Vulturii Pindului

În iarna anului 1907, Boris Sarafof, şeful suprem al organizaţiei revoluţionare bulgaro-macedonene, s-a hotărât să inspecteze tabăra din Balta Ianiţa. El locuia la Sofia şi colabora cu autorităţile bulgare. De altfel, fusese ofiţer în armata bulgară şi unii revoluţionari mai vechi, în frunte cu aromânul Iane Sadanschi, nu aveau încredere în el, bănuindu-l de duplicitate. Dar la toate congresele ţinute de comitetele revoluţionare, el a reuşit să se impună, fiind reales ca şef. Într-o zi a primit vizita unui reporter american de la ziarul New Herald Tribune. Acesta voia să informeze opinia publică americană despre starea de lucruri din regiunea balcanică a imperiului otoman, despre revendicările popoarelor creştine şi despre lupta şi scopul urmărit de organizaţia revoluţionară macedoneană. Şi-a manifestat dorinţa de a vizita o tabără de partizani revoluţionari. Boris Sarafof a acceptat, luându-l cu el într-o vizită de inspecţie pe teren în sudul Macedoniei. A ţinut însă să-şi prevină musafirul, arătându-I riscurile aventurii sale.
- Să ştii, domnule, că este foarte periculoasă pentru dumneata această aventură. Te poate costa viaţa. În cel mai bun caz – dacă eşti prins – arestarea şi condamnarea la închisoare. Gândeşte-te bine, căci drumul e lung şi anevoios şi plin de riscuri, cu toate legăturile bune de care dispunem şi cu toate măsurile de precauţie luate.
Americanul, cu ochii de culoarea oţelului, I-a răspuns scurt şi hotărât:
- Excelenţă, sunt gata să mor alături de dumneavoastră.
Boris Sarafof l-a bătut prieteneşte pe umăr:
- Bravo! Îmi placi.
Astfel, într-o noapte, însoţit de doi aghiotanţi şi de american, a trecut frontiera bulgaro-turcă, păşind pe pământul Macedoniei.
Boris Sarafof era un bărbat zvelt, vioi, energic şi cultivat. Deşi era travestit, ca şi ceilalţi partizani, în hainele unui ţăran, gazdele care îl primeau de-a lungul drumului, fără să-l fi văzut vreodată, îl simţeau şi-l recunoşteau de la prima aruncare de ochi, cuprinse deodată de o bucurie imensă, amestecată cu sfială, cu admiraţie, spunându-şi fericite „El este Voievodul nostru.” Şi casele unde poposea o zi, o noapte sau câteva ceasuri, erau mândre că Voievodul lor legendar le călcase pragul şi fusese oaspetele lor.
Ziaristul american îşi nota cu grijă la popasuri impresiile proaspete culese de-a lungul acestei unice şi palpitante călătorii clandestine. Era obligat să nu dea numele persoanelor întâlnite şi nici ale localităţilor pe unde treceau.
În sfârşit, într-o zi au ajuns la destinaţie.

În tabăra bulgară din balta Ianiţa domnea o mare forfotă. Voievodul Apostol a inspectat toate colibele, anunţâdu-şi partizanii că aşteaptă vizita şefului suprem al organizaţiei revoluţionare macedonene, Boris Sarafof.
Toţi cetnicii ardeau de nerăbdare să-l vadă. Unii îl cunoşteau şi erau bucuroşi să-l revadă şi să stea de vorbă cu el. Alţii mai tineri, recrutaţi între timp, nu-l cunoşteau decât din auzite şi fremătau de nerăbdare să-l vadă şi să-l audă vorbind. Era visul lor de tineri şi fanatici luptători pentru un crez suprem: libertate sau moarte. Era singura alternativă. Altfel, pentru el viaţa nu mai avea sens. Într-o seară visul li s-a împlinit.
După un scurt popas făcut la nişte negustori bulgari din oraşul Verticop, Boris Sarafof şi-a făcut apariţia în faţa nesfârşitei bălţi Ianiţa. Pentru derutarea spionilor, el a stabilit intrarea în baltă prin partea opusă oraşului Ianiţa. Un curier din oraşul Verticop a fost trimis în baltă ca să-l înştiinţeze pe voievodul Apostol. Acesta a trimis la locul de întâlnire pe aghiotantul său în fruntea unei echipe de cetnici înarmaţi.
Se lăsase noaptea când Boris Sarafof şi suita lui au ajuns în tabăra bulgară. Era în toiul iernii şi dinspre Vardar sufla un vânt aspru. Păpurişul se zbuciuma scârţâind sec, metalic. Cei vreo două sute de cetnici bărboşi aşteptau în picioare în faţa colibelor de stuf în care focul ardea mocnit. Tabăra era aşezată pe un ostrov prizărit, înconjurat de sălcii, de arbuşti şi de plute pe care abia încăpeau cei două sute de cetnici asediaţi, dar liberi şi stăpâni pe palma lor de pământ.
Glasul voievodului Apostol a despicat întunericul nopţii, rămânând aspru şi ferm:
- Atenţie. Cetnici, drepţi.
Picioarele celor două sute de cetnici au pocnit la unison. Făcând câţiva paşi înainte, voievodul Apostol s-a oprit în poziţia militară, dând raportul:
- Domnule comandant, cetnicii din balta Ianiţa, urându-vă bun venit, sunt gata şi aşteaptă ordinele dumneavoastră.
Boris Sarafof a înaintat câţiva paşi şi i-a strâns mâna călduros. Apoi i-a salutat pe cetnici cu lozinca consacrată:
- Libertate sau moarte!
Din două sute de piepturi a răsunat acelaşi strigăt hotărât:
- Libertate sau moarte!
Ochii tuturor cetnicilor scânteiau de bucurie şi de entuziasm. Îşi dădeau seama că trăiesc clipe unice, înălţătoare, de neuitat, pentru care merită să lupţi, să înfrunţi primejdii şi chiar să te jertfeşti. Decât o viaţă lungă şi josnică de rob, mai bine una scurtă şi demnă, încununată de o moarte glorioasă de erou. Aşa simţea şi aşa îşi spunea în sinea lui fiecare dintre ei.
După îndeplinirea acestei ceremonii, Boris Sarafof, luându-l de braţ pe Apostol, i-a spus:
- Dragă prietene, dă liber oamenilor şi spune-le că fiind târziu, mâine vom ţine o şedinţă în care vă voi comunica tot ce trebuie.
