ înnodat într-un colţ al ei, apoi lumea s-a întors acasă, comentând tragica moarte a soţilor Gherasi, dar fierbând de mânie şi de revoltă.
Printre bocete, suspine şi blesteme, unele babe ciuleau urechile şi la spusele domnilor învăţători, curioase să afle cât mai multe lucruri ca să aibă apoi ce povesti acasă şi la vizitele făcute prin vecini sau la diferite familii sau prietene. De altfel aproape tot satul era un lanţ de rude şi cumetrii.
Printre babe – comori de basme, de zicători şi de legende – mai vestite erau maia Fulina, maia Şafarica, maia Mitrenga şi maia Vurduni. Ele ţineau minte şi povesteau cu meşteşug toate întâmplările petrecute în sat şi în alte părţi şi erau un fel de gazete ambulante.
Cum se întâmplă de obicei, a doua zi după înmormântarea soţilor Gherasi, viaţa şi-a reluat cursul ei normal. Oamenii mergeau la munca câmpului în Putumie sau la Carataşu, pe drumul care duce spre Xirulivad, aveau grijă să-şi ia cu ei, pe lângă uneltele agricole, şi “dugralu” – o armă mai scurtă decât puşca – pe care îl purtau sub zeghe ciobanii ca să se apere de hoţi şi de fiarele pădurii. Ei se bucurau de acest drept din partea autorităţilor turceşti, de sute de ani, încă de pe vremea Capitulaţiilor încheiate cu primii sultani care au cucerit Macedonia, înainte de căderea Constantinopolului. Cu toate samvolniciile petrecute de-a lungul veacului, totuşi turcii, în general erau oameni buni, drepţi şi credincioşi în Allah-ul lor şi le respectau vlahilor privilegiile acordate de sultani, adică dreptul la autonomie comunală şi la autoapărare. Pe de altă parte, îi silea şi nevoia de a trăi în linişte şi pace cu aceşti stăpâni ai munţilor prăpăstioşi.
În comunele de munte, părăsite timp de o jumătate de an, nu exista nici un picior de jandarm turc. Numai în satul Doleani, care era locuit şi iarna, exista un post de jandarmi, singurul simbol al stăpânirii otomane pe aceste meleaguri macedonene. În rest aromânii se bucurau de autonomie deplină. Îşi vorbeau fără nici o piedică în graiul lor matern, se administrau ei înşişi, alegându-şi primarul, eforii şi epitropii şi îşi ţineau toate actele administrative redactate în limba română.
Actele de botez şi de cununie se păstrau la biserica satului, căci nu exista decât o singură cununie: cea religioasă, făcută cu legământ veşnic înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor trecători şi păcătoşi. Şi ea era respectată cu sfinţenie. Divorţul nu se cunoştea, iar recăsătorirea văduvelor şi a văduvilor era ceva rar. Cu asemenea moravuri austere, respirate în sânul familiei şi al comunităţii, aromânii duceau o viaţă simplă şi curată. În această privinţă ei semănau mai mult cu turcii, care aveau aceleaşi moravuri severe în familie, decât cu grecii care erau vestiţi pentru moravurile lor uşuratice. Jandarmii turci se purtau cu mare respect faţă de femeile şi fetele aromâne, deşi acestea umblau cu faţa descoperită, nu acoperită cu ferigeaua neagră, cum se purtau cadânele lor pentru a-i feri pe bărbaţi de ispita diavolului. Unele femei bătrâne, mai ales fârşeroate, căci în sat erau şi vreo cinci - şase familii de fârşeroţi, purtau tatuate pe frunte, între sprâncene, o cruce albastră - obicei moştenit de cine ştie când – ca semn distinctiv că sunt creştine. La vederea lor turcii se aplecau până la pământ şi le lăsau să treacă netulburate. Cu tot haremul lor, turcii aveau mare respect pentru familie, insuflat de religia lor.
Numai şeful jandarmilor turci venea din când în când la cafenea să stea de vorbă cu oamenii, să soarbă cafea cu caimac din filigeană sau să-şi îndulcească gura cu rahat – lucum presărat cu pudră de zahăr şi sorbit cu un pahar de apă rece şi curată de munte, cum la ei în Anatolia nu exista. Despre vin sau rachiu nici vorbă. Coranul interzice cu desăvârşire orice băutură alcoolică alături de carnea de porc. Pentru ei, creştinii care consumau carne de porc erau porecliţi “domuz”, adică porci. În schimb erau mari mâncători de carne de oaie şi mai ales de batal, adică de berbec jugănit. Aceasta era legea lor dată de Mahomed şi ei o respectau cu sfinţenie. Şi în această privinţă ei aveau nevoie de vlahi, pentru că aceştia erau marii crescători de oi, de capre şi de vite din Peninsula Balcanică. Iar cavaleria turcească se aproviziona cu caii crescuţi de hergheliile renumite ale celnicilor vlahi. Toate aceste împrejurări şi nevoi îi sileau pe turci să le respecte vlahilor munteni autonomia acordată în vechime şi reînnoită din când în când de sultanii perindaţi pe tronul imperial al Sublimei Porţi.
Ahmet, ceauşul jandarm turc, mergea din când în când la Veria să raporteze superiorilor săi situaţia din comună. Aprovizionarea lor cu hrana necesară o făcea chirigiul Iani Gabeta, singurul cărăuş permanent al satului, care trăia din această meserie, pe lângă câteva ogoare semănate cu grâu, porumb, orz, ovăz şi lucernă pentru cai şi pentru vite.
Parteneri: Proiect Avdela Neamunit Independenta Pindului 1917 Predania