Context

Lupta contra Românilor fu de asemenea ilustrată prin numeroase violenţe şi prin presiuni neumane exercitate de clerul grec în contra populaţiunilor pacinice, dar din ce în ce mai convinse de dreptatea cauzei lor.

După cum se aminteşte în ordinul lui Savet-Paşa, cei întâi institutori români fură obiectul unor numeroase persecuţiuni; părinţii, cari încredinţau pe copii lor şcoalelor române, fură ameninţaţi, supuşi la grele asupriri şi asistenţa religioasă le fu adesea refuzată din ordinul Mitropoliţilor.

Lipsiţi de ajutorul religiunei, goniţi din biserica comună, Românii trebuiră să se gândească să angajeze preoţi speciali pentru trebuinţele lor; biserici fură de asemenea fondate prin firman Imperial în unele comune române, ca de exemplu în 1888 la Hrupişte.
Din această perioada, dela 1870 la1892, datează o serie de persecuţiuni al căror obiect fură preoţii români, care îndrăsniseră să slujească în bisericile române sau numai să citească rugăciunile în româneşte în casele particulare. Aşa:

La Vlaho-Clisura, preotul Sofronie fu închis timpe de 40 de zile şi lipsit de hrană, pentru că botezase pe copilul lui Tullius Tacit, institutor român;
La Gopeşi, preotul Nicola Nanciu a fost arestat, încătuşat, maltratat şi excomunicat, pentru că îndrăsnise a oficia în româneşte botezul fiului institutorului român George Caracota;
La Ohrida, preotul Ioan Sgalla a fost închis în monastirea Sfântului Naum, tot fiind-că oficiase în româneşte;
La Vlaho-Clisura, preotul Nicola Tegu fu de asemenea închis pentru că citise rugăciunile în limba română, „blestemată de Dumnezeu;”
La Voscopole, preotul Cosma avu aceeaşi soartă;
La Molovişte, în Biserică, Episcopul de Prespa şi Ohrida lovi pe dascălul Gheorghe Dinca pentru că cântă psalmii în româneşte;
La Grebena, Episcopul grec arestă şi trimise într’o monastire din Tesalia pe preotul român Dimitrie Constantinescu, care stătu trei luni în temniţă şi nu fu liberat decât în urma unor demersuri foarte energice ale autorităţilor.
Aceste câte-va exemple sunt îndeajuns pentru a învedera procedurile întrebuinţate de Patriarhul Ecumenic spre a înăbuşi printre Români sentimentul naţionalităţii lor.

Această aprigă goană în contra unei populaţiuni pacinice, turbură din ce în ce mai mult opiniunea publică în România; i-a silit pe Guvern de a spori creditele alocate pentru şcoalele şi bisericile din Turcia. Guvernul trebui asemenea să facă pe lângă Înalta Poartă demersuri amicale, în scop de a obţine regularea situaţiunii populaţiunilor române, atât de credincioase şi devotate Împărăţiei Otomane. Din parte-i, Guvernul Imperial, doritor de a afirma bunăvoinţa sa pentru Români, examină cu îngrijire diferitele faze ale chestiunei a cărei rezolvare ridica serioase dificultăţi.

În adevăr, şcoalele române se înmulţiseră şi populaţiunea lor crescuse în mai multe oraşe şi sate locuite de Români. Pe de altă parte, fiind-că Mitropoliţii greci, din ordinul Patriarhului refuzau asistenţa religioasă familiilor româneşti, nevoia de preoţi români devenea din ce în ce mai simţitoare.

Românii angajară, deci, în serviciul lor preoţi de origină română, cari funcţionau în diferitele localităţi şi cari primiră cu bucurie să se pună în serviciul unei cauze atât de drepte.

Greutăţile nu descuragiară pe Români, cari, foarte conştienţi de dreptul lor, continuară a reclama liberul exerciţiu al cultului în limba română şi liniştita şi libera funcţionare a şcoalelor lor.

În urma gravelor dificultăţi financiare pe cari Statul Român le suferi în 1901, şcoalele române din Turcia, fură supuse la o încercare de care totuşi triumfară prin un mare spirit de sacrificiu şi devotament.

Ajutoarele alocate acestor instituţiuni suferiră o reducţiune, dar strâmtorarea tezaurului român dispărând, aceste reducţiuni trecătoare făcură loc unui budget şi mai bine dotat. Acelaşi Guvern, care impusese reducţiunile din 1901-1902, făcu să se voteze, în aplauzele unanime ale Adunărei Deputaţilor în 1903, un credit extraordinar de 600.000 lei pentru construire de şcoli şi de biserici române în Turcia.

Din această scurtă expunere, rezultă că nici un moment nu a putu fi vorba de a lăsa la voia întâmplărei pe Românii din Turcia şi că, dacă trecătoarele reduceri din 1901 au fost îndreptate în acest sens, aceasta a fost o prea mare greşală, pe care evenimentele au desminţit-o fără întârziere.

Înalta Poartă, credincioasă politicei sale de încuragiare, studie cu îngrijire mijloacele de a mulţumi aspiraţiunile legitime şi pacifice ale populaţiunei române şi manifestă, în mai multe ocaziuni, voinţa hotărâtă de a pune în evidenţă elementul român şi de a-i da, în fine, o existenţă proprie. Aceasta era un răspuns la atitudinea totodată amicală şi corectă a României, care, neurmărind în Balcani nici o idee răsturnătoare sau de cuceriri, afirmase din nou, a doua zi după publicaţiunea planului de reforme de la Muerszteg, viua sa dorinţă de a contribui la menţinerea păcei, şi deciziunea de a se abţine de la ori-ce intervenţiune, care ar mări dificultăţile. Guvernul român a reclamat în totdeauna numai dreptul pentru populaţiunea română din Turcia de a fi tratată pe un picior de deplină egalitate cu toate celelalte populaţiuni.

Circumstanţele păreau, cu deosebire, favorabile pentru îndeplinirea acestei opere de înaltă dreptate; Marile Puteri ale Europei manifestau un interes continu pentru acţiunea de pacificare şi de reforme în vilayetele Turciei Europene; sosise momentul de a proclama comunitatea de interese, care lega politica României de aceea a întregii Europe, doritoare de a menţine pacea şi statu quo; sosise de asemenea momentul, pentru o populaţiune atât de pacinică şi dezinteresată ca Românii din Turcia, de a culege, în fine, roadele constantei sale fidelităţi către Împărăţia Otomană.

Maestatea Sa Sultanul şi consilierii Săi îşi dederă seama de utilitatea ce prezinta pentru Împărăţie desvoltarea unui element inteligent, muncitor şi disciplinat, şi măsuri succesive fură luate spre a corespunde dorinţelor manifestate de Români.