Voievodul Apostol s-a executat şi oamenii s-au retras în colibele lor, cu căciulile îndesate pe urechi, la căldura focului din vatră. Afară vântul şuiera prelung şi ascuţit. Boris Sarafof l-a prezentat apoi lui Apostol pe tânărul ziarist american de la New Herald Tribune. Apostol i-a condus în coliba lui unde fuseseră pregătite culcuşurile pentru înalţii oaspeţi.
Ziaristul american privea uimit în jurul său şi la lumina lămpii afumate îşi nota în carnet impresiile. Strânsese deja o recoltă bogată cu ajutorul căreia spera să scrie o serie de reportaje senzaţionale de pe urma cărora să se aleagă şi cu un substanţial câştig material, căci pentru un veritabil american timpul înseamnă bani. Şi timpul petrecut în această stranie aventură trebuia fructificat la maximum. Ochiului său rece şi calculat nu-i scăpa nimic. Spiritul său de observaţie, ascuţit, scormonea şi nota neobosit orice amănunt aparent nesemnificativ. Ştia că din noianul de date mărunte, la redactarea definitivă va elimina balastul şi va rămâne esenţialul.
Cina a fost sobră, cu pâine neagră de grâu, cu brânză, cu peşte de baltă şi cu orez fiert în unt, dar stropită cu şliboviţă şi mai ales cu vinul dulce şi aromat de Neaguşte. Acest orăşel, aşezat pe dealuri, fusese întemeiat de colonişti latini şi se numea Nova Augusta. Cu timpul, odată cu năvălirea şi revărsarea slavilor spre sud, şi-a schimbat şi numele – stâlcindu-l în Neaguşte – şi compoziţia etnică, astfel încât bulgarii formau acum majoritatea populaţiei care era aproape grecizată. Era răzbunarea secretă şi implacabilă a istoriei împotriva veneticilor lacomi, care se întind peste măsură până ce se risipesc şi se pulverizează, înghiţiţi la rândul lor de purtătorii altei culturi superioare.
Ziaristul american, obişnuit cu viaţa confortabilă şi luxoasă, trăia învolburat de senzaţii inedite. Uimit de tot ce vedea şi simţea, punea gazdei tot felul de întrebări prin intermediul lui Sarafof, singurul cu care comunica verbal. Era cuprins de sinceră admiraţie pentru curajul şi vitejia acestor neînfricaţi luptători. Crezuse până atunci că are de-a face mai mult cu bande de briganzi şi de asasini cum se credea în genere în lumea civilizată occidentală. Dar aici, la faţa locului, realitatea era cu totul alta. Pentru el acum era clar că lumea occidentală, îmbuibată şi ignorantă, era orbită de multe prejudecăţi stupide. Era bucuros că-i revenea lui sarcina să le combată şi să le spulbere printr-o serie de reportaje senzaţionale. Abia aştepta să-şi încheie vizita şi să se înapoieze în America.
S-au culcat târziu şi au dormit buştean până când a răsărit soarele. Era o zi liniştită, fără vânt, cu un soare călduţ de iarnă, pe un cer albastru presărat ici-colo cu rare fuioare de nori albi străvezii. O zi frumoasă bine venită pentru şedinţa anunţată decuseară. Cetnici s-au strâns cu toţii, în picioare, formând un semicerc.
Boris Sarafof a luat cuvântul:
- Dragi prieteni, am venit să vă vizitez, însoţit de un ziarist american interesat să cunoască idealul şi obiectivul luptei noastre, căci vrea să scrie o serie de articole pentru lămurirea opiniei publice americane şi mondiale. L-am adus cu mine să vadă cu ochii lui ce fel de oameni sunteţi, în ce condiţii trăiţi şi cu câtă ardoare şi spirit de jertfă luptaţi pentru eliberarea Macedoniei de sub jugul turcului păgân a cărui stăpânire multiseculară se clatină din toate încheieturile şi în curând se va prăbuşi. Dar prăbuşirea stăpânirii otomane nu înseamnă şi eliberarea automată a scumpei noastre patrii, Macedonia. Cârduri de corbi hămesiţi îi dau târcoale din toate părţile ca s-o sfâşie în bucăţi, fiecare urmărind să rupă din trupul ei sfârtecat o halcă cât mai mare. Aceste cârduri lacome şi nesăţioase sunt Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Albania. A sosit vremea să vorbim pe şleau, pentru ca şi voi şi lumea întreagă să ştie limpede ce vrem noi cu adevărat şi pentru ce suntem gata oricând să ne vărsăm sângele. Noi nu umblăm, cum cred şi cum spun unii răuvoitori sau sceptici, cu ascunzişuri. Nu vrem să înşelăm pe nimeni. Chiar dacă majoritatea revoluţionarilor din organizaţia noastră sunt bulgari macedoneni, noi nu urmărim anexarea parţială sau în întregime a Macedoniei la Bulgaria. Ne opunem categoric la împărţirea Macedoniei între statele balcanice, oricare ar fi ele. Macedonia a fost în antichitate cel mai puternic stat independent din Peninsula Balcanică până la cucerirea ei de către romani înainte de Hristos. Ea era locuită de traci, nu de greci şi nici de albanezi. Grecii au fost bătuţi şi cuceriţi de macedoneni pe care ei îi dispreţuiau şi-i considerau barbari, iar albanezii sunt urmaşii ilirilor – un popor înrudit cu tracii. Noi bulgarii şi celelalte popoare slave am venit aici mult mai târziu, dar convieţuind cu populaţia tracă băştinaşă, ne-am amestecat cu ea, încât în vinele noastre curge, poate, mai mult sânge trac decât bulgar. Aşa că, pe drept cuvânt, putem pretinde că suntem urmaşii tracilor ca şi vlahii, cu singura deosebire că ei sunt un amestec de traci şi de romani. Dar şi unii şi alţii avem acelaşi fond comun: substratul trac. Acesta este adevărul istoric şi pentru triumful lui luptăm noi. Macedonia lui Alexandru cel Mare – cel mai mare cuceritor al lumii – trebuie să redevină stat liber şi independent în centrul Peninsulei Balcanice. Numai astfel se va pune capăt poftelor nesăţioase ale statelor vecine şi zâzaniilor întreţinute de marile puteri europene ale căror interese politice şi economice se ciocnesc în această regiune. Numai astfel Macedonia va fi un factor de echilibru şi de stabilitate politică în Balcani. Altminteri va fi mereu un butoi cu pulbere. Este de datoria marilor puteri să înţeleagă odată pentru totdeauna acest lucru şi să recunoască Macedonia ca stat liber şi independent în graniţele ei vechi, istorice.
Cu aceste cuvinte, Boris Sarafof şi-a încheiat cuvântarea. Cetnicii îl priveau cu admiraţie. Aveau feţele luminate de bucurie şi de entuziasm. Fiecare simţea că pentru un asemenea ideal şi pentru un asemenea şef capabil, energic şi neînfricat merită să lupţi şi, la nevoie, chiar să mori. Erau parcă electrizaţi.
După o scurtă pauză, în răstimpul căreia a schimbat câteva cuvinte cu voievodul Apostol şi cu reporterul american, Boris Sarafof i-a întrebat:
- Dacă unii dintre voi au vreo nedumerire îi rog să-mi pună întrebări ca să le răspund şi să-i lămuresc, căci fiecare trebuie să ştie precis pentru ce luptă şi pentru ce este gata oricând să moară.
Un cetnic s-a desprins din rând şi, făcând un pas înainte, s-a prezentat în poziţie militară. Era de statură mijlocie, spătos, bărbos şi cu ochii albaştri-cenuşii. A vorbit în limba macedonoslavă:
- Domnule comandant, mă numesc Traian Cucuda, sunt meglenoromân şi voievodul cetnicilor megleniţi în număr de cincizeci, care luptăm de la început împreună cu revoluţionarii macedonoslavi. Sunt absolvent al Liceului Român din Bitolia. Aş vrea să ştiu cum va fi rezolvată problema românilor megleniţi în cadrul Macedoniei libere şi independente?
- Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, căci sunt nelămurit. Dacă eşti vlah meglenit, de ce nu te afli în tabăra fraţilor tăi vlahi, ci aici printre cetnicii macedonobulgari? Nu te înţelegi cu ei?
- Ba mă înţeleg foarte bine. Dar aşa am apucat de la început şi aşa am crezut că e bine să continuăm. Noi megleniţii locuim într-o regiune formată dintr-o duzină de sate vlahe vecine numai cu sate bulgare, cu care trăim din veacuri în relaţii foarte strânse de prietenie, încât uneori ne şi încuscrim, lucru pe care nu-l facem cu nici o altă naţie. Ceea ce ne-a făcut să luptăm alături de cetnici bulgari, a fost acelaşi duşman comun: grecii, care vor să ne grecizeze cu forţa. Cum noi am refuzat această pretenţie absurdă, antarţii greci au dezlănţuit teroarea împotriva noastră, omorând bărbaţi, femei, preoţi, învăţători şi chiar elevi de şcoală. La fel procedează şi cu ceilalţi creştini despre care spun că dacă sunt ortodocşi, înseamnă că sunt greci de origine, pentru că, după ei, Biserica ortodoxă este biserica grecească şi toţi creştinii ortodocşi nu sunt altceva decât greci deznaţionalizaţi, adică deveniţi bulgari, vlahi sau albanezi. Acum – spun ei – a sosit momentul ca toţi creştinii ortodocşi din Balcani să se întoarcă la matcă, declarându-se greci.
Boris Sarafof a făcut semn cu mâna, întrerupându-l:
- Voievod Cucuda, am înţeles. Şi acum să-ţi răspund la întrebarea pe care mi-ai pus-o. Ştii bine că în Macedonia propriu-zisă, locuiesc astăzi, - datorită împrejurărilor istorice survenite de sute şi chiar de mii de ani, pe care nu le mai putem schimba – numeroase naţionalităţi şi anume: bulgari, vlahi, albanezi, turci, evrei, greci, sârbi şi ţigani. Toate aceste naţionalităţi care trăiesc mai de mult sau mai de curând pe pământul Macedoniei, formează poporul macedonean a cărui patrie este Macedonia. Ei bine, noi preconizăm o Macedonie federativă aşa cum există în Europa Elveţia. Exact aşa vrem şi noi să fie Macedonia. Aşadar, fiecare parte componentă a poporului macedonean să se bucure de drepturi şi de libertăţi egale, democratice în stat, păstrându-şi autonomia deplină, cu limba şi cultura ei proprie în ţinuturile unde locuieşte. Cine nu vrea să trăiască aici ca cetăţean macedonean, ci ca bulgar, grec, turc, albanez sau sârb, să plece din Macedonia în ţara respectivă, căci el este duşmanul nostru şi noi îl vom pedepsi. Să se ştie bine că noi luptăm pentru libertatea şi independenţa Macedoniei, nu pentru anexarea ei la Bulgaria, la Serbia, sau la orice alt stat balcanic. Acesta este ţelul nostru suprem şi pentru atingerea lui suntem gata oricând să ne jertfim.
Ultimele cuvinte s-au pierdut s-au pierdut în foşnetul stufărişului.
Traian Cucuda a fost mulţumit de răspunsul primit. De altfel, el cunoştea foarte bine ţelurile organizaţiei revoluţionare macedonene. A vrut însă să sondeze sinceritatea acestui fruntaş revoluţionar bulgar contestat de alţii în frunte cu avocatul vlah, Iane Sandanski. Acum era liniştit, fiind în posesia unei declaraţii oficiale făcute public de gura cea mai autorizată. Deşi colabora mai de mult cu voievodul Apostol cu care se împrietenise, avea totuşi în sufletul său unele îndoieli care îl rodeau. Avea impresia că Apostol era prea bulgar şi nutrea visuri şoviniste de supremaţie bulgară sub paravanul Macedoniei federative, ceea ce ar fi dus la noi forme de intoleranţă şi la disensiuni catastrofale.
Noaptea, Sarafof a ţinut în coliba lui Apostol, o nouă şedinţă cu şefii de grupe de cetnici, vorbindu-le despre atrocităţile comise de autorităţile turceşti, care se foloseau de bandele greceşti cu scopul de a păcăli opinia publică, aruncând vina pe dihonia dintre creştini. I-a îndemnat la colaborarea frăţească nu numai pe cetnicii vlahomegleniţi, ci şi cu armatolii vlahi. Voievodul Apostol l-a asigurat că această colaborare funcţionează perfect şi că vlahii sunt oameni de cuvânt, cinstiţi şi drepţi şi luptători dârji şi neînfricaţi, tot atât de viteji ca şi cetnicii bulgari.
- Domnule comandant, armatolii vlahi sunt puţini, dar sunt foarte isteţi şi viteji. Ori de câte ori am apelat la ajutorul lor, au sărit fără nici o şovăială şi au luptat cu o vitejie vrednică de toată lauda.
Boris Sarafof îl asculta satisfăcut. Din când în când îşi nota şi el în carneţel anumite lucruri şi observaţii. Reporterul american nu prididea, scriind mărunt şi nervos, nume, fapte, şi întâmplări care de care mai grozave şi mai senzaţionale pentru opinia publică americană. Spera să obţină un mare succes şi fremăta tot de o bucurie lăuntrică bine înfrânată sub masca lui rece, anglosaxonă.
Boris Sarafof a stat în tabăra bulgară trei săptămâni.
După ce s-a asigurat de devotamentul neclintit al cetnicilor săi şi s-a documentat asupra situaţiei, el a dat ultimele dispoziţii şi şi-a exprimat dorinţa de a vizita şi tabăra armatolilor din balata Ianiţa.
Voievodul Apostol a trimis un curier în tabăra armatolilor, anunţându-i că vor primi vizita unui fruntaş revoluţionar, fără a-i divulga numele. S-a stabilit ziua, ora şi locul unde vizitatorul necunoscut urma să vină şi să fie întâmpinat.
Gheorghe Mucitani le-a comunicat armatolilor ştirea îmbucurătoare. Toţi ardeau de curiozitate şi de nerăbdare. Misterul vizitatorului îi aţâţa şi mai mult. Fiecare se întreba cine ar putea fi cel care s-a hotărât să-i viziteze în plină iarnă şi într-un loc atât de îndepărtat şi pe deasupra asediat de armată. Ce nevoie îl silea tocmai acum, când putea să-i viziteze, fără să înfrunte atâtea riscuri primăvara sau vara în munţi. Temeritatea vizitatorului misterios îi uimea, dar îi şi îmbărbăta. Nimeni, nici chiar viteazul Gheorghe Mucitani, supranumit Casapu, nu mergea cu gândul până la însuşi şeful organizaţiei revoluţionare.
Era o dimineaţă rece, dar senină şi frumoasă de început de martie. Frunze lungi, ascuţite şi noi tulpini de papură începeau să ţâşenască din adânc, spintecând apa bălţii ca nişte săbii verzi. Adia un vânt prevestitor de primăvară.
Când misteriosul şi temerarul vizitator, însoţit de mica lui suită, a pus piciorul pe micul ostrov al armatolilor, căpitanul Gheorghe Mucitani a tresărit de bucurie. L-a recunoscut. Cu ochii luminaţi a înaintat spre el şi, încremenind în poziţie de drepţi, i-a dat raportul cu vocea limpede şi energică:
- Domnule comandant, unitatea de armatoli vlahi este gata şi aşteaptă ordinele dumneavoastră!
Boris Sarafof i-a întins mâna, îmbrăţişându-l şi sărutându-l, apoi s-a adresat armatolilor aliniaţi:
- Bună ziua, fraţi vlahi!
- Să trăiţi, domnule comandant! I-a răspuns într-un glas cei douăzeci de armatoli aromâni.
Apoi Boris Sarafof şi membrii suitei sale au dat mâna cu toţi armatolii.
L-a impresionat adânc faptul că toţi vorbesc curent bulgăreşte, mai bine zis limba macedonoslavă. Într-o atmosferă de bună dispoziţie, oaspeţii au fost poftiţi în coliba căpitanului Gheorghe Mucitani. Era mai încăpătoare. Aici Boris Sarafof a ţinut cu ei prima şedinţă. Toţi s-au aşezat turceşte pe rogojini, ca să-l asculte.
Sarafof a început să vorbească:
- Fraţi armatoli vlahi, sunt fericit că mă aflu în mijlocul vostru. Voievodul Apostol mi-a vorbit foarte frumos despre voi, despre curajul şi vitejia voastră, precum şi despre colaborarea desăvârşită dintre voi şi cetnicii lui. De altfel între vlahi şi bulgari au existat întotdeauna relaţii strânse de prietenie. Ele sunt vechi şi datează de sute de ani. Ştiţi cu toţii, dar mai ales cei care aţi terminat liceul, că vlahii împreună cu bulgarii s-au răsculat la 1182 împotriva imperiului bizantin care-i asuprea şi au întemeiat ţaratul bulgaro-vlah sub conducerea fraţilor vlahi Petru şi Asan. Această prietenie între vlahi şi bulgari este deci foarte veche şi ea trebuie să funcţioneze şi de acum înainte neştirbită, căci numai uniţi, ca prieteni adevăraţi, vom putea învinge toate greutăţile şi ne vom putea atinge scopul. Din cele discutate cu şefii voştri, Gheorghe Mucitani şi Mihail Handuri, am aflat că sunteţi foarte bine informaţi asupra situaţiei politice nu numai din Balcani, ci şi din Europa şi din întreaga lume. Sunteţi la curent cu tot ce se petrece, fiindcă sunteţi bine organizaţi şi primiţi ziare din Salonic. Vă felicit şi vă exprim întreaga mea admiraţie pentru iscusinţa cu care vă descurcaţi, vorbind fiecare două trei limbi străine. Cetnicii voievodului Apostol nu sunt aşa de bine informaţi ca voi, dar sunt disciplinaţi şi foarte dârji.
- Domnule comandant – a intervenit Gheorghe Mucitani – armatolii, despre care aţi spus că sunt foarte bine, au totuşi unele nedumeriri provocate de disensiunile ivite în sânul mişcării noastre în legătură cu problema autonomiei Macedoniei. Ştiţi că sunt mai multe curente care s-au manifestat la congresele comitetelor revoluţionare de la Sear şi din alte părţi. Armatolii vor să afle de la dumneavoastră care este poziţia reală a mişcării noastre în această problemă esenţială.
- Dragi prieteni, este adevărat că mişcarea revoluţionară a fost zguduită de două curente principale foarte dăunătoare: unul dulceag, reprezentat de Delcev, Sandanski, Mihăileanu şi alţii care se mulţumesc cu aşa zisa autonomie a Macedoniei în cadrul imperiului otoman, altul radical-şovinist, ultranaţionalist, care urmăreşte ciopârţirea sau anexarea Macedoniei la Bulgaria. Noi suntem categoric împotriva lor şi le combatem cu toată străşnicia. Noi luptăm pentru eliberarea Macedoniei de sub jugul turcesc şi pentru independenţa ei absolută, sub forma unui stat federativ ca Elveţia. Acesta este crezul şi ţelul nostru suprem. Pentru asta a luptat şi a murit eroic şi voievodul vostru vlah Pitu Guli. Nu nutrim gânduri ascunse. Chiar dacă noi bulgarii suntem locuitorii cei mai numeroşi ai Macedoniei, recunoaştem cinstit existenţa şi a celorlalte minorităţi etnice, care convieţuiesc de veacuri în acest spaţiu, şi vrem să convieţuim în pace şi în viitor, bucurându-ne cu toţii de aceleaşi libertăţi, de aceleaşi drepturi şi de aceleaşi obligaţii. Acestea sunt gândurile noastre sincere şi curate şi vreau ca nimeni să nu se îndoiască de ele. Pentru acest ideal mare şi sfânt suntem gata oricând de luptă şi de moarte.
Sarafof a vorbit clar, fără gesturi patetice, în faţa unui auditoriu atât de mic, reprezentat de cei 20 de armatoli. Părea un om foarte sincer şi foarte ferm pe poziţia lui, nu un demagog ordinar care se îmbată şi îmbată şi pe alţii cu fraze sforăitoare. Impresia produsă asupra armatolilor a fost covârşitoare. Încântat, Gheorghe Mucitani i-a strâns mâna, felicitându-l călduros. Ceilalţi tăceau.
Rotindu-şi privirile asupra lor, Boris Sarafof i-a întrebat:
- Mai are cineva vreo nedumerire?
Toţi păreau mulţumiţi de declaraţiile lui. Aşezat lângă Mihali Handuri, Cola Nicea se frământa neliniştit. Ar fi vrut să-l înghiontească pe acesta să ia cuvântul şi să ceară lămuriri asupra unor puncte obscure şi aspecte echivoce din sânul organizaţiei revoluţionare. Handuri era cel mai vechi armatol din regiune care participase încă din 1903 la mai multe bătălii alături de cetnicii bulgari. Era iubit şi respectat de toţi armatolii. Cola Nicea îşi dădea seama că era unica ocazie când se putea sta de vorbă pe îndelete cu şeful organizaţiei revoluţionare. Se uita la Handuri şi nu ştia ce trebuia să facă pentru a-l determina să vorbească. Dar Handuri tăcea. Se vedea că nu are nici o îndoială. Atunci Cola Nicea şi-a luat inima în dinţi şi i s-a adresat lui Sarafof :
- Domnule comandant, sunt armatolul Cola Nicea. Nu sunt atât de vechi luptător ca Mihali Handuri, Gheorghe Mucitani şi alţii de aici. Am venit de curând, adus de colegul meu de şcoală, Mihali Handuri. Am ieşit armatol din dorinţa de luptă şi de răzbunare nu atât împotriva turcilor, cât mai ales împotriva bandelor greceşti care ne ard satele, ne ucid preoţii şi învăţătorii, femeile şi copiii şi ne fură şi ne căsăpesc oile, vitele şi caii, în numele sfintei religii creştine şi sub oblăduirea Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol. Turcii păgâni se poartă mult mai bine cu noi aromânii decât bandele de antarţi greci care vor să ne extermine şi să ne grecizeze cu forţa.
- Da, ştiu, prietene, l-a întrerupt Sarafof, privindu-l cu admiraţie în ochii albaştri-cenuşii, care scăpărau de revoltă şi de indignare. Continuă, te rog, l-a îndemnat el binevoitor, vădit impresionat de limba bulgară curată în care îi vorbea tânărul armatol.
- Ne-aţi vorbit de prietenia veche dintre aromâni şi bulgari despre lupta lor comună împotriva bizantinilor greci, continuată şi azi împotriva asupritorilor păgâni şi greci, ne-aţi prezentat, de asemenea, clar şi convingător idealul, ţelul final şi necesitatea continuării luptei într-o disciplină şi unitate perfectă fără de care nu este posibilă biruinţa. Eu nu mă îndoiesc de sinceritatea gândurilor dumneavoastră. Dar am totuşi o mare nedumerire, care mă roade şi pentru care vreau să-mi daţi o explicaţie lămuritoare care să mă liniştească. De aceea îmi permit să vă întreb.
- Spune, prietene, l-a încurajat Boris Sarafof.
- Dacă luptaţi pentru independenţa Macedoniei şi faceţi apel la unirea tuturor naţionalităţilor conlocuitoare ca să sfarâme jugul turcesc şi să combată orice alt jug pe care-l pregătesc statele balcanice, dar mai ales Grecia, atunci de ce a fost împuşcat la Bucureşti acum şase ani, profesorul aromân, Ştefan Mihăileanu, de către un comitagiu bulgar?
Cu ochii aprinşi şi cu obrajii uşor rumeniţi, Nicea îl privea fix.
- Dragă prietene, a răspuns calm Boris Sarafof, să nu crezi – şi să nu creadă nimeni – că noi l-am asasinat pe Ştefan Mihăileanu pentru faptul că era român, adică vlah din Ohrida, stabilit în România. Organizaţia noastră revoluţionară condamnă la moarte pe toţi cei care trădează cauza poporului macedonean, indiferent de grupul etnic căruia ei îi aparţin. Ştefan Mihăileanu a fost împuşcat ca trădător al cauzei noastre, pentru că el a făcut parte din organizaţia noastră, iar apoi s-a pronunţat pentru continuarea ocupaţiei otomane în Macedonia. Dar Ştefan Mihăileanu nu este singurul caz. Organizaţia noastră l-a împuşcat şi pe primul ministru al Bulgariei, Tachef, care era tot vlah de origine, pentru motivul că se pronunţase pentru încorporarea Macedoniei la Bulgaria. Prin aceste acte am dovedit că suntem sinceri şi necruţători în acţiunile noastre. Te-ai lămurit acum, dragă prietene?
- M-am lămurit, a răspuns scurt Cola Nicea, deşi nu era de acord cu suprimarea fizică a profesorului Ştefan Mihăileanu ca trădător, fiindcă el n-a atacat mişeleşte organizaţia revoluţionară din care a făcut parte, ci şi-a schimbat părerea, ca mulţi alţi revoluţionari, cu privire la căile de rezolvare a problemei macedonene. Mihali Handuri, care era de aceeaşi părere, i-a făcut semn să tacă şi el a înţeles. Amândoi discutaseră între ei cazul lui Ştefan Mihăileanu – un distins şi brav intelectual aromân – şi socoteau asasinarea lui ca un act de cruzime barbară datorită rivalităţilor dintre diversele comitete revoluţionare şi a luptelor intestine pentru acapararea puterii. Înţeleptul Mihali Handuri considera că nu era momentul potrivit pentru purtarea unor asemenea discuţii delicate, care ar fi turburat atmosfera.
La prânz, în cinstea oaspeţilor lor, armatolii au pregătit o masă ca-n basme. Procuraseră din ajun un batal şi doi miei de la baciul Gamzeli. Aveau în coliba – depozit mai multe balerci cu vin şi cu rachiu.
După trei săptămâni de mâncare searbădă, formată din ciorbe de fasole şi de peşte şi din iahnie de cartofi, prânzul oferit de armatoli, cu doi miei puşi la frigare, şi cu nelipsita “arumani” ca aperitiv, era un veritabil festin regal.
Reporterul american îşi lingea degetele unsuroase şi mai trăgea o duşcă de vin din “păgurul” pus la dispoziţie: un bidonaş oval de un litru, pe care-l poartă cu sine, atârnat de curea, orice cioban şi haiduc. Vesel, cu obrajii îmbujoraţi de “ţipură” şi de vin, el l-a rugat pe Boris Sarafof să le spună armatolilor că aşa friptură delicioasă n-a gustat în viaţa lui şi le-a promis că în reportajele lui va descrie modul ei de preparare. De asemenea, ca şi în tabăra bulgară, el a făcut mai multe fotografii cu armatolii, cu scopul de a ilustra cu ele reportajele sale senzaţionale.
Boris Sarafof a stat o săptămână în tabăra armatolilor. Era profund impresionat de disciplina, de voia bună, de curajul şi de vitejia lor. În acest răstimp i-a cunoscut mai bine pe toţi, dar mai ales pe cei doi şefi: Gheorghe Mucitani şi Mihali Handuri, i-a dăruit pistolul său automat Mauser.
- Ţi-l dăruiesc cu cea mai mare plăcere pentru credinţa, curajul şi bravura ta legendară.
Mişcat de gestul neaşteptat al Căpeteniei bulgare, Handuri i-a strâns mâna mulţumindu-i:
- Domnule comandant, fiţi sigur că-l voi purta cu cinste ca pe cel mai scump dar al vieţii mele de revoluţionar şi nu vă voi face de ruşine niciodată. Să trăiţi şi să ne conduceţi la biruinţă!
Despărţirea a fost mai solemnă şi mai emoţionantă decât primirea.
La căderea nopţii, Boris Sarafof, împreună cu mica lui suită, a părăsit tabăra armatolilor, îndreptându-se spre satul bulgăresc Licovişte unde urma să fie găzduit. În toate satele bulgăreşti existau comitete revoluţionare secrete, bine organizate şi înarmate. Păstrarea secretului era una din legile de bază ale organizaţiei. Divulgarea lui atrăgea pedeapsa cu moartea. De aceea chiar bulgarii grecomani se temeau de conaţionalii lor revoluţionari. Voievodul Apostol ordona executarea tuturor bulgarilor care colaborau cu comitetele revoluţionare greceşti sau cu autorităţile turceşti, socotindu-i trădători. Pe cadavrele lor se punea un bilet cu inscripţia fatidică: „Aşa sunt pedepsiţi trădătorii!” Semna: Organizaţia revoluţionară macedoneană. La teroarea turco-greacă, bulgarii revoluţionari răspundeau cu aceeaşi teroare. Macedonia ajunsese un cazan al Satanei, care într-o zi trebuia să explodeze.
Nici cei iniţiaţi în plasa secretă a organizaţiei nu cunoşteau întotdeauna identitatea precisă a vizitatorilor. Fremătând de bucurie, ei îşi şopteau cu mândrie: „Doidè naşe Voivoda!” (A sosit conducătorul nostru.) Dar foarte puţini aflau cine este el. Taina păstrată cu sfinţenie şi răzbunarea cumplită în caz de trădare aţâţau şi mai mult imaginaţia maselor asuprite şi însângerate. Şi astfel se înfiripau, dătătoare de curaj, de încredere şi de speranţe, legenda şi mitul.

Mihali Handuri, era cel mai vechi armatol şi revoluţionar macedonean. Noaptea, înainte de culcare, el le povestea armatolilor diverse episoade din luptele sale. La căldura molcomă a focului din vatră, vocea lui depăna încet firul amintirilor. Armatolii, înveliţi în “tâmbările” lor sure – nişte zeghi groase, confecţionate din păr de capră – îl ascultau cu bucuria şi extazul cu care ascultă copiii basmele povestite de bunica sau de bunicul lor. Mai ales cei mai noi, sosiţi de curând, îl sorbeau cu nesaţ. Era pentru ei un prilej bine venit nu numai pentru a-şi petrece mai uşor vremea monotonă în frigul şi umezeala bălţii, ci şi în dorinţa de a învăţa ceva din tainele tacticii de luptă. În liniştea sau în şuierul viforniţei de afară, vocea lui Handuri vibra în colibă.
“Era în vara anului 1904. În districtul Edessa, vechea capitală a Macedoniei botezată de bulgari Vodena, de la apele bogate care o străbat, se află un sat bulgăresc Catraniţa, aşezat într-o poziţie pitorească, pe malul lacului Ostrov, un lac mare cu apă limpede şi rece, bogat în peşte. Acest sat este locuit de bulgari şi de turci. Bulgarii de aici, ca şi o mare parte din oraşul Vodena, sunt grecomani. Organizaţia revoluţionară a căutat să înfiinţeze un comitet revoluţionar în acest sat care avea o poziţie strategică importantă, fiind aproape de satul românesc Gramaticova.
Într-o zi, ceata bulgară a lui Coliman, formată din 15 inşi, la care m-am alăturat şi eu cu Hali Joga şi Chiciu Roşu, ne-am hotărât să mergem la Catraniţa ca să convertim satul la cauza noastră. Am fost primiţi foarte bine şi găzduiţi la patru case din sat. La şedinţa care a avut loc, a fost invitat şi primarul satului. Acesta a venit. Toţi credeam că am dat o mare lovitură câştigându-l pe primar de partea noastră. Adeziunea lui ni se părea foarte sigură din moment ce acceptase să participe la şedinţa noastră secretă, căci în caz contrar, ar fi refuzat, şi cea mai elementară prudenţă l-ar fi îndemnat să tacă pentru a nu avea neplăceri. Dar ne-am înşelat. Primarul era un grecoman fanatic, avea un fiu la şcolile înalte din Atena şi alte avantaje materiale la care ţinea mai presus decât la conştiinţa lui naţională. Coliman a deschis şedinţa într-o atmosferă de voie bună, de sinceritate şi de încredere totală. Ne-a prezentat pe toţi, a arătat scopul luptei noastre şi i-a cerut primarului să adere la organizaţia revoluţionară macedoneană, asigurându-l de toată discreţia. La auzul propunerii, primarul s-a încruntat. I se vedea muşchii fălcilor cum i se încorda sub piele. Când Coliman i-a cerut să depună jurământul de credinţă pe steagul organizaţiei, primarul s-a sculat brusc de pe scaun, strigând furios:
- Nu. Eu nu sunt şi nu pot fi cu voi. Aţi greşit dacă m-aţi chemat aici pentru aşa ceva.
Şi s-a îndreptat pe uşă să plece.
Noi toţi, care nu ne aşteptam la aşa ceva, am rămas ca trăzniţi. Ne vedeam visul spulberat într-o clipă. Ne-am dezmeticit la auzul avertismentului dat de glasul aspru al lui Coliman:
- Ascultă, încăpăţânatule! Dacă nu vrei să fii cu noi, te priveşte. Dar să nu te mai pună dracul să fii împotriva noastră. Ai înţeles?
Primarul se uita pieziş la Coliman, care-l fulgera cu privirea. A deschis uşa fără să spună nimic şi a ieşit pe uliţă. Noi am stat mai departe în sat, convinşi că nu vom fi pârâţi. Dar de unde?! Tâlharul a şi anunţat comandamentul militar din Vodena, care a trimis o unitate de vânători de munte împotriva noastră. Lupta a început într-o după-amază. Speriaţi oamenii s-au încuiat în casele lor. Alţii au fugit prin păduri. Satul tot părea pustiu. Noi ne-am făcut planul de luptă şi aşteptăm, ocupând poziţii bune în unele case, pe după ziduri sau le la colţuri de uliţi. Aveam ordin de la Coliman să-i lăsăm să se apropie ca să tragem în plin şi să nu facem risipă de gloanţe. Când turcii au intrat în sat, desfăşurându-se la atac, au început împuşcăturile. Gloanţele şuierau în văzduh sau muşcau zidurile caselor cu un scrâşnet înfundat. Soldaţii turci, deşi făceau parte din unităţi de elită, nu aveau experienţa noastră şi făceau risipă de muniţii, trăgând aiurea, în aer sau unde li se părea că mişcă vreo umbră sau vreo creangă de pom. Noi aveam puşti Manlicher cu gloanţe de oţel şi trăgeam în plin. Lupta a durat până la căderea nopţii. Noi, armatolii, am reuşit să ne strecurăm prin ploaia de gloanţe şi am ajuns la casa primarului unde am găsit-o pe soţia acestuia, pe fiul şi pe fiica lor, tremurând de groază. I-am capturat asigurându-i că nu vor păţi nimic dacă vor fi cuminţi şi ne vor ajuta să ieşim din încercuire. S-au liniştit şi s-au jurat că vor face tot ce le cerem. Le-am spus planul nostru şi au fost de acord, rugându-ne cu lacrimi în ochi să nu-i împuşcăm. Am oprit ca ostatici pe fiul şi pe fiica primarului, iar pe soţie am trimis-o la soţul ei ca acesta să-i convingă pe turci că cetnicii s-au hotărât să se retragă spre câmpie, în direcţia satelor bulgăreşti, nu spre munte, unde se află satele noastre. Pentru a-şi salva copiii de la moarte sigură, primarul i-a păcălit pe turci, îndrumându-i într-o direcţie contrară. La căderea nopţii, turcii au despresurat satul, concentrându-şi forţele spre şes, bucuroşi că scapă spre hăţişurile ameninţătoare ale pădurii. Noi l-am anunţat pe Coliman, şi ne-am retras în pădurea din apropiere, unde i-am eliberat pe cei doi ostatici, dându-ne întâlnire în satul Gramaticova. După câteva ore a ajuns şi viteazul Coliman acolo. Din ceata lui însă au căzut câţiva morţi şi răniţi în încăierarea cu turcii.
La Gramaticova au fost foarte bine primiţi de fraţii noştri, care ne-au ospătat şi au avut grijă de cetnicii bulgari răniţi.
- Ah, vipera de primar! a scrâşnit din dinţi Coliman. Nu scapă el nepedepsit pe lumea asta. Am să-i strivesc eu capul gros şi sec în curând.
N-au trecut nici două luni şi primarul trădător şi-a primit pedeapsa cuvenită după legea necruţătoare a organizaţiei…”
Târziu, când flăcările nu mai pâlpâiau zburdalnic şi jarul începea să pălească în vatră, armatolii adormeau în murmurul lin al vocii viteazului şi iscusitului Mihai Handuri, care nu-şi pierdea niciodată cumpătul în cele mai grele momente şi în cele mai dramatice situaţii. Fire foarte ingenioasă, el găsea totdeauna, în mijlocul celei mai mari primejdii, soluţia salvatoare. El era cel mai iubit şi cel mai respectat dintre toţi. În toiul bătăliei îşi păstra sângele rece. Era generos şi viteaz, capabil şi modest.
La scurt timp după plecarea lui Boris Sarafof, au sosit doi armatoli noi din Veria. Unul din ei, Iorgula Cutova, avea de răzbunat moartea a trei rude de-ale lui împuşcate de antarţii greci. Prieten bun cu Apostol Mocanu, s-au sfătuit amândoi şi s-au hotărât să apuce drumul haiduciei. Într-o seară s-au prezentat la coliba baciului Gamzeli, căruia i-au comunicat scopul vizitei lor. Baciul i-a ţinut în colibă până s-a înnoptat bine, apoi la adăpostul întunericului, trei umbre s-au strecurat în stufărişul înalt şi foşnitor al bălţii. După o bucată de drum prin mâzgă şi hârtoape, presărate cu rădăcini putrede şi frunze uscate, umbrele s-au oprit pe o moviliţă. Baciul Gamzeli şi-au pus două degete în gură şi a scos un şuierat modulat ca de mierlă, pe care l-a repetat după o scurtă pauză. Din baltă s-a auzit acelaşi şuierat. După câteva minute stuful din faţa lor a început să se legene şi să facă un zgomot tot mai mare. Deodată a apărut o namilă neagră şi bărboasă, înarmată cu puşcă şi paloş. Armatolii mânuiau deopotrivă puşca pentru lupta de la distanţă şi paloşul pentru lupta corp la corp. Făceau exerciţii continui şi ajungeau mânuitori desăvârşiţi. Paloşul era arma cea mai îndrăgită de armatoli, fiindcă prin mânuirea lui se arăta isteţimea, vitejia şi cavalerismul lor. Paloşele unor armatoli celebri ca Atanasie Diacul, Caciandoni, Bucuvala, purtau gravate pe mânerele lor inscripţii eroice. Păstrate cu sfinţenie, ele erau oferite celor mai viteji căpitani ca cea mai înaltă distincţie.
Namila fioroasă, tâşnită din apă şi din stuf, era Muşa Darlaiani din Veria. Strângându-i mâna, baciul Gamzeli i-a spus:
- Dragă Muşa, ţi-am adus doi boboci, mai bine zis doi flăcăi zdraveni şi viteji. Ia-i în primire şi du-i în tabără. Sunt sigur că vă veţi bucura.
Baciul s-a întors la coliba lui şi s-a întins lângă vatra cu jar.
Proaspeţii armatoli au fost conduşi în tabăra unde au fost primiţi cu multă voie bună, cu glume şi cu veselie. Înainte de culcare, Mihai Handuri a fost rugat să mai povestească ceva din luptele sale. Era un prilej binevenit ca să audă şi noii armatoli. Handuri a început să povestească lupta de la Jerven.
- Jerven e un sat bulgăresc aproape de satul românesc Paticina. Aici a avut loc, acum trei ani o consfătuire a cetelor bulgare din sectorul Florina şi Vodena la care am luat parte şi eu cu mica mea ceată formată din Hali Joga, Chiciu Roşu, Nuşa Darlaiani şi Mihu Zugravu. Fiindcă trădaţi, ne-am pomenit asediaţi de armata turcă. Am ieşit din casa unde avea loc consfătuirea şi am căutat să străpungem cercul de foc care se strângea în jurul nostru ca un cleşte. Turcii înaintau prudenţi spre locul indicat. I-am lăsat să se apropie. La ordinul ofiţerului, gornistul a dat semnalul de atac. Primul care a căzut a fost gornistul. Moartea lui încă de la începutul luptei, i-a descurajat pe vânătorii de munte turci. După ce am tras o rafală şi am secerat mai mulţi dintre ei, am pornit la contraatac cu paloşele în mână, urlând şi lovind în dreapta şi în stânga cu disperarea fiarei hăituite. În asemenea momente nu ştii ce-i aia oboseală. Simţi clocotind în tine o forţă uriaşă în stare să mute şi munţii din loc.
Lupta a fost crâncenă. Cuprinşi de panică, turcii au început să fugă, aruncând armele şi ţipând îngroziţi: “Aman, aman” şi Allah, Allah”.
Am anunţat pe voievodul Apostol că am străpuns cercul în direcţia Paticinei, ca să se retragă şi el cu cetnicii lui. Am luat toate armele părăsite de turci şi ne-am afundat în pădure. Cetnicii bulgari au avut câţiva morţi şi răniţi, având grijă să le ia armele şi să-i salveze pe răniţi.
Noi am avut un singur rănit grav, pe bituleanul Mihai Zugravu. El fusese rănit la picioare şi nu mai putea umbla. În situaţia lui, voievodul Apostol i-ar fi descărcat pistolul în cap ca să nu cadă viu în mâinile turcilor. Noi ne-am gândit să-l salvăm. Astfel, namila de Nuşa Darlaiani l-a luat şi l-a cărat până în satul Paticina. De acolo, luat de un chirigiu de-ai noştri, a fost transportat la familia lui din Bitolia, unde s-a vindecat. După un an s-a întors iarăşi la noi, în loc să se plimbe pe străzile şi prin localurile unui oraş mare şi frumos cu consulate străine şi cu tot felul de distracţii.
Haiducia este ca o râie. Te mănâncă fără astâmpăr pielea şi sângele. Când ai dat de gustul ei s-a terminat cu tine. Eşti robul ei până la moarte. Nu-i aşa Miha? Şi-a încheiat Handuri povestea.
- Aşa este, a aprobat Zugravu, mustăcind în colţul lui. După ce m-am vindecat, mama m-a rugat să rămân acasă.
Deodată, imitând glasul mamei sale, Zugravu a continuat pe un ton foarte serios. Ea îmi spunea: “Rămâi acasă, dragul mamei, să intri şi tu în rândul oamenilor: Sunt fete frumoase şi bogate de negustori, care ar fi fericite să aibă un soţ ca tine. Ai luptat destul până acum. N-ai să-i alungi tu pe turci din Macedonia, cu armatolii tăi şi cu cetnicii bulgari. Şi dacă până la urmă turcii vor fi alungaţi, cine ştie ce alţi nesătui vor veni peste noi şi ne vor asupri şi mai rău. Nu vezi grecii ce propagandă fac? Şi cum îi duc de nas pe turci? Dar parcă bulgarii cu care luptaţi acum cot la cot sunt mai breji? Cine ştie ce clocesc şi ei în capetele lor, că nu degeaba li se spune “guleamnata gleava” (capete mari). Auzi, dragul mamei, se spune că cruşoveanul Gheorghe Mucitani, unul din marii voştri căpitani are o ibovnică bulgăroaică. E adevărat? N-a găsit şi el la Cruşova, la Bitolia şi în toată Macedonia o fată de-a noastră cu care să se însoare?! Băiat cu şcoală românească să facă aşa ceva?!
Ce? Bulgăroaicele sunt mai frumoase decât aromâncele? Tu să nu faci aşa ceva, dragul mamei, că o să mor de ruşine! Du-te la armatolii tăi, dacă ţi-e dor de ei, dar cu fată străină să nu-mi calci pragul!”
Armatolii mustăceau, gata să pufnească în râs. Gheorghe Mucitani răscolit şi ruşinat totdeodată. Văzându-şi secretul divulgat, s-a gândit că e mai bine să recunoască.
- Frate Miha, a zis şi el mânzeşte, mi-ai făcut-o! De unde ai aflat-o şi pe asta, pezevenghiule!
- Căpitane, vorbeşte toată lumea, nu numai mama mea. Trebuia să ţi-o spun odată, că-mi sta pe limbă demult. În fond, dragostea e oarbă. Dacă-ţi place, ce contează că e bulgăroaică. Să-ţi trăiască şi s-o faci aromâncă, aşa cum şi bulgarii au înghiţit mult sânge de-al nostru de sute de ani…
Armatolii au izbucnit într-un hohot de râs. De fapt ei cunoşteau secretul sentimental al căpitanului lor. Aşa cum fiecare îşi avea într-un colţ al inimii secretul său, dar în situaţia în care se aflau, cu viaţa atârnată mereu de un fir de păr, acest subiect era păstrat în tainiţele adânci ale sufletului fiecăruia.
Oamenii care înfruntă moartea la tot pasul, n-au nici timp nici dispoziţie sufletească să discute astfel de lucruri neserioase.
Noii armatolii, Apostol Mocanu şi Iorgula Cutova, erau încântaţi de atmosfera care domnea în tabără. Au adormit târziu fericiţi.
În ziua următoare începea viaţa dură de tabără, cu exerciţii militare, cu plantoane de zi şi de noapte, cu corvezi de tot felul cuprinse în programul ei cotidian aplicat cu precizia fixă a unui ceasornic.
Iarna era pe sfârşite. Zilele creşteau. Se apropie primăvara cu părăsirea bălţii şi plecarea la munte. Într-o zi o veste tristă a îndoliat tabăra armatolilor din balta Ianiţa: moartea lui Alexe Coşca